Foto: Cristian Torică
Citiţi prima parte a acestui jurnal de călătorie aici.
Ne-am tras sufletul după călătoria lungă până-n ultimul sat de la marginea junglei hondureze (am învăţat cu ocazia asta cuvântul descanzar - a te dezobosi), apoi am plecat să ne căutăm ghid. Tori citise pe nişte forumuri obscure despre un anume domn Tinglas, aşa că am început să întrebăm de el. Satul era format din mai multe case pe picioroange, ca aceea în care eram cazaţi, cu distanţe destul de mari între ele, separate de tăpşane cu iarbă abundentă sau mici pâlcuri de pădure.
Se pare că am înţeles greşit chestiunea cu domnul Tinglas, pentru că am dat de coordonatorul turistic din sat, care s-a arătat profund jignit că nu l-am căutat pe el, ci pe un simplu transportator. Coordonatorul era cel care le aloca, pe rând, sătenilor rolul de ghid, astfel încât fiecare să aibă pe rând ocazia să facă un bănuţ în plus. Mi s-a părut că seamănă a sistem implementat de ceva organizaţie care a trecut pe acolo şi l-a lăsat "moştenire" localnicilor. Acum, că ne-am lămurit cine e cine, am stabilit cu coordonatorul să facem o excursie de 3 zile până la vârful apropiat Pico Dama. Urma să aflăm că suntem singurii doi turişti din sat şi că în întreaga rezervaţie mai erau, pe undeva, nişte nemţi, tot doi.
Pe un caiet, a început să înşire cu grijă cheltuielile: ghidul primar, ghizii secundari (care manevrau barca), cazarea la cabană, închirierea bărcii etc. La sfârşit, a tras linie, a ezitat un pic şi m-a rugat pe mine să fac totalul. Nedumerită, l-am făcut, apoi a verificat şi el. Mi-am dat seama că se chinuia din greu să facă adunări ale numerelor de 3 cifre, murmurând "7 şi cu 4 - 11, notez 1 şi ţin 1 deoparte..." şi concentrat la maximum. Am negociat o mică scădere de preţ, apoi am bătut palma - a doua zi dimineaţă urma să pornim în excursie până la cabana din junglă, următoarea zi de la cabană până pe vârf, iar a treia zi era pentru întoarcere.
***
Drumul spre Pico Dama a început cu 2 ore de mers cu o barcă pipante fără motor, împinsă în amonte şi manevrată cu nişte pari lungi. Apoi am mers în sus pe munte vreo două ore şi jumătate. Într-o pauză în care îmi reveneam după urcuşul alunecos şi beam ceva apă primită de la gazde şi dezinfectată cu pastile de clor luate din Bucureşti, am văzut o maimuţă-păianjen şi un kuati. Cu ocazia asta am aflat că există un animal pe nume kuati - ceva între căţel, tapir şi maimuţă, pufos şi cu coadă, care poate ajunge şi prin copaci în căutare de hrană.Când am ajuns, ghizii au făcut (pe cât posibil) curat în şi pe lângă cabana aflată într-un luminiş din junglă. Au măturat termitele şi păianjenii şi au făcut focul dedesubt - construcţia era urcată tot pe picioroange. Credeam că asta se practică pentru a evita inundaţiile, dar aici, în junglă, alţi posibili musafiri puneau probleme. Eu mi-am adjudecat pentru somn singurul prici funcţional, Tori duşumeaua de lângă mine, iar ghizii s-au culcat ceva mai încolo, tot pe podea. Celelalte două priciuri fuseseră devorate de mult de termite. Am mâncat (au gătit tot ei - orez, fasole, turte, ouă fierte) şi am pozat (mai mult Tori) fiinţele din luminiş şi de pe lângă el. Fluturi imenşi, cât ambele mele palme la un loc, de un albastru electric, păianjeni viu coloraţi şi ţepoşi, scoşi parcă dintr-o carte de colorat completată de un puşti cu prea multă imaginaţie.
Seara, în cabană, căutam mai mulţi păienjeni pentru Tori, când am văzut o umbră ceva mai mare trecând în stânga, peste grinda de deasupra priciului meu. M-am gândit că o să-i fac o surpriză lui Tori cu vreun păianjen special şi am luminat mai bine. Scorpionul, de mărimea unei palme, s-a scurs tăcut de-a curmezişul grindei şi pe sub scânduri. Am înlemnit, dar am încercat să par cool şi stăpână pe mine: "Tori", zic, cu un calm afectat, "vrei să vezi un scorpion super mare?" Tori s-a entuziasmat şi a venit. Scorpionul încă se preumbla pe lângă grindă. "Îi facem poză", a decretat Tori încântat, apoi tonul i-a devenit serios "şi dup-aia îl belim". Am protestat doar un pic, până mi-a explicat că scorpionii sunt teritoriali şi că, dacă l-am arunca în junglă, probabil s-ar întoarce. Când ne-am îndreptat luminile către el, scorpionul nu mai era. Singurul lucru mai nasol decât să ştii că ai un scorpion la capul patului e să ştii că ai un scorpion la capul patului şi să nu-l mai vezi. Unul dintre ghizi, Luciano, l-a găsit şi l-a înjunghiat cu maceta, apoi ne-a arătat cum moare, crezând probabil că ne distrează. Aş fi preferat să-l execute mai repede, fără să-l chinuie, dacă tot a trebuit s-o facă.
Luciano era unul dintre "ghizii secundari". Un puşti pe la vreo 17-18 ani, negricios, rotofei, un pic efeminat şi destul de înalt, părea să fie singurul dintre cei trei care ştia să scrie şi să citească. Avea şi un jurnal unde, ca şi mine, nota chestii la finalul zilei. Ne-a întrebat despre cultura noastră cu o curiozitate vie şi ne-a povestit despre a lor.
... după episodul cu scorpionul, m-am vârât sub plasa de ţânţari şi în sacul de dormit. Mi-am trecut, din întâmplare, mâna prin dreptul genunchiului drept, şi am simţit ceva ca un fel de unghie mică ataşată de picior. Am luminat cu frontala - era o gâză care se prinsese de piele. L-am rugat pe Tori să-mi confirme dacă e o căpuşă şi să-mi spună cum să scap de ea. Mi-a zis, calm: "o smulgi de acolo şi o storceşti între unghii, că altfel nu moare". Am făcut fiţe: "între unghii, neapărat? Bleah..." Răspunsul a venit pe un cu totul alt ton: "da, că e tare şi MAI REPEDE PÂNĂ NU SE ÎNFIGE ÎN TINE!" M-am conformat urgent, am smuls lighioana, dar tot nu-mi venea să fac figura cu unghiile. Am storcit-o între faldurile sacului de dormit, apoi a picat. Am crezut că am ucis-o, dar n-am găsit cadavrul. N-am să mai reproduc ce a zis Tori. Am găsit infama, în cele din urmă, şi am înjunghiat-o cu sete cu ce aveam la îndemână: pixul cu care îmi luam notiţe în carneţel. Când era clar trasă în ţeapă şi moartă, m-am mai verificat odată de lighioane pe tot corpul şi, în cele din urmă, am adormit.
A doua zi de dimineaţă, m-au trezit zbieretele infernale ale maimuţelor-urlătoare, care mă asurzeau şi prin dopurile de urechi. "Small animal, big ego", îi spusese cândva un ghid lui Tori. Am deschis ochii, am dat din mâini şi din picioare, am constatat că le am pe toate şi, pentru prima oară în viaţa mea, am fost recunoscătoare că nu m-a ucis nimic în timpul nopţii.
Am urcat spre vârful Pico Dama în sub două ore, pe ploaie şi nori, fără să vedem mare lucru în punctele de "belvedere". Spre vârf, copacii aveau rădăcini uriaşe, pline de muşchi şi liane umede, şi dădeau o atmosferă fantastică - mi-a fugit gândul la El laberinto del fauno/ Labirintul lui Pan. Am stat şi ne-am uitat câteva minute la vârful acoperit de nori, apoi ne-am întors spre cabană. Cu pantalonii îndesaţi în şosete şi şepcuţele de explorator, cu protecţie pentru ceafă, arătam ca doi turişti britanici. Nu a mai contat câte râuri a trebuit să trec cu adidaşii şi am ucis cu sânge rece alte două căpuşe care se prinseseră de mine. Eram din ce în ce mai convinsă că din călătoria asta am să mă-ntorc bărbat. Înapoi la cabană, am avut cel mai intim moment cu Tori, în care l-am rugat să mă caute în cap de căpuşe. Nu aveam. Teoretic, ar fi trebuit să ne întoarcem în sat în ziua următoare, dar am reuşit să îi convingem pe ghizi să nu mai stăm o noapte la cabană şi să ne întoarcem totuşi în aceeaşi zi.
Pe drumul de întoarcere cu barca am mai adunat câţiva "autostopişti" din alte sate. Pe neaşteptate, una dintre pasagere a observat, probabil, că şi-a ratat "staţia", aşa că a sărit - bâldâbâc! - în apă şi a luat-o înot spre mal. Alta, cu spirit civic, şi-a scos cizma şi a început să scoată, cu ea, apa care între timp intrase în barcă.
După-amiaza eram din nou în satul Las Marias, negociind cu coordonatorul. A fost mai greu de explicat decât de ajuns la o înţelegere - am stabilit că îi plătim pe ghizi cât ne înţelesesem la început pentru 3 zile, cu rugămintea ca ziua următoare să ne ducă să vedem Petroglifele şi cu promisiunea că vor primi ceva bani în plus pentru efortul de a ne fi adus mai devreme. Când credeam că ne-am înţeles, coordonatorul o lua de la capăt cu explicaţiile şi socotelile. Gazda noastră a intervenit şi i-a explicat din nou, iar până la urmă totul a rămas stabilit. A doua zi urma să vedem Petroglifele, nişte gravuri misterioase săpate în piatră, despre care nimeni nu ştia de când sunt, cine le-a făcut şi de ce.
Ghidul principal de a doua zi era tatăl celui dinainte - un om chipeş, pe la vreo 50 de ani, care ne-a condus mai întâi într-un trek scurt prin pădure, pe o ploaie infernală. Apoi, în aşteptarea bărcii care să ne ducă la piatră, s-a aşezat pe malul mâlos. Purta un tricou polo cu logo-ul unui ONG occidental. A tăcut multă vreme, apoi ne-a întrebat dacă ne place la ei. I-am zis că da, mult. "Şi mie-mi place. Mai ales natura, o iubesc mult." A făcut o pauză scurtă, apoi şi-a făcut curaj şi a continuat: "Să le spuneţi prietenilor voştri cât e de frumos aici, ca să vină! Nu e nimic mai frumos decât natura." Am aflat că sătenii se bucură când turiştii vin acolo pe cont propriu şi le plătesc serviciile direct lor. Am dedus că agenţiile care taxează triplu nu-i avantajează nici pe turişti, nici pe localnici.
Am văzut doar una dintre pietrele cu inscripţii antice (pare-se, de peste 1000 de ani, pre-mayaşe), în mijlocul râului, pentru că restul erau fie sub apele umflate, fie inabordabile. Dar drumul până la piatră ne-a asigurat toată adrenalina de care aveam nevoie - a fost un fel de rafting pe apele tumultoase, într-o bărcuţă pitică şi îngustă, făcută dintr-un trunchi de copac!
În timpul excursiei din ziua precedentă, ghidul Luciano ne povestise cam care sunt obiceiurile comunităţii de Revelion - că oamenii se adună la biserică seara, se cântă şi se joacă mini-piese de teatru, apoi se petrece. În sat existau două biserici. Pe la ora 8 seara, ne-am echipat cu frontale şi ne-am îndreptat spre prima din cele două. Părea o biserică catolică - o mână de oameni erau adunaţi într-o sală improvizată şi îl ascultau pe preot. Din când în când, cântau acompaniaţi de doi chitarişti. Am rezistat doar puţin, apoi am pornit în căutarea celei de-a doua biserici.
Pe drum, am găsit o fiesta. Unul dintre cele trei magazine ale satului se închisese şi, pe terasa din spate, se adunaseră vreo douăzeci de oameni care cântau la instrumente improvizate (un fund de căldare, un fel de răzătoare etc.), dansau sau stăteau de vorbă. Am navigat printre bălţile din curtea întunecoasă, curioşi, încercând să ajungem mai aproape ca să vedem mai bine. Gazda, doña de la casa, ne-a văzut privind timizi de afară şi ne-a invitat înăuntru. După câteva minute, pentru că mulţi dintre oamenii din jur aveau bere în mână, am îndrăznit să întreb dacă putem cumpăra şi noi câte una. Mi-a zis că nu au de vânzare, dar că ne pot da aşa, ca membrilor familiei. Ne-am aşezat pe jos, pe terasa din beton, şi am băut berea. Se cânta repetitiv o melodie tradiţională, tambuco, al cărei refren era "Tambuco! Tambuco! Tambuco!" şi care se dansa ridicând pe rând câte un picior îndoit şi atingându-l de piciorul îndoit al partenerului de dans.
Unul dintre instrumentişti voia să-şi etaleze cunoştinţele de limbă engleză şi ne striga, din când în când: "Hey you! Yeeees!". În curând, au schimbat refrenul melodiei, urlând periodic "Gringo! GRINGO!!" Deşi în America Centrală şi de Sud termenul este considerat o jignire faţă de caucazieni, sunt destul de sigură că etimologia cuvântului nu ajunsese până în sat, iar ei credeau că, pur şi simplu, aşa se numesc albii. Nici Tori, pe care auzul cuvântului îl făcea să se indigneze îngrozitor în mod normal, nu s-a supărat.
După cântare, au dat drumul la staţie (singura din sat, căreia i-am recunoscut başii auziţi din depărtare în serile precedente), ne-au invitat la dans, ne-au învăţat dansul lor tradiţional, ne-au adus mai multă bere, ne-au invitat mai mult la dans... Dansam timid, neştiind ce este permis şi ce nu, dar l-am admirat pe un bătrân de ceva sorginte africană, cu pălărie de cowboy, care se mişca frumos, cu mare plăcere. Ne era jenă să bem prea mult pe cheltuiala unor oameni care o duc greu, aşa că după vreo oră i-am mulţumit gazdei şi ne-am continuat drumul spre cealaltă biserică.
S-a dovedit a fi una neoprotestantă, probabil baptistă, unde cânta la chitară chiar ghidul nostru din ziua aceea. Era o construcţie mare de beton, cu pământ bătătorit pe jos, susţinută de stâlpi de lemn, decorată cu luminiţe şi ornamente colorate din plastic. Se putea sta pe băncuţe lungi, iar ghidul ne-a invitat înăuntru.
Copiii şi (probabil) educatoarele au jucat, într-adevăr, trei piese. În Raşela şi Iacob, copiii cei mai mici făceau figuraţie, în rol de oiţe. Unul dintre ei s-a săturat de anonimat, şi când Iacob i-a zis Raşelei "ne mai vedem!", oiţa a răspuns:"OK!"
Samson şi Dalila a decurs, mai mult sau mai puţin, după libretul clasic şi a fost tradus din Moskito în spaniolă pentru "spectatorii care vorbesc numai spaniolă" - noi doi eram singurii care se potriveau descrierii.
Ultima piesă a fost Alungarea Anului Vechi de către Anul Nou. Anul Vechi erau o gaşcă de doamne mai mature, care mimau ramoleala ("Noi nu plecăm! Cu cântec, înainte! Vai, dar am uitat cântecul...!"), şi în locul lor a venit detaşamentul de fetişcane în formă, care făceau exerciţii militare.
Militarii de la garnizoana din sat stăteau cu armele de asalt în faţa bisericii. Păreau să se distreze sincer uitându-se la copii şi glumind cu cei care erau pe cale să intre în scenă. Unul dintre ei a proiectat pe zid laserul uneia dintre arme, iar copiii au început să se joace cu el ca pisicile.
La sfârşit, când chiar a sosit Anul Nou (pastorul a întrebat, confuz, dacă are cineva un ceas, apoi şi-a verificat mobilul Nokia de tip vechi), toată lumea s-a îmbrăţişat şi şi-au urat un An Nou fericit, inclusiv nouă. Îmbrăţişările calde şi urările oamenilor cumsecade, necunoscuţi, care-şi duc viaţa grea la marginea junglei mi-au făcut tare bine. Am remarcat diferenţa între cei de aici, care îşi urau un An Nou fericit, şi cei din oraş - în La Ceiba văzusem postate anunţuri cu "un An Nou prosper".
Totuşi, la cele două biserici, adunat, nu erau mai mult de jumătate din săteni. Dintre cei absenţi, unii petreceau, iar alţii, ca gazdele noastre, au rămas acasă. Pentru că erau totuşi o comunitate mică, m-am întrebat dacă exista altceva ce îi uneşte, altă religie străveche locală...
*
Drumul de întoarcere cu barca a durat doar vreo trei-patru ore. Am dormit tun în pipante, tolănită la soare, călare pe bagaje, şi Tori zice că am ratat o vidră. Seara, bucătăreasa din Rais Ta, satul de unde a doua zi urma să plecăm înapoi spre Batalla şi apoi La Ceiba, ne-a oferit nişte tort care îi rămăsese de la Revelion - după o săptămână de fasole cu orez şi tortilla, ne-am bucurat ca nişte şcolari la aluatul pufos, roz cu ciocolatiu şi glazurat! Cu ocazia asta, Tori s-a întrebat de ce oare nu am mâncat peşte şi banane acolo unde eram între râu, lagună şi mare şi printre plantaţii de banane...? Singura explicaţie plauzibilă ar putea fi că fasolea e mai ieftină chiar şi decât lucrurile pe care oamenii le găsesc / cresc pe lângă casă, dar nu sunt convinsă.A doua zi, la ora cinci, am luat barca înapoi spre Batalla. Ne-a adus la staţia de camionete, unde şoferii săreau agresiv la potenţialii pasageri, cu o combinaţie de ordine autoritare ("YOU! Come with me") şi promisiuni mieroase, ceea ce ne-a dat speranţe deşarte că o să stăm "înăuntru". Ne-am petrecut şapte ore tot pe scânduri, afară, dar de data asta doar opt persoane în vană, cu un şofer mai priceput (care, totuşi, părea să vrea neapărat să moară. Eu stăteam la margine şi vedeam când făceam depăşiri pe contrasens; Tori, din cauza bagajelor pe care le avea în faţă, trăia în blissful ignorance). Camioneta s-a defectat pe drum, am tras la un atelier, iar şeful trupei a dispărut într-un taxi cu una dintre pasagere. Ca să ne îndulcim aşteptarea, am luat de la un vânzător ambulant un suc bun la pungă, care, după gustul dulce, părea a fi suc de colivă. Camioneta a fost reparată, am plecat cu toţii, iar pe cei doi i-am recuperat de undeva de pe drum. Nu ne-am mai pus întrebări inutile. În hotelul din La Ceiba, m-am bucurat iar nemăsurat de duş.
A doua zi m-am despărţit temporar de Tori. Am luat împreună autobuzul spre oraşul industrial San Pedro, iar pe drum ne-am cumpărat fiecare câte o pungă mare de litchi, fructe mici, ţepoase, cu coajă roşie, delicioase, pe care le-am mâncat non-stop până la sosire. Din San Pedro, el a luat autobuzul spre lacul Yojoa, unde mai avea de văzut nişte animale, iar eu spre Tegucigalpa, să mă delectez totuşi şi cu un pic de civilizaţie.
Autobuzul meu de legătură a întârziat mult, am ajuns în Tegucigalpa târziu şi obosită, aşa că am renunţat la a merge direct în Managua a doua zi şi am decretat pauză de vizitat capitala Hondurasului. Hostelul era destul de frumos şi civilizat, aşa că am avut o oază de siguranţă.
Din păcate, am găsit Tegucigalpa neimpresionant, o variantă mai mare a lui La Ceiba. De pe stradă, am mâncat mango crud la pungă, cu sos de soia, sos iute şi sare, care mi-a plăcut, aşa că am făcut măcar rost de o amintire culinară.
A doua zi în zori, am plecat cu un autobuz de lux către Managua. Călătorind singură păream, probabil, mai neajutorată şi lumea îmi tot sărea în ajutor. Un coleg de călătorie şi "boy"-ul de la autobuz au avut mare grijă de mine, aşa că am făcut formalităţile complicate de trecere a graniţei fără peripeţii şi am prins "legătura" spre Granada.
Diferenţa de nivel de trai dintre Honduras şi Nicaragua mi s-a părut ca de la cer la pământ. Totul era mai curat şi mai sigur, nu mai vedeam atâta sârmă ghimpată şi paznici înarmaţi.
La prima vedere, Granada pare un fel de sat transilvănean extrem de încins. Casele sunt joase, pe dinafară par simple şi doar viu colorate, dar interiorul arată un minunat stil colonial decadent, construit dreptunghic în jurul curţilor interioare cu perdele, hamace şi divanuri, cu camere imense. Hostelul meu avea şi un mic bar chiar lângă cameră. După penuria din Honduras, m-am bucurat să văd turiştii-colegi de cameră! În oraş existau baruri simpatice în care se putea merge liniştit noaptea. Caleştile de plimbat turiştii (în care nu am mers, pentru că nu-mi plăcea cum arătau caii şi nu vroiam să încurajez practica) îi dădeau un aer şi mai pitoresc. În prima noapte, târziu, am nimerit şi un concert Placebo Unplugged la MTV la televizorul din curte. Nu ştiam că Placebo se potrivesc atât de bine cu Nicaragua.
A doua zi am vizitat oraşul - am trecut cam pe la toate obiectivele turistice din Granada în vreo două ore. E un oraş mic-micuţ şi frumos ca un breloc. După-amiaza, am plecat într-o tură la vulcanul Masaya, singurul "treaz" din Nicaragua. Lumina soarelui colorată de fumul gălbui de sulf îi dădea un aer apocaliptic care îmi plăcea. Am văzut apusul de pe una dintre culmile vulcanice, apoi am coborât în peşterile de lavă ca să vedem lilieci şi tarantule, omizi păroase ca nişte sprâncene brunete şi un broscoi. La intrarea într-o peşteră, un şarpe boa stătea atârnat cu capul în jos de tavan, ca să prindă liliecii care ieşeau. Îmi plăcea vâjâitul pe care îl făceau liliecii pe lângă urechile noastre, dacă stingeam lanterna. Am urcat apoi din nou la crater şi am văzut lumina lavei reflectată în fumul sulfuros - nu e de mirare că în secolul al XVI-lea, un preot misionar care a ajuns la baza vulcanului a fost convins că vede porţile iadului şi a construit aici o cruce!
Într-una din ultimele nopţi, priveam cerul din curtea interioară a hostelului. Stăteam întinsă pe patul cu prelată şi huzuream cu sufletul. Privirea mi-a căzut pe bietele mele picioare. Au fost tăiate de corali, roase între degete de şlapi, bătute sub gleznă de adidaşi, frecate la călcâi de sandale, ciupite de ţânţari, pătate cu fructe... într-un cuvânt, plimbate. Probabil ele ar fi ştiut cel mai bine să spună povestea călătoriei mele, care se apropia de sfârşit.
În ultima zi înainte de întoarcere, în încercarea de a mă reîmprieteni cu corpul meu, am găsit un anunţ pentru lecţii de yoga. Când am ajuns la hotelul cu pricina şi am făcut cunoştinţă cu instructorul, mi-a spus că era din Alaska. A fost la fel de uimit că eu fusesem în Alaska pe cât eram eu de surprinsă să îl văd acolo. După oră, am tras concluzia că yoga e grea. Da, şi fizic.
"Irina... cred că a venit prietenul tău!" mi-a zis băiatul de la recepţie. Pentru Tori îmi pusesem onoarea la bătaie ca să-i rezerv un pat la hostelul meu. M-am bucurat să-l văd, şi l-am ascultat povestind obidit cum a fost obligat să plătească viză consulară la graniţă. Restul zilei, ne-am plimbat împreună prin oraş şi ne-am dat seama cât de OK am fost unul cu şi pentru altul. Am băut, subţire şi constant, toată seara. În zori, eu am plecat spre aeroportul din Managua - Tori urma să-şi continue călătoria mai multe săptămâni, aşa cum o şi începuse cu mult înaintea mea. Un Tori somnoros m-a salutat cu o îmbrăţişare şi o ciufulire şi am plecat, gândindu-mă la cât de sincer zâmbesc oamenii pe aici. Dacă le prinzi privirea, faţa le înfloreşte într-un zâmbet plăcut, nu unul artificial şi politicos, ci unul complice - ştiţi amândoi cât de bine-i să trăieşti.
În mod neaşteptat, am prins la timp toate cele patru avioane. În cel dinspre Miami spre Londra, m-am trezit "upgradată" la Business Class. Cu pantalonii noroiţi şi cu adidaşii îmbibaţi de apă de mlaştină, mă uitam amuzată la paharul de sticlă plin cu cava pe care îl ţineam în mână şi mi se părea că undeva s-a făcut o greşeală.
(19 decembrie 2015 - 9 ianuarie 2016)