Nu mi-aş fi început astfel articolul dacă un amic de-al meu nu m-ar fi întrebat, cu o sprânceană ridicată până-n tavan, "cum, n-ai fost în chei? Da' până acuma ce-ai făcut?" Inutil, fireşte, să-i fi dezvăluit amicului orarul meu zilnic din ultimii 31 de ani, ca o tristă şi spăşită justificare a nevizitării Cheilor Rîmeţului. Atitudinea asta de om superior, al cărui mare merit e de a fi fost undeva unde tu nu ai fost sau de a fi văzut un film pe care "tu nu l-ai prins la vremea lui" (de parcă el a citit Robinson Crusoe la vremea apariţiei...), e atitudinea unui om care n-a înţeles multe din viaţă şi care, în loc să-i lase şi pe alţii să trăiască, face din propriile acte nişte repere existenţiale pentru toţi ceilalţi. E omul care, oricât i-ai explica, nu pricepe nici generozitatea, nici atemporalitatea lucrului valoros despre care vorbeşte, transformându-l în ceva consumabil şi trecător.
Iată de ce un loc precum Cheile Rîmeţului, care e atât de sălbatic şi inepuizabil, n-are nici o legătură cu timpul, cu deadline-uri de oraş, cu complicaţii de ins superior. E un loc în care natura se simte bine. Şi în care, cu puţin creier, cu ceva muşchi în picioare şi cu un pic de sânge în vene, ne putem şi noi simţi bine. Condiţia esenţială, ca pentru orice alt loc sălbatic de pe Terra, este să-l înţelegem şi, înţelegându-l, să ne cunoaştem limitele şi să ne întoarcem teferi de acolo.
Înţelegerea Cheilor Rîmeţului - căci până la urmă la asta se reduce orice călătorie în rezervaţie - ţine de aprecierea sălbăticiei lor ieşite din comun. Încă de la intrarea în chei, locul nu seamănă deloc cu restul peisajelor domoale de până acolo, fiind în întregime un tărâm pietros, abrupt, îngust. Pereţii cheilor, alcătuiţi din calcare, sunt udaţi în vale de apa pârâului Geoagiu, care în vremuri secetoase scade până la nivelul bocancului. În esenţă, relieful cheilor e dominat de două masive calcaroase: Uzmezeu, în nord (1.139 m altitudine maximă) şi Fundoi, în sud (1.189 m altitudine maximă), ambele resturi ale unui vechi platou calcaros, săpat de apa Geoagiului. Cât despre procesul intens de carstificare, exemplar pentru restul Apusenilor, acesta e vizibil în mulţimea impresionantă de formaţiuni: versanţi abrupţi şi golaşi, vârfuri sub formă de turnuri, fâşii de creste, grote, portaluri, grohotişuri şi blocuri.
Prin chei
Cheile oferă, putem spune, un imens decor pietrificat, comparabil cu cel mai stâncos ţinut montan pe care vi l-aţi putea imagina. Ca atare, străbaterea ar presupune, teoretic, multă experienţă de căţărător şi, totodată, vaste cunoştinţe montane. Realitatea, însă, sună mai bine decât atât, pentru că parcurgerea rezervaţiei are un grad mare de accesibilitate, dedicat oricărui tip de turist rezistent la efort. În plus, peste tot în chei veţi găsi, vara, oameni făcând plajă, pe malul apei, deci dacă vorbim de efort, vorbim şi de relaxare.
Dar să revenim la mişcare. Încă de la intrarea în chei, pereţii de calcar sunt prevăzuţi cu corzi metalice şi scăriţe - corzile sunt pentru mâini, scăriţele pentru tălpi. Pare simplu la prima vedere. Dar, atenţie, suprafaţa pietrei e netedă şi periculos de alunecoasă pentru picioare, în special dacă în faţa voastră au trecut deja turişti care au udat piatra muntelui cu tălpile. Oricum, există pasaje strâmte pe care va trebui să le treceţi prin apă - printre care notoriul şi terifiantul "La Cuptoare" -, aşa că fiţi gata fie pentru udare voluntară, fie pentru o "băiţă" bruscă. Pe de altă parte, dacă e vară şi apa nu vă sperie, evitaţi corzile: parcurgeţi cheile prin apă, cele mai adânci porţiuni sunt până la brâu în anotimpuri secetoase. Încercaţi să mergeţi doar câte unul pe rând, pe corzi. Nu faceţi mişcări inutile şi nu vă bazaţi prea mult pe ele; pot ceda, provocând accidentări. Şi nu uitaţi, vă aflaţi într-o zonă excesiv de stâncoasă, unde au loc căderi de pietre.
"Îmi place maxim", sună azi o expresie cam trasă de păr şi cam antiliterară, zgârietoare de ureche. Dar, the hell with it, asta îţi vine să spui după ce vezi Cheile Rîmeţului. Un loc în care, deşi natura e 100% suverană, totul pare a fi fost făcut pentru om. Cărările sunt încărcate de bolovani imenşi şi crengi de copaci, parcă special puse acolo ca să fie trepte pentru om. Şi e atât de primitor acest loc cu stânci care te zgârie, încât îţi vine să te împrieteneşti cu toţi cei cu care te întâlneşti pe traseu. Eu însumi mi-am făcut nişte amici (unii din Galaţi, alţii din Budapesta), în timp ce stăteam cu un bocanc în apă şi cu altul pe uscat. Pe scurt şi pe final, eu zic să nu (vă) refuzaţi această ocazie unică de a bifa în acelaşi timp mişcare, sport, relaxare, plajă, răcoreală şi aventură umană în cel mai pur sens.
Acces în Cheile Rîmeţului
Cheile Rîmeţului se află în sud-estul Munţilor Trascău, din Carpaţii Occidentali, iar accesul principal, dedicat tuturor categoriilor de turişti, începe din centrul oraşului Teiuş. Din DN 1, în direcţia Cluj, faci stânga pe DJ 750 C şi treci prin satele Stremţ şi Geoagiu de Sus. Vei trece, apoi, pe lângă Mănăstirea Rîmeţ. De acolo vei vedea nişte stânci - nu sunt Cheile Rîmeţului, ci Cheile Mănăstirii. Îţi continui drumul, treci de mănăstire, dar de la un moment dat drumul e neasfaltat. Continui cu maşina până ce ajungi într-un spaţiu larg, tip parcare, de unde accesul în Cheile Rîmeţului se face pe jos, pe cărare şi prin râu, folosind amenajările existente.
Obiectiv turistic: Cheile Rîmeţului
Localizare: Munţii Trascău, pe raza comunei Rîmeţ (judeţul Alba)
Coordonate: alt. max. 1.189 m, alt. min. 530 m; 46o17'35'' lat. N; 23o28'38'' long. E
Acces: cu maşina; pe jos
Facilităţi: parcare; camping
Surse de informaţie pentru acest articol: Academia Română; Albamont; AET Transilvania; Administraţia Natura 2000 Trascău