Ghenie again, in (mass-)media res

Ca să nu mai rămînem repetenţi, adică să nu ne mai facem de rîs, conducători şi conduşi, ca în cazul Brâncuşi, cred că e bine că Adrian Ghenie - opera lui, care devine, astfel, un fel de acţiune în curs, de desfăşurare - ne ţine, antum şi în direct, "live", în priză. Acum, o pictură a lui a stabilit un nou record de vînzare, dublînd excelenţa artistică cu performanţa financiară, altfel spus cu ceea ce înţelegem, în general, prin "reuşită". În foamea şi furtul din România, faptul că un român îşi dublează - căci este vorba de două lucruri distincte, chiar dacă legate, neîncetat trebuie repetat acest lucru - excelenţa în sine cu o fructificare financiar-socială globală ar trebui să ne spună ceva bun şi vineecător. Dar nu îmi fac iluzii, oricît ar urla advărurile la noi, noi tot doar ceea ce vrem auzim.
 
Adrian Ghenie are succes în prezent - succes care, însă, şi asta trebuie spus, nu era deloc garantat - pentru că interoghează, tocmai, prezentul. Oricîte lucruri adevărate s-ar fi spus despre el, este bine ca şi analiza să meargă în paralel cu opera-acţiune picturală şi cu succesul, adăugînd un nou strat. Căci tocmai despre straturi e vorba: straturi de imagine, în care sîntem infăşuraţi ca nişte mumii. Imaginile lui Ghenie sînt imagini arheologice, mai mult: imagini-arheologie. Altfel spus, meta-imagini, imagini despre imagini, "despre", însă, nu în sens manierist, specular, ci în sens investigativ: pictura lui Ghenie investighează imaginile, straturile de imagini şi relaţiile de ele, trece prin ele.
 
Pictura lui Adrian Ghenie este arheologică într-un sens literal, imediat: pentru că îndepărtează, dă la o parte straturi de imagine. De-asta apar figurile lui Ghenie des-figurate, pentru că li se dezlipesc imaginile de pe chip, iar dedesubt e lipsa de chip propriu, ne-faţa. Şi nu e vorba de măşti, ci, din nou la propriu (artiştii lucrează numai la propriu, tocmai de aici şocurile pe care le provoacă; numai noi, ca să ne apărăm - lenea, în primul rînd, adică minţirea de sine, complacerea şi complezenţa - metaforizăm, poetizăm, adică îndepărtăm de la noi, proiectăm), de imagine de sine, dar care ne vine, nu e a noastră. Imaginile, feţele, s-au desprins de om şi s-au autonomizat, circulă libere. În urma lor, ecorşeele faciale, de-facializarea, pictura de-facializantă a lui Adrian Ghenie. Arheologia trans-imaginală. Ghenie traversează imaginile pe axa profunzimii lor istorice, dezlipeşte straturile de imagine, în absenţa cărora ne pierdem identitatea.  
 
Şi important, istoric, este că această investigaţie are loc prin pictură, nu prin fotografie sau video: ca o revanşă a mîinii care creează ochiul. Pictura lui Ghenie este, poate, narativă, pe gustul epocii, dar este vorba de o naraţiune transversală, inclusă şi epistemologică.
 
Iar în celebra lui de-facializare meta-imaginală şi trans-imagistică - arheologie a prezentului integral semiotizat, deci o arheologie non-discursivă, ci apropriată (adaptare istorică), in mass-media res -, Adrian Ghenie doar se întîlneşte cu Francis Bacon, care vine din altă direcţie. Dar ce întîlnire, ce convergenţă, ce acoladă, ce problematizare încrucişată a modernităţii! Ce laborator!
 
Dominîndu-ne prin orizontalitatea şi prin alunecarea ei de suprafaţă, infinit laterală, trans-codarea semiotică actuală a umanului este interogată şi de-codată manual-pictural (adică umanist) de către Adrian Ghenie în mod perpendicular, frontal, faţă în faţă cu lipsa de faţă astfel dezvăluită. Faţa (identitatea) ne-o dau imaginile pe care le vedem, care ne "printează".