Jazz la pian

Ducu-şi amintea că primul amplasament al pianinei, un Winkelmann în acelaşi timp elegant şi auster, fusese în sufragerie, lângă geam. Mintea lui de copil o înregistrase în primul rând ca pe o mobilă greoaie, şi mai ales plină de o tăcere apăsătoare.

Apoi, dintr-o dată, din marea cutie neagră şi tristă au început să iasă sunete. Asta a fost atunci când în casă a apărut profesoara de pian care i-a explicat copilului de numai şase ani ce poate face un pian.

Ducu a fost interesat de noutate preţ de câteva lecţii. Apoi, văzând cât de anevoios progresează, s-a descurajat. Nu-i plăcea nici profesoara - o femeie în vârstă, severă, îmbrăcată în negru - nici monotonia lecţiilor.

Ar fi vrut să cânte bine de la început. Sau dacă nu, să iasă şi el afară să se joace cu copiii pe care-i auzea pe geam. Dar nu, el trebuia să stea pe scaun şi să exerseze game şi arpegii.

A învăţat destul de repede poziţia corectă la pian - atât a corpului cât şi a mâinilor, şi a ajuns să descifreze binişor notele, dar mereu se împiedica la disocierea mâinii stângi de dreapta. După doar câteva note, stânga se lua mereu după dreapta, deşi treaba ei ar fi fost cu totul alta. De câte ori păţea asta Ducu se enerva, după care nu-i mai ieşea nimic.
Exerciţiile lui Czerny îl plictiseau. Cât de monotone puteau fi! Nu le înţelegea defel rostul. De aceea, în loc să-şi facă temele pe care i le lăsase profesoara, se juca la pian cum ştia el, căutând sunete, acorduri mai ciudate, mai ales din cele care-i zgâriau urechea, pentru că tocmai pe acelea le găsea mai interesante.

Deşi nu ajunsese nici măcar la stadiul în care să poată reproduce de la cap la coadă o singură piesă, fie şi scurtă, cum ar fi Sonata lunii de Beethoven, copilul avea deja propriile lui idei despre compoziţie. Îşi nota pe un caiet şcolar de muzică, cu creionul, descoperirile pe care le făcea în joacă. Erau în general acorduri simple, din cele care-i stăteau la îndemână. Dar trebuiau să aibă sonorităţi ciudate. Îl fascinau mai ales clapele negre, care scoteau sunete care-l ducea cu gândul la Extremul Orient.

Încercările profesoarei de a-l face să exerseze serios s-au dovedit zadarnice. Cu cât profesoara insista mai mult, cu atât Ducu se opunea mai tare. Când profesoara a mai venit şi cu un metronom care să bată ritmul, Ducu n-a mai răbdat, şi s-a revoltat. Le-a spus bunicilor: "Nu vreau să mai fac pian!".

N-a fost chip să-l facă să-şi schimbe părerea, oricât i-au explicat, oricât s-au rugat de el. Bunicii au vorbit atunci cu profesoara să nu mai vină, şi cu asta lecţiile de pian s-au încheiat. Lui Ducu i s-a părut atunci că a obţinut o mare victorie.

Din clipa aceea, pianina a început să-l încurce, pentru că bunicii au mutat-o în camera lui, unde nu-şi găsea locul nicăieri. Ducu a tot cerut să fie mutată de pe un perete pe altul, fără să-i găsească deloc locul potrivit. La un moment dat a tras-o chiar mai către centrul camerei, lăsând un fel de culoar prin spatele ei, pe unde se putea ieşi pe uşiţa care dădea în hol.

Găsea că nici ca mobilă nu se potriveşte cu ce mai avea în cameră. Era prea neagră, şi n-avea nici măcar braţe pentru lumânări, cum văzuse el la alţii.

Anii au trecut şi Ducu era tot mai deranjat de pianina masivă, de care nu se mai apropia decât ca s-o mute dintr-un loc într-altul. A decis atunci că trebuie să scape de ea.

I-a venit o idee grozavă (la care nimeni nu se gândise până atunci, după cum îşi închipuia el): s-o vândă! A vorbit cu bunicii. Ei n-au primit ideea cu entuziasm, dar Ducu a insistat. Până la urmă, bunicii n-au avut încotro, şi au dat un anunţ la ziar, în România Liberă. S-a găsit şi un cumpărător. Când acesta a venit cu banii, bunicul lui Ducu a făcut ceva ce nu făcea decât rar, şi-a impus părerea cu fermitate: "Nu vindem pianina, e a lui Ducu".
Ducu n-a înţeles multă vreme de ce a făcut asta bunicul lui, dar a simţit că nu trebuie să insiste.

Anii au trecut, Ducu a crescut şi a plecat din casa copilăriei. Pianina n-a fost printre cele câteva lucruri pe care le-a luat cu el.
Căutând informaţii despre mama sa, pe care aproape n-o cunoscuse, şi despre care în casa bunicilor, unde a crescut, nu se vorbea niciodată, a aflat întâmplător că pianina fusese a mamei lui. Mama lui cânta jazz la pian, acompaniindu-se singură!

Cum Ducu îşi diviniza mama, imediat ce a aflat asta a cerut pianina înapoi. Între timp tatăl lui o dusese la ţară, la casa sa de vacanţă. Capacul era plesnit, furnirul ars şi dezlipit în câteva locuri, câteva clape rămăseseră fără fildeş.

Dar Ducu a îndrăgit-o nespus aşa cum era - era pianina mamei lui, singurul obiect mai important care-i rămăsese de la ea. A adus-o acasă la el, a reparat-o, a acordat-o, şi le-a luat o profesoară de pian copiilor lui.

Copiii au făcut câteva lecţii după care s-au plictisit şi au spus că nu vor să mai facă pian, pentru că nu le rămâne destul timp pentru joacă.

Doar Ducu se mai aşează din când în când la ea şi face câteva game şi arpegii, ca să o audă cum sună. Se gândeşte să-şi cumpere metoda lui Czerny, poate chiar şi un metronom, ca să poată să înceapă să exerseze serios. Poate va reuşi vreodată să cânte şi el jazz la pian.

(Bucureşti, octombrie 2016)