Nota traducătorului: French Theory ca traducere

Am reacţionat zilele trecute, de cîteva ori, destul de virulent, de fapt sec, strict, "proceduralist", cînd cîţiva oameni tineri mai mult sau mai puţin (direct) cunoscuţi mie, interesaţi de gîndirea coriferilor aşa-numitei "French Theory", au postat pe internet diferite citate din Derrida, de pildă, sau (despre Foucault), autori pe care îi traduc de, deja, peste douăzeci de ani.
 
Or, bravo lor că citesc şi citează din aceşti autori, că lucrează cu ei şi plecînd (sper) de la ei. Numai că citatele erau în engleză, probabil limba în care se produce lectura, ceea ce nu reprezintă un păcat în sine, deoarece fenomenul "French Theory" a constituit tocmai un exemplar şi pasionant caz de întîlnire, de (re)organizare, de preluare a unei gîndiri născute într-un anumit mediu cultural (cel francez şi, în general, continental postbelic post-sistemic, adică post-metafizic, post-totalitar: post-existenţialist, post-marxist, post-structuralist) de către alt mediu cultural (aşa-numitul campus universitar nord-american), ceea ce a rezultat, aşa-numita "French Theory", fiind o creaţie terţă, nici măcar un hibrid, ci altceva (aici, desigur, se poate discuta). Cert este că aceşti gînditori în franceză au ajuns canonici, adică referinţe globale, prin şi în limba engleză. Este normal, aşadar, ca ei să fie citiţi preponderent în engleză.

Adică în traducere. Or, ce le reproşez eu consumatorilor şi utilizatorilor de "French Theory" în limba engleză este tocmai faptul, aparent minor, că nu citează numele traducătorilor din franceză în engleză fără de care fenomenul "French Theory" nu ar fi fost posibil. FT este în primul rînd, tocmai, un mare fenomen de traducere culturală. Pentru FT, traducerea şi traducătorii nu reprezintă (aşa cum nu reprezintă nici în general) un epifenomen, ci, ca să mă exprim în limbaj vechi, însăşi esenţa lui - relaţională, traductivă, translaţională.

"French Theory" înseamnă, tocmai, traducere. Mai mult chiar: lucrez, chiar acum, la elaborarea ideii potrivit căreia FT a fost tradusă şi exportată, devenind, producînd altceva, înmulţindu-se, tocmai pentru că ideea de traducere constituia miezul, vectorul, structura ei "fundamentală" de deschidere: există "French Theory" (adică această creaţie terţă produsă printr-o masivă şi improbabilă întîlnire franco-americană) ca fenomen cultural de traducere tocmai pentru că FT este, din capul locului, o gîndire-traducere.

Altfel spus, pentru FT ideea de traducere nu este accesorie, accidentală, exterioară, adăugată, "tehnică", ci mod de existenţă. Filosofiile care au dus la FT sînt traducere, există deja, "în sine", ca traducere. Dacă n-ar fi decît teoria necesităţii decontextualizării, la Derrida, sau cea a utilizării a-sistematice, deci tot a decontextualizării, a aproprierii, la Foucault. Gînditorii francezi se cereau traduşi, am putea chiar spune: traduceau ei înşişi (am început deja să scriu despre deconstrucţia ca traducere). Că au şi fost, şi continuă să fie, traduşi, dînd curs tocmai modului deschis, alterant, hibridant, traductiv, translaţional de a fi al acestor teorii deschise, abia acesta este miracolul cultural care a făcut, nu întîmplător, epocă. Dar a cărui elucidare este încă în curs.

Astfel încît a nu cita numele traducătorilor în cazul filosofiilor "French Theory", care este un fenomen de traducere culturală - altfel spus a uita, a sări "umila istorie a acestor intermediari şi traducători de campus", a acestor "mijlocitori trecuţi cu vederea", a acestor "colportori anonimi fără de care adevăratele deturnări intelectuale şi toate trădările salutare nu pot avea loc", cum spune François Cusset în cartea sa dedicată acestui fenomen şi aflată acum în curs de apariţie, în traducerea Andreei Raţiu, la editura Tact -, nu înseamnă doar o măruntă uitare protocolar-academică, ci dovada unei necunoaşteri a teoriilor înseşi, altfel spus a unei lecturi naive, ne-critice, cel mult tangenţiale. O lectură (aproape) degeaba, am putea spune. Adică un fenomen de ciudat decalaj: cum să te situezi înainte deşi vii după!  

Filosofiile translaţionale din care o mînă de traducători şi de mediatori americani au născut o teorie unificat hegemonică globală (de-asta erau interesaţi, în anii 1990, şi editorii români de ea: pentru că era o gîndire încă la modă, un fenomen de dominaţie culturală americană!) sînt, în continuare, profetice, adică mai urmează să nască. Şi poate tocmai ideea inexplicită de traducere care le-a făcut posibile, şi care tocmai de aceea trebuie explicitată, le poate menţine în continuare productive.