Visul Olimpiadei

Mă uit şi eu la Olimpiadă, la ce se poate vedea, desigur, şi nu atît din cauza diferenţei de latitudine şi de longitudine a acestei ediţii, ci mai ales din cauza a ce se transmite, în general. Profit de Olimpiadă să văd oameni, sportivi, sporturi: umanitate.
 
Olimpiada înseamnă democraţia sporturilor şi a sportivilor, adică o formă de ecologie. Cu ocazia olimpiadelor, ne putem uita nu numai la sportivi, ci şi la sporturi (adică specii) întregi pe care altfel nu avem cum să le vedem, pentru că nu le transmite, în genere, nimeni. Sportul şi universalitatea ideii de sport sînt contracarate pe de o parte de media, în primul rînd de televiziuni, şi, pe de altă parte, de naţionalisme: fiecare naţiune transmite în primul rînd, cînd nu de-a dreptul în mod exclusiv, ceea ce interesează propriul public, propria audienţă. Astfel încît a nu avea prea mulţi sportivi reprezentanţi la o Olimpiadă, aşa cum este cazul României, reprezintă, de fapt, o şansă, şansa de a ieşi din logică îngustă şi falsificantă a patriotismului de galerie şi, deci, de a putea cunoaşte sporturi şi sportivi la care, altfel, în vremuri "normale", adică între olimpiade, nu ai acces pentru că sînt pur şi simplu excluse de la masa tot mai infiltrată de capital, adică tot mai speculativă, a sportului.
 
Şi azi, în timpul olipiadelor se întrerupe, foarte relativ, parţial, numai dintr-un anumit punct de vedere, războiul, numai că este vorba de războiul invizibil al economiei semio-speculative neoliberale. Oprit pe de o parte, el este însă continuat şi intensificat, chiar, pe de altă parte: ca o continuare substitutivă a naţionalismului, ceea ce, în acest moment al reapariţiei războaielor propriu-zise, înseamnă, totuşi, ceva.
 
Olimpiada este revanşa sporturilor "mici", de unde şi relativa, dar net observabila lipsă de motivaţie a marilor lideri ai sporturilor-lider de audienţă precum fotbalul sau tenisul, ceea ce duce la înfrîngeri neaşteptate sau la participări îndoielnice. S-a ajuns într-adevăr, din pacăte, ca sportivii obişnuiţi cu supra-expunerea şi cu super-veniturile din supra-expunere mediatică să nu mai suporte, chiar dacă nu recunosc, democraţia, adică indistincţia (şi ea relativă) cu marea masă a sporturilor şi a sportivilor, cu sportul ca masă şi de masă. Se simt, pe bună dreptate, pierduţi. Cum să împarţi gloria mediatică cu cine ştie ce jucător pakistanez de hochei pe iarbă, de pildă?
 
Disputată de naţionalismul şi de globalismul mediatice, Olimpiada este, totuşi, reconfortantă, deşi nu ne poate face decît, cel mult, să visăm. Căci "Jocurile Olimpice" sînt, de fapt, un fel de "concept curatorial" terţ, un mod de a organiza sportul, ca tendinţa irepresibilă a omului, dincolo de cele două tendinţe masificante global vs naţional, printr-o eroizare a individului ca om potenţial şi capacitate umană şi de umanizare, de depăşire a omului spre om prin convenţii ludice liber inventate, nu ca american, rus, chinez, român, dar nici ca individ pur şi simplu, cu nume, prenume, domiciliu, istorie şi cont în bancă, pus să susţină mitul competiţiei sociale generalizate.
 
O dată la patru ani, o stare de excepţie relativă ne face să întrevedem absurditatea şi artificialitatea normelor, de la care nu permite de fapt decît acea măruntă abatere în spaţiul căreia mijesc dorinţa şi nostalgia posibilului. Olimpiada e vis.