Directorul italian spune, la începutul broşurii Bienalei, că este vorba despre relaţia arhitecturii cu societatea civilă, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru: relaţia socială între arhitectură şi beneficiarii ei este, încă, mediată de o seamă de interese parţiale. Aşa se face că, în plus, se mai adaugă şi un strat de ideologie de stânga răsuflată peste foarte puţina arhitectură prezent(at)ă, iar informaţia nu mai este pusă în scenă dramatic, ca acum doi ani, ci doar plictisitor, sau, cel mult, în cadrele culturii văicărelii care ne macină orice elan (re)constructiv. Este cea mai bleagă bienală la care am fost, din 1991 încoace.
În context, câteva pavilioane străluceau. Cel al Spaniei, de departe, atât ca punere în scenă a informaţiei legate de recuperare, conversie, restaurare; cel al Belgiei, despre meşteşugărie de bună calitate, a detaliului măiestru; cel al Olandei, despre arhitectura taberelor forţelor ONU de păstrare a păcii din lume, mai interesant ca temă, decât ca realizare. Marea Britanie propune patru moduri, de durate diferite, de a improviza şi întreţine locuirea minimală (bănuiesc că locuirea era şi practicată în pavilion, noaptea, de către cei în grija cărora se afla expoziţia). Mi-a plăcut seriozitatea pavilionului Danemarcei, plin de proiecte prezentate ca şantier în lucru, cu schele, spre deliciul copiilor.
Pavilionul nostru, nicio treabă neavând cu tema bienalei, sau barem cu arhitectura, pare, în acest context de instalaţii şi de punere în scenă a mai nimic, mai degrabă haios. În orice caz, peste cel de acum doi ani, pe care nu îl mai comentez din nou.
Şi, fireşte, ca întotdeauna, Venezia. Voi reveni asupra temei şi săptămâna viitoare.
