Io, Sorin Stoica...

Memoria calculatorului meu păstrează un mesaj - singurul, de altfel, din cele cîteva zeci pe care le-am schimbat în timp - pe care l-am primit în data de 16 octombrie 2003. Începea cam aşa: "Domnule Lăzărescu, sau Florine, să nu mă adresez birocratic, am scris şi io o carte....". Omul zicea să-i pun "o pilă la Polirom" - "Cartea e bună şi, de fapt, cuvîntul pilă e abuziv folosit". Dorea să facă şi o ofertă pe cale oficială, dar, de siguranţă, conştient de cum merg lucrurile în România, a solicitat şi un sprijin colegial, "ţinînd cont că unii critici spun că am fi colegi de generaţie şi ne bagă în nişte pomelnice de prin reviste". Şi mesajul se încheia aşa: "Zi-mi şi mie numărul tău de telefon să vorbim mai pe viu". Semnat: Sorin Stoica.

Ştiam de Sorin, cum bine spunea, din nişte "pomelnice" de prin reviste. Mai mult, îmi rămăsese în minte o cronică la cartea lui, Povestiri cu înjurături. Erau prinse acolo nişte citate din povestiri, mici, e drept, dar sunau atît de bine încît mă făcuseră să exclam cu invidie: "Băi, să vezi că ăsta-i mai bun decît mine". Şi eu nu-s invidios de felul meu. I-am scris, am vorbit, ne-am întîlnit pentru prima oară prin noiembrie, în acelaşi an, la tîrgul de carte Gaudeamus. Mi-a pasat romanul său Dincolo de frontiere, pe care l-am citit pe tren, la întoarcerea de la Bucureşti, pe nerăsuflate. De foarte puţine ori am avut sentimentul sigur că dau peste un scriitor tînăr pe care să pot paria că va conta în literatura română. Sorin Stoica a fost unul dintre ei.

M-a atras la scrisul său felul în care folosea "io" în loc de "eu". Îi dădea statut princiar, un fel de "Io, Mihai Viteazul...". Era conştient că-i un scriitor foarte bun, fără a fi nici o clipă arogant cu asta. L-am întrebat de povestea acestui "io": "De fapt, chiar aşa vorbesc oamenii. «Eu» pronunţă doar indivizii bolnavi de importanţă".

Sorin nu avea nevoie de nici o "pilă". Scrisul său, fie şi cîteva pagini, e o suficientă carte de vizită pentru orice om care se pricepe cît de cît la literatură. Într-o ţară normală, editurile ar fi trebuit să se bată pentru el ca să-l publice, criticii, ca să-l descopere, publicul, să-l citească. Din nefericire, n-a fost deloc aşa. Turbez de nervi la gîndul că a trebuit să moară ca numele lui să fie pomenit pe scrolul unei televiziuni sau ca să aibă parte de elogii în presă.

Ne-am mai întîlnit de cîteva ori, ne-am mai scris. Totdeauna pe fugă. De fiecare dată, lăsam totul pentru o discuţie în tihnă, la o bere. Îmi amintesc cu ciudă cum încheiam cu vorba mea păcătoasă: "Las', frate, avem o viaţă înainte". Uite că el n-a mai avut.

Memoria mea îl păstrează viu pentru mine. Îmi place să cred că Sorin Stoica a scris suficient pentru pentru a rămîne în conştiiinţa noastră. Evident, ar mai fi avut multe de scris, dar despre viaţă, ca şi despre moarte, nu poţi niciodată să spui totul.