Toba de ulm

Duminică, 10 decembrie 2005

Vineri am sărit din autobuz în mijlocul unei găşti de băieţi care bat tobele. Trebuie să auzi ritmul ăla drăcesc şi poţi să-i înţelegi pe sălbaticii care ating extazul în timp ce lovesc cu băţul o piele de viţel întinsă pe un cadru rotund de lemn. Adică n-o să te mai mire deloc ideea că poţi astfel vorbi cu ploaia, cu ninsoarea, cu tornada, cu aurora boreală sau cu orice alte fenomene meteo.

Bine, frustrarea mea era mare, pentru că ceilalţi reuşeau să stabilească o astfel de comunicare. De regulă, cînd mă apucam eu să bat toba, nu reuşeam să intru în discuţie cu cei care mă ascultau. Mă sfătuiau, dînd din mînă a lehamite, să mă las păgubaş. Sincer, a fost o vreme cînd bănuiam că totul se trăgea de la faptul că nu aveam tobă personală. Baţi tu într-o tigaie cu lingura, exersezi izbind cu rigla pe coperta unei cărţi cartonate, dar nu e acelaşi lucru cu a cîştiga meşteşug, antrenîndu-ţi abilităţile de comunicare pe o tobă adevărată.

Cu vreo lună înainte de Anul Nou, în satul părinţilor mei se declanşează frenezia tobelor, imediat după ce dă seara. Ritmul tobelor mă chema şi pe mine în noapte. Înhăţam la braţe doi-trei snopi de strujeni şi plecam către punctul de întîlnire. Ne adunam pe cîmp vreo douăzeci de băieţi şi încingeam cîte un foc care se putea vedea de pe lună. Cel puţin aşa credeam noi. Cine avea tobă, o bătea mişcîndu-se în jurul flăcărilor, cine nu - cazul meu - sărea prin foc dintr-o parte într-alta a întunericului. De fiecare mă întorceam acasă mai negru ca un drac, cu genele pîrlite şi cu frustrarea că n-am tobă. După rugăminţi de vreo cîţiva ani, tata s-a sesizat că ar fi cazul să-mi facă şi mie una.

De două lucruri ai nevoie, o bucată de lemn din ulm şi o piele de viţel. Ulm se găsea numai în pădure şi nu puteai să tai un copac pentru a face o tobă. A trebuit să aştept ca hazardul să arunce printre lemnele de foc ale părinţilor mei şi o bucată de ulm. Cînd am găsit-o, am privit-o mai mîndru decît Michelangelo care vedea în blocul de marmură statuia lui David - „În bucata asta de ulm zace o tobă". A cioplit-o tata cu toporul, pînă a obţinut un fel de scîndură. Pînă aici a fost uşor. Dar cum să îndoi scîndura şi s-o transformi într-un cerc perfect pe care să-l închizi, prinzîndu-l în cuie? Hotărît lucru, presupunînd că aş fi trăit cu tata de la începutul lumii, pentru noi roata ar fi rămas şi acum în stadiul de proiect. Tot ce-am putut obţine a fost un oval cumva pătrăţos pe care, din lipsă de altceva, l-am considerat foarte bun. Ne mai trebuia o piele de viţel. N-am găsit-o, dar un vecin ne-a oferit cu generozitate o piele de porc, belit cu prilejul Crăciunului. Ce are?! Tot piele e! O săptămînă ne-am chinuit să întindem pielea pe cadrul oval din ulm. O trăgeam cu cleştele şi o prindeam în ţinte. Ne apropiam de finalul capodoperei. După ce am bărbierit pielea, trebuia să mai aştept două zile pînă să bat toba, dar n-am înţeles prea bine motivul. Mi se părea că aşteptarea asta ar fi un ritual inutil. Drept care, am decis să încălzesc toba şi s-o iau la bătaie. În apropierea focului, pielea s-a întins la maximum şi singura bubuială pe care am obţinut-o a fost cea a cadrului oval din lemn de ulm, care a plesnit în două locuri.

În drumul din staţia de autobuz pînă acasă, mi-am amintit faza. Cum am deschis uşa casei, am şi răbufnit: "Tata, îmi faci şi mie o tobă?!".