Americile dinainte - Honduras şi un pic de Nicaragua (I)

"Era o frumuseţe aici înainte", îmi spune bărbatul între două vârste de lângă mine. Vorbeşte în spaniolă, dar nu e limba lui nativă, deci rosteşte cuvintele rar şi cu grijă. Asta mă ajută să-l înţeleg mai uşor, cu spaniola mea învăţată pe sponci în gimnaziu. Continuă să-mi povestească ce minunată era zona "înainte". Mă uit în jur. O curte sălbatică, invadată de licurici noaptea, împrejmuită de munţi acoperiţi de junglă. Pe deasupra noastră, papagali verde-aprins zboară în perechi. Păsări colibri îşi fac de lucru printre copacii cu tot felul de flori ciudate. Stăm pe prispa înălţată a unei case încropite din lemn. Un pic mai jos curge Rio Plátano. Suntem în La Moskitia, cea mai sălbatică şi izolată rezervaţie naturală din Honduras. Şi ceea ce văd, spune partenerul meu de conversaţie, este doar umbra anemică a ceea ce "a fost". Nu e nevoie să-l întreb prea multe, se pare că-şi dorea de mult să spună cuiva despre asta. Ştiam că în 2006 Hondurasul a avut marele noroc să vină la putere un preşedinte "bun", care, pe lângă faptul că a luptat eficient împotriva corupţiei şi a traficului de droguri, a realizat cât de important era turismul şi a investit în acesta. Acum am aflat partea a doua - preşedintele a fost exilat şi înlocuit în 2010 de unul care a preferat să vândă resursele naturale. A tăiat pădurile (conform WWF Living Planet Report 2014, Honduras are cel mai mare procentaj de păduri defrişate din lume) şi a vândut lemnul. Fără păduri, animalele s-au împuţinat. Fără animale, turiştii au început să ocolească zona. Fără turişti, Honduras a alunecat de pe marginea prăpastiei în sărăcie, infracţionalitate şi înapoi la statutul de ţară de lumea a treia. Îmi venea greu să accept asta, stând în curtea aia şi văzând lucrurile din jur.


Cu 11 zile în urmă, îmi dădeam seama că spaniola din gimnaziu nu avea să mă salveze, aşa cum credeam. După al patrulea şi ultimul zbor (Bucureşti - Londra - Atlanta cu întârzieri şi bagajul meu de cală pierdut - Miami - Tegucigalpa), când am pus piciorul pe pământ hondurez şi am dat să arunc prima întrebare despre cum ajung la autobuz, am ştiut că n-o să-mi amintesc nimic din limbă. Obişnuită să scot oriunde la înaintare engleza, m-am pregătit pentru o epopee de exprimări inapte şi neînţelegeri. Cum-necum, cu ajutorul unui taximetrist amabil şi scump, am nimerit autobuzul care, la capătul a 48 de ore de călătorie şi fără bagaj, m-a lăsat în orăşelul La Ceiba, punctul de întâlnire cu Tori.

Tori e român, are vreo 30 de ani şi suflet de globetrotter. Ne cunoşteam foarte vag de la sala de escaladă din Bucureşti şi un lanţ de întâmplări nu foarte relevant a făcut ca el să rămână singurul meu companion în călătoria asta. Ceva zeiţă a norocului trebuie să ne fi simpatizat, pentru că am fost singurul caz pe care îl ştiu în care doi cvasi-necunoscuţi petrec peste două săptămâni, 24 din 24 de ore, împreună, fără să se încaiere.

... deci în La Ceiba l-am găsit pe Tori, care venea din Guatemala. La Ceiba e un oraş urâţel şi care nu coincide deloc cu ce scria în ghidurile noastre, ce-i drept, cam expirate. Primul lucru ciudat la Honduras a fost că viaţa de turist era mai complicată decât oriunde altundeva în lume. Dacă m-am obişnuit cu sârma ghimpată care orna toate clădirile (chiar şi coaforul) şi cu paznicii înarmaţi, nu am putut cu niciun chip să înţeleg unde dispăruseră toate agenţiile de turism din ghidul meu. Am făcut muncă de detectiv o zi întreagă ca să găsim vreo două cămăruţe dosite cu oferte puţin spus limitate. Despre "viaţa de noapte vibrantă" descrisă în ghid, nici vorbă. Nu că ne-ar fi interesat foarte tare clubbing-ul în Honduras. Dar aşa, de curiozitate. Era un fel de mahala mare, iar singura muzică, asurzitor de tare şi disonantă, era cea difuzată de magazinele (multe) care-şi scoteau sisteme audio uriaşe în stradă, ca metodă de atras clienţii, în timp ce un fel de MC ciripea ceva rapid la un microfon dat la fel de tare, îmbiind oamenii să vină înăuntru.

Ce rămânea valabil, însă, era faptul că La Ceiba, pe de malul oceanului, era punctul de plecare pentru cam toate lucrurile faine de făcut în Honduras.

În aşteptarea bagajului meu de cală, care mi se promisese că va ajunge la mine cel târziu a doua zi, am hotărât să facem o excursie pe un fel de mic munte din apropierea oraşului, Pico Bonito, ca să vedem animale. Mi s-a părut de bun augur că şi lui Tori îi plăceau animalele. Ce nu ştiam, însă, era cât de tare îi plăceau de fapt (ulterior, aveam să-l cunosc suficient cât să nu mă mai mir că mă roagă să port un păianjen viu în tocul meu de ochelari timp de 24 de ore, până a găsit contextul potrivit să-i facă o poză).

Am descoperit cu greu intrarea în parc (din întâmplare am dat peste un semn de la marginea drumului, lângă un lan de ananas), marcată doar de multe plăcuţe cu logo-ul Dole, cel mai mare producător şi distribuitor de fructe şi legume din lume. Bănuiesc că îngrijirea parcului-rezervaţie era un fel de proiect CSR al lor.

A fost prima mea incursiune în junglă. Încă nu înţeleg cum funcţionează fiziologic fenomenul conform căruia cu cât e mai umed afară, cu atât transpiri mai tare şi, deci, te deshidratezi mai vârtos. Dar asta s-a petrecut. Am văzut două cascade, păsări colibri care zburătăceau prin flori roşii, mari, aburi luminaţi de razele soarelui şi am simţit starea de graţie care mă loveşte din senin, din când în când, în călătoriile departe.


La întoarcere, am făcut o pauză de bălăceală. M-am aşezat la baza unei cascade, pe o piatră în mijlocul unui ochi de apă liniştit şi răcoros, şi m-am gândit că aş putea locui aici un pic. Baia a fost o răsplată mai mult decât binevenită după căldura, umezeala, transpiraţia şi setea dinainte. Câţiva băieţi localnici au venit şi ei la scaldă, cum am fi mers noi la Snagov.

La coborâre, în poiana de jos, am văzut un copac mare pe care nu-l observasem. Bătrân şi noduros, în luptă cu liane şi ele groase şi acoperite de muşchi, cu tufişuri parazite printre crengi, era un amalgam aglomerat de tipuri de frunze, texturi de lemn şi nuanţe de verde închis. Cam aşa cred că arată copacul uitării cântat de Lhasa. Ştiţi povestea? Despre femeia care s-a culcat sub copacul uitării ca să-şi ia gândul de la cel iubit, dar la trezire şi-a dat seama că uitase să-l uite.


La întoarcerea la hotel, abia aşteptam să mă schimb în hainele curate din bagajul regăsit. Ghinion. După minute lungi petrecute la telefon cu call center-ul American Airlines, după promisiuni deşarte şi minciuni sfruntate mai ceva ca de la un iubit infidel ("bagajul dumneavostră vine cu maşina / va veni mâine cu avionul / curierul nu v-a găsit la adresă şi acum nu ştim unde e"), am decis să-mi iau soarta în mâini - nu mai puteam aştepta în van acolo bagajul. Am plecat la shopping.

Aşa mi-am dat seama că marea parte a magazinelor de pe stradă erau second-hand. După ce i-am explicat cu greu, în spaniola mea sumară, unei vânzătoare că nu, nu doresc chiloţi deja purtaţi, am fost îndrumată spre un magazin mare şi mai răsărit, şi ulterior spre un supermarket. Am reuşit să-mi cumpăr o pereche de pantaloni scurţi pentru plajă şi m-am bazat pe singura bustieră pe care o aveam, de un mov închis. Plus o pereche de pantaloni, două tricouri şi ceva lenjerie.

A doua zi, cu garderoba înnoită, am plecat spre arhipelagul Cayos Cochinos. Am luat un autobuz din La Ceiba până în Sambo Creek, iar de acolo trebuia să luăm o barcă. Ca nişte turişti experimentaţi, am refuzat evaziv primele oferte şi am aşteptat, suverani, ca localnicii să-şi vină în simţiri, să-şi dea seama că noi suntem clientul şi să ne facă o ofertă mai bună. Oferta n-a venit. După negocieri exasperante cu supervizorul bărcilor de transport, disperarea din ochii mei (care nu aveam de gând să petrec o noapte în acest sat ca să economisesc 20$) şi insistenţa amândurora l-a convins să ne ofere transport privat, dus-întors, pentru ceva mai mult decât ni se oferise iniţial.


Aşa că, pe la ora 14, acostam pe o insuliţă paradisiacă - ape cristaline, de un albastru incredibil, corali uriaşi, peşti coloraţi, palmieri, apă curentă lipsă şi electricitate două ore pe seară. Am avut senzaţia că am coborât într-un desktop de Windows XP - nisipul alb, lumina orbitoare, apa chiar bleu, bungalow-ul nostru improvizat pe malul umbrit de un copac şui, care se apleca asupra valurilor... Insula era aproape rotundă, nu avea mai mult de două sute de metri în diametru şi o sută de locuitori. Împreună cu un neamţ care călătorea solo, eram singurii turişti şi am rămas acolo două nopţi. Locuitorii erau neam caraibian, un pic altoit cu latino. Membri ai tribului Garifuna, vorbeau deseori în dialectul propriu.


Masca mea de snorkeling împrumutată era în bagajul dispărut de cală, alături de costumul de baie şi alte obiecte utile, aşa că l-am rugat pe Tori să mi-o dea pe a lui. Cum am băgat capul în apă, parcă am trecut într-o lume paralelă, calmă, cu nişte culori mai mult decât vii, forme ciudate şi mici fiinţe ireale care mă tolerau, paşnice.

Leneveala localnicilor ne-a contaminat. Ne-am petrecut după-amiaza şi seara mâncând mâncare gătită de ei, măsurând alene, la pas, insula, privind peştii, păsările şi apusul şi bând dintr-o nucă de cocos.

După câteva mese în Cayos Cochinos, am tras concluzia că aş putea să supravieţuiesc foarte bine doar cu produse din nucă de cocos: prăjitura "tableta de coco" (uscată, făcută din fărâmiţe caramelizate şi incredibil de gustoase), coco de agua (nuca de cocos pe care localnicii o taie cu maceta, o străpung cu un pai şi ţi-o dau să bei), coco pan (pâine de cocos, doar un pic dulce), supă de cocos...


Ne-am împrietenit cu neamţul şi am convenit cu gazdele lui ca a doua zi să ne ducă într-un tur (plătit) al insulelor.

Totuşi, era ceva care mă făcea să mă simt mereu, undeva în plan secund, nu foarte binevenită acolo. Localnicii se purtau politicos, dar cu toate astea îmi lăsau impresia clară că prezenţa noastră acolo nu-i bucura. Tori simţea la fel.

A doua zi de dimineaţă, am constatat că încălţările de snorkel pe care le lăsasem afară, să se usuce, dispăruseră. Am căutat să investigăm pe insulă şi am întrebat localnicii, dar tot ce am obţinut a fost o poveste semi-delirantă despre un copil nebun care ni i-a aruncat în ocean şi apoi a plecat de pe insulă.

După ce l-am convins, în sfârşit, pe barcagiu să pornim (cu o oră întârziere şi insistenţe repetate pe lângă fiii lui, care, fără să se ridice din hamac, ne asigurau că va veni, la un moment dat), am mers la snorkel pe o insulă vecină (plaja Treinte-Treinte). Acolo, "pădurea" de corali era şi mai amplă şi mai sălbatică, iar eu făceam snorkel cu o mască închiriată defectă şi fără încălţări. La un moment dat, am dat peste mulţi corali foarte aproape de suprafaţă, n-am mai ştiut pe unde să ies, am început să mă agit şi am atins un coral teribil de ascuţit cu degetele de la picior. M-a tăiat şi, la întoarcere, urma să am cu ce să-i uimesc pe copiii din sat - rănile mele de război. Trusa de prim ajutor era în rucsac, dar m-a salvat sprayul meu nelipsit pentru dezinfectat mâinile.

Am mers apoi pe insula Cayo Mayor, cea mare, să căutăm şerpi boa roz, o specie care exista doar acolo. Era, însă, prea târziu şi se retrăseseră deja sus, în copaci. Insula asta mare, cu pădure, apă dulce, umbră şi vegetaţie, mi-a părut mai prietenoasă decât cea pe care locuiam noi, cu nisip şi palmieri şi multe case mici, înghesuite.


La întoarcerea în La Ceiba, m-am bucurat de duşul de la hotel (adică apa rece care curgea dintr-o ţeavă înfiptă-n perete) şi electricitate. Bagajul meu încă nu sosise. Era Crăciunul şi eu începeam să nu mă mai simt în largul meu - oamenii de pe insulă nu mă plăcuseră, fără vreun motiv anume, îmi furaseră papucii, mă tăiasem la picior, nu aveam bagaj...

Dar aveam internet. Şi am vorbit un pic pe Skype cu un prieten vechi, care a fost încântat de cum arătam în tricoul cumpărat de urgenţă şi cu bronzul de pe insulă. Apoi am rămas cu telefonul în mână şi m-am mai uitat la pozele din excursie.

Mi-am dat seama că tocmai petrecusem nişte zile într-un fel de paradis, şi că nimic din ce aveam în bagaj nu-mi lipsise cu adevărat în cele şapte zile de când aterizasem - improvizam, închiriam sau ignoram şi deja mă simţeam în largul meu doar cu ce aveam în bagajul de mână. Mi-am promis să fiu mai prezentă, ca de atunci încolo să-mi dau seama mai repede ce noroc dă peste mine.

Ziua următoare era pentru pauză şi adunat forţele pentru excursia în rezervaţia naturală La Moskitia, pe care ne-am hotărât s-o întreprindem pe cont propriu (ofertele puţinelor agenţii pe care le-am găsit erau ridicol de scumpe).

În mod nesperat, după alte discuţii cu call center-ul şi un ultim drum exasperat la aeroportul din La Ceiba, mi-am recuperat bagajul. Cu o săptămână întârziere. Ce fericire şi ce frumos miroseau hainele de acasă...! Aproape că-mi era milă să le port, eu, cea spălată doar cu apă rece de când aterizasem... Şi mai era ceva. Acum simţeam că am prea multe obiecte, multe şi de inutile.

A doua zi, la ora 4 ar fi trebuit să fim autobuzul care ducea la oraşul de unde trebuia luată o camionetă-papuc spre satul Batalla, de unde ajungeam în La Moskitia. Taximetristul ne-a dat, însă, un pont - ne-a dus la o benzinărie de unde puteam lua direct camionetele respective, care ne-ar fi dus în Batalla. Plecarea era la ora 6. Ne-am luat micul dejun din banane pitice şi ne-am pus pe moţăit în aşteptarea camionetelor.

Au sosit pe la 6.30. Dar eram atât de mulţi doritori (noi doi fiind singurii turişti) cu atât de multe bagaje (inclusiv canapele, televizoare şi anvelope de tractor) încât a durat două ore să ne organizăm: capota şi vana camionetei erau pline cu moţ de bagaje, iar în vană mai erau legate de-a curmezişul două scânduri pe care stăteam noi, cea mai mare parte a pasagerilor, 13 la număr. În cabină, pe bancheta din spate, mai erau vreo 6 persoane şi încă 2 în faţă, lângă şofer. Am avut loc aşezată pe scândură, cu genunchii prea în spate ca să stau efectiv cu fundul pe ea. Prin urmare stăteam ca pe un fel de budă de la ţară înghesuită la limită între alţi doi oameni, cu coapsele pe scândură şi fundul atârnat în spate, în aer. Pe blana din spatele nostru era şi un băieţel de vreo 3 ani care nu putea sta locului şi-mi ardea periodic şuturi în fundul pe care n-aveam cum să-l mişc sau să-l feresc. Mă resemnasem să urlu din când în când, exasperată şi neajutorată, la Tori care stătea şi el în spate: "Iar îmi dă şuturi!"

Din fericire (?!), după o perioadă scurtă, mama celor trei copii care călătoreau cu noi, aşezată pe scândura din spate, a început să vomite. Asta i-a făcut pe "supervizori" să oprească transportul şi să ne reorganizeze. Tori, norocosul, a prins un loc la margine, ceea ce însemna că se putea întinde cât vroia el, cu riscul minor de a cădea din mers. Acum, eu aveam în dreapta o vecină corpolentă a cărei fesă stângă îmi strivea piciorul drept. Dar măcar stăteam cu tot fundul pe scândură.

Intenţionasem să-mi dau cu cremă de soare la plecare, dar înghesuiala m-a luat prin surprindere şi nu am mai apucat s-o fac decât la primul popas, când toată lumea a râs de mine, crezând că mă dau cu parfum. "Vaaai, ce frumos miroşi!"

Ce m-a surprins cel mai tare în timpul drumului a fost familiaritatea cu care oamenii se atingeau unii pe alţii şi, implicit, pe noi. Copiii mi se agăţau cu mânuţele de haine şi mă călcau fără rezerve, adulţii mă trăgeau de mână de parcă ne-am fi cunoscut de la grădiniţă. La un moment dat, o fetiţă de vreo nouă ani mi s-a culcat în braţe, ca o pisică, iar mirarea mea a făcut loc înduioşării.

Pe şosea am trecut prin mai multe "filtre" - câte unul sau doi jandarmi înarmaţi, care opreau camioneta, discutau un pic cu şoferul şi apoi ne lăsau să ne continuăm drumul. La un moment dat, am dat de o barieră de jandarmi, iar după ce maşina din faţa noastră a întors şi noi la fel, oamenii au început să discute ceva despre "los muertos". Nu mi-aş paria viaţa pe spaniola mea, dar am înţeles că motivul pentru care a trebuit să facem cale întoarsă şi să ocolim locul respectiv era că, mai devreme, un transport similar cu al nostru a fost confundat de jandarmi cu ceva periculos; au tras şi au omorât o parte dintre oameni. Gospodinele aşezate lângă noi vorbeau de "los muertos" ca despre o porţiune de drum desfundat. Brusc, aşteptările mele de la excursie au devenit de altă natură: vroiam mai ales să nu mor chiar atunci.

Am luat-o pe un drum paralel, nepavat, şi nu a durat mult până toată caravana s-a împotmolit în noroi. Apoi a început ploaia. Se pare că faptul că ne-am dat jos şi ne-am urcat la loc de câteva ori la rând a ajutat, pentru că în cele din urmă am trecut cu bine. Am continuat pe drumul ca un Disneyland al gropilor. Eram aproape încântată, în timp ce făceau eforturi să nu sărim de pe maşină şi, în acelaşi timp, să ne ferim capetele de crăci. Fetiţei care îmi adormise în poală i s-a făcut rău şi am pasat-o omului din extremitatea scândurii, ca să vomite şi ea.

După opt ore de drum, am ajuns în satul Batalla, de unde urma să luăm o "barcă-autobuz" ca să traversăm laguna spre satul Rais Ta, unde să înnoptăm. M-am bucurat să o reîntâlnesc în barcă pe fetiţa din camionetă - Klara, în vârstă de 9 ani. Se pare că o fascinam mai mult decât imitaţia de mobil de plastic "Blackbtrry" (da, cu t) căreia nu-i dădea drumul din mână, aşa că am început să înjghebăm o conversaţie. Am aflat că nu ştia să scrie altceva decât propriul nume (şi ăla cu greşeli) şi o serie de silabe alandala, putea să numere până pe la 9, de înmulţire şi împărţire nu putea fi vorba, nu ştia să citească şi nici cum se numeşte satul ei, unde nu exista şcoală. Era isteaţă şi punea multe întrebări în spaniolă, pe care reuşeam cât de cât să le înţeleg. Îmi mai amintisem din spaniola din gimnaziu şi reuşeam, cu un pic de concentrare, să-i răspund. Complimentul suprem a fost "de obicei, pe drumul ăsta cu barca mă ia somnul, dar acum că sunt cu dvs. nu-mi mai e somn deloc!" Am ascultat împreună muzică de pe playerul meu. La un moment dat, pe parcursul drumului cu barca de vreo 3 ore, mi-am dat seama că îmi scotocea singură în geantă. Căuta playerul. Am rugat-o să nu-mi mai umble în lucruri şi să-mi ceară ce are nevoie. Mai încolo, prudentă, am verificat totuşi conţinutul genţii, actele şi portofelul. Nu-mi lipsea nimic.

În satul de popas Rais Ta, seara a adus un calm nepământean, un duş binecuvântat care m-a ajutat să scap de ţărâna adunată în 8 ore de mers cu "decapotabila" şi prima mea întâlnire cu plasa de ţânţari de deasupra patului. În seara aceea şi în următoarele mi-am dat seama că plasa asta rudimentară era mai sfântă decât pântecele mamei şi mă apăra de mult mai mult decât ţânţarii.

Mai aveam o singură bucată de călătorie până în inima sălbăticiei: un drum de vreo 7 ore în amonte pe Rio Plátano, cu barca pipante (făcută dintr-un singur trunchi mare de copac scobit). Am fost surprinşi când, a doua zi în zori, barcagiul a venit punctual să ne ia către Las Marias, ultimul sat dinainte de jungla totală. Deşi aveam băncuţe improvizate, fundurile noastre se resimţeau după trauma cumulată a călătoriei din ziua precedentă. Aveam, deci, nevoie să ne ridicăm în picioare din când în când, cu atenţie şi maximă concentrare, ca să nu dezechilibrăm prea tare barca îngustă. Pe drum am văzut tucani cu zborul lor caraghios, dezechilibrat de ciocul imens şi avântat înainte, papagali care zburau în perechi, broaşte ţestoase înţepenite la soare...


La un moment dat, barcagiul ne-a anunţat că el oferă şi cazare, iar soţia lui, care stătea în spatele bărcii şi nu auzise ce ne zicea el, ne-a repetat acelaşi lucru. Am zis că ne gândim, iar ei nu au mai insistat deloc.

Urma să aflăm că sunt membri ai tribului Moskito, cunoscut ca neam cinstit şi mândru. Diferenţa de atitudine era imensă între Moskito care duceau o viaţă grea în junglă, cu demnitatea, orgoliul lor şi puterea de muncă, comparativ cu neamul Garifuna din insule, (prea) relaxaţi şi cu o relaţie cel puţin aparte cu cinstea şi adevărul.

Am decis să rămânem în gazdă la barcagiu şi, odată ajunşi, ne-am bucurat de o după-amiază în linişte absolută. În curtea cu colibri şi licurici (unde peste câteva zile urma să-l întâlnim pe omul care-şi amintea vremurile de odinioară), am pozat călugăriţele de pe terasă, ne-am uitat la băiatul care cosea iarba cu maceta şi la fetiţele care se jucau de-a vedetele şi se prosteau în cizmele cuiva mai mare. A fost cam singura zi în care am văzut copii jucându-se. În rest, cărau apă, coseau iarbă, ajutau la transport şi nu păreau să aibă mult timp de distracţie.


(19 decembrie 2015 - 9 ianuarie 2016)