Bienala de Arhitectură, Venezia, 2016 (II)

Unii dintre cititorii mei ştiu deja: am scris, în 2004, o carte numită Poverism, pe care o puteţi şi acum descărca, în versiunea ei digitală, de pe www.liternet.ro (aici); argumentam acolo în favoarea unui mod angajat de a trata edificarea, conversia, locuirea şi celelalte procedee umane de ocupare a teritoriului, de cuibărire şi domesticire a sălbăticiei lumii. Poate că e prea mult spus, ca obiectiv. Dar citisem atunci şi epistolele Sf. Apostol Pavel şi Tao Te Kin în felurite traduceri în engleză şi mi se părea că există o substanţă comună a grijii şi a mizericordiei (cum o sărbătoresc anul acesta catolicii), căreia arhitecţii i se pot ralia. Veneam, în 2004, şi după câţiva ani de colaborare cu regretatul sculptor Alexandru Nancu în Fundaţia Habitat şi Artă în România, răstimp în care am făcut de toate, inclusiv casă şi biserică noi, dar şi restaurări de biserici de lemn vechi, strămutate şi remontate de el în Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni. Aşa se face că nu m-am mirat să văd, în 2008, la Bienala de la Venezia, la pavilionul SUA, cam aceleaşi proiecte despre care vorbisem şi eu, de la Gans & Jelacic la Rural Studio. Or, acel tip de dăruire integrală, de angajament corporal cu materia în vederea adăpostirii celor ce nu se (mai) pot singuri ocroti, pare să fie în reflux. Locul îi este luat de angajamente parţiale, instituţionalizate prin ONG-uri care mai mult popularizează ceea ce fac decât fac. Este tot o interpunere, o inter-mediere şi iarăşi nu este forma de democraţie directă a edificării pe care o reprezenta claca în sat; cred că singura instituţie care o mai practică, resuscitând-o, este Habitat for Humanity. Ceea ce am văzut la Bienala 2016, dincolo de multă sociometrie şi încă şi mai multe slogane, este refluxul acelui val de anii nouăzeci, care nu a lăsat foarte multe lucruri în urmă, pentru că, din nefericire, aceste procese nu sunt auto-replicante: dacă agentul activ dispare, ca Samuel Mockbee din Rural Studio, sau ca Sandu Nancu din HAR, lucrurile fie nu mai sunt ce erau, fie nu mai sunt. În orice caz, nu ştiu vreun astfel de proces repetitiv care să fi atins massa critică în care să funcţioneze singur: totul depinde încă de sponsori, de bunăvoinţa autorităţilor locale, de activismul cât de cât entuziast al tinerilor care-şi trec la cv şi portofoliu primele astfel de gesturi civice etc.

Prin urmare, mi s-a părut că, în ciuda bunului renume al chilianului Aravena, bienala nu este - cu puţine excepţii - decât o enormă instalaţie în care este înscenat nimic(ul). Sărăcia şi aşa nu e tocmai arătoasă, reacţiile la ea nu au cum să fie glamour (şi, ideologic, nici nu-şi propun: less aesthetics, more ethics), aşa că, din ingrediente paupere nu ai cum să faci ceva expozabil. Să ne înţelegem: nu cred că e greşită tema, ci cred că e greşit mediul (poate şi locul?) prin care este făcută publică. Ingrediente din bienala asta au mai fost şi la Beyond Architecture şi la Fundamentals, dar şi la bienalele mai vechi, din 2000 sau 2002. În ultimă instanţă, o componentă socială este concrescută, este imanentă în însăşi modalitatea arhitecturii de a se ivi.

Acesta este modul meu de a explica, pe fugă, de ce sunt dezamăgit de cea mai slabă bienală la care am intrat, din 1991 până acum...