O nedumerire

Sîmbătă, 17 decembrie 2005

Am o şi eu o mare nedumerire. În scurt timp, pe 15 ianuarie, se împlinesc trei ani de cînd scriu la acest jurnal. Ceea ce bănuiam - mai în glumă, mai în serios - că va fi o aventură "intimă" pe Internet s-a transformat în povestea mea cu maximă audienţă. Am primit semnale că am cititori în ţări despre care nu ştiu nimic. Numărul mailurilor venite către mine, al comentariilor şi al mesajelor de pe forumuri despre jurnalul meu a trecut - şi nu exagerez cu nimic şi nici nu mă laud - de o mie. În ultimele luni, aproape că nu există o zi în care să nu am reacţii. Iar săptămîna asta a ajuns la mine un mail care m-a pus pe gînduri. Citez:

"foarte frumos ce scrieţi dumneavoastră, am văzut notele extrabiografice şi am trecut repede fără să citesc peste anul naşterii ca să nu ştiu încă ce vârstă aveţi şi să nu-mi stric bunătate de avânt.

pentru a fi foarte sinceră şi pentru a putea avea calitate de document voi cita din mailul către acelaşi prieten care mi-a dat linkul:
«e chiar tare. pun pariu că romanul e de căcat. simt.
mi-am amintit cât de teribil de mult îmi place să citesc, cât de legată de cărţi sunt - trup si suflet, cât îmi plac cuvintele, cât îmi plac personajele, cât îmi plac nişte virgule şi nişte sfârşituri de frază.»

aşadar pentru aceasta vă mulţumesc. şi pentru scriitură desigur, şi pentru umor şi pentru că mai am destule pagini de citit. sper să mă înşel cu romanul. îmi cer scuze dacă am fost vulgară sau în vreun alt fel urâcios. nu aceasta era intenţia. nu vă mulţumesc că am mâine cursuri de la opt la şase şi tot citesc la jurnalul dumneavoastră şi râd. şi mâine cu aceşti ochi care vor fi cârpiţi de somn - pun pariu că o să fiu cu atât mai nerecunoscătoare."

Mă refer la fraza asta - "pun pariu că romanul e de căcat". Vreau să spun că eu nu fac mari diferenţe între a scrie "literatură" şi a scrie "jurnal". Nu sînt elitist într-o parte şi popular într-alta. Am mereu în minte acelaşi "cititor ideal", indiferent dacă scriu articole, povestiri, roman sau jurnal intim. Diferă doar poveştile pe care le spun, iar, la urma urmei, şi acestea se aseamănă, pentru că toate pornesc de la mine şi de la felul meu de a privi lumea. Şi-acum, marea nedumerire: ce mecanism face ca un cititor pasionat al jurnalului meu să pună pariu - fără să citească măcar un rînd - că "romanul meu e de căcat"? Ce-i face pe sute de oameni să stea cu ochii beliţi în ecranul calculatorului şi să-mi citească pe nerăsuflate un jurnal mai lung decît o carte de 300 de pagini şi, în acelaşi timp, să nu fie tentaţi măcar să-mi deschidă un roman? Să fie compromisă ideea de literatură? E una dintre ipotezele mele de lucru. Să funcţioneze la cititor senzaţia că se transformă într-un fel de My Big Brother? Ar fi o auto-păcăleală. Şi jurnalul e pînă la urmă tot o ficţiune controlată de mine. Să fie vorba de bani (jurnalul e moka, pe cînd cărţile mele costă)? Habar n-am. Vreau să fiu înţeles bine: nu fac o dramă din situaţia asta, nu rog pe nimeni să mă citească, nu-s nemulţumit de nici un om care mă citeşte, care-şi dă cu părerea. În schimb sînt foarte curios. De ce, domnule, de ce? Îi rog pe toţi cei care îmi citesc cu plăcere jurnalul - şi care n-au citit niciuna dintre cărţile mele - să facă un efort şi să mă lămurească la [email protected]. Mersi.