Spovedanie pentru neînvinşi

Trebuie să car nişte boxe pentru nuntă. Nunta noastră, evident. N-avem lăutari, dar îl avem pe Victor, un prieten care s-a oferit s-o facă pe-a DJ-ul. Se spune că omul nu se simte bine la petrecere decât dacă-i cântă ţânţarii la ureche. Dacă le poate lipi bancnote pe frunte. Dar cine-a spus că la nuntă trebuie să te simţi nepărat bine? Ai timp o viaţă, după ce trece stresul cu invitaţiile şi invitaţii nemulţumiţi, “discuţiile” legate de asta etc... Mai nasol decât la nunta la care au participat fraţii Cămătaru, cu Vali Vijelie şi Adrian Copilu’ Minune nu poate fi. O încurajare pe care mi-a oferit-o OTV-ul.

Dimineaţă am fost şi m-am spovedit. Am aşteptat preotul două ore, convins c-am sfeclit-o dacă-i spun că e prima mea spovedanie, că fumez de sparg, că n-am postit în viaţa mea. Mi-am pregătit şi replici: “Da’, dar eu nu urăsc pe nimeni, iubesc oamenii...”. Habar n-aveam ce-o să mă-ntrebe. La chestii din astea de viaţă o mai întorc din vorbă. Am oareşce cunoştinţe de comunicare. M-am temut că o să mă încurce cu teste de cultură generală. Îmi şi închipuiam preotul cu o tavă de bilete. şi, la ieşire, discuţii: “Ţie ce ţi-a căzut?” “Versetul cutare din Deuteronom!” “Nasol!” “Da ţie?” “Pe mine m-a ajutat Dumnezeu. Mi-au căzut primele cărţi din Facerea...” Câte ceva despre Facere trebuie să fii prost ca să nu ştii, măcar aşa din auzite. Treci la sigur... Eu eram convins că o să mă întrebe cele zece porunci şi nu mi le mai aminteam pe toate. De emoţie, fireşte. Dacă aş fi fost la calculator, le-aş fi căutat pe google, dar acolo era numai între mine şi Dumnezeu. Când m-am mai calmat, mi-a revenit şi memoria. Aveam şi un as în mânecă: am auzit de la Padre că-n textul original, de la mama lui, cele zece porunci nu sună aşa imperativ: “Să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine! “, “Să nu-ţi faci chip cioplit” etc., ci-s formulate pe timpul viitor “Nu vei avea alţi Dumnezei în afară de mine!”, “Nu vei fura!” etc. Dar lucrul ăsta l-aş fi folosit numai într-o situaţie disperată... N-a fost defel aşa. Chiar merită. Spovedania e cool! Mă opresc cu povestirea pentru că îmi vine în minte porunca cu “Nu vei lua numele lui Dumnezeu în deşert...”

Cât am aşteptat preotul, am asistat la o scenă oarecum hamletianã. A venit către noi - eu, Ralu şi naşa Miha - un muncitor care lucrează la renovarea exteriorului bisericii: “Nu vreţi să vedeţi un mort?” L-am urmat fără vreun motiv precis, ca şi cum singura curiozitate înainte de spovedanie ar fi să vezi un mort. Într-un şanţ de lângă zidul bisericii, la vreun metru adâncime, era un schelet aproape intact. Oamenii adunaţi pe margine gropii comentau: “Vai, da' ce dinţi buni a avut ăsta!”. Le-am dat dreptate. Muncitorul ne-a explicat că acolo a fost un cimitir. Şi pe locul alăturat, unde e acum barul Corso, a fost cimitir.

Apoi m-am spovedit. Acum mă duc să iau boxele.