Bob Dylan şi cîntarea literaturii

Mă simt foarte bine cu premiul ăsta Nobel dat lui Bob Dylan, un "cîntăreţ", un poet ne-scriitor, care chiar dacă îşi scrie poemele nu se opreşte acolo, îşi depăşeşte sau subordonează scrisul şi şi-l cîntă aşa cum alţii şi l-ar putea picta, desena, dansa etcetera.

Dar de cînd se scrie poezia, literatura? Mai precis: de cînd a devenit poezia literatură? De cîteva sute de ani? Şi înainte? Se spunea, se cînta. Juriul premiului Nobel face deci un acelaşi / dublu pas înainte şi înapoi, scurtcircuitînd prezentul, care deja nu mai este al cărţii.

Pentru o vreme, literatura a ţinut de scris. Dar poate că n-a fost decît o paranteză istorică, ca în cazul întregii modernităţi ca încercare de smulgere, de salt (cu capul) înainte. Cu tot binele şi tot răul care poate să însemne asta. Dacă ne temem de refugiaţi, de străini, dacă ne închidem, feudal, între zidurile troiene ale naţiunilor, de ce n-am abandona şi scrisul pentru a ne exprima literar, artistic?

Şi de ce ar trebui arta să fie domenială, strict compartimentată: arte plastice / vizuale, muzică, literatură etc.? Credeam că am depăşit de mult această viziune stupidă, simplistă, şcolărească. Însăşi modernitatea o deconstruise. Dar nu ne place, de fapt, modernitatea, deşi ne agăţăm ideologic de ea.

La fel ca Brâncuşi pentru români (â la â), Bob Dylan tace. S-au repezit să miorlăie, să schelălăie puriştii scrisului. Nu, propriu-zis, scriitorii "vizaţi". Aceştia au păstrat, demn, nobil, aceeaşi tăcere cu aceea de pînă acum, deja stridentă, insuportabilă pentru unii, cu a laureatului. Scrisul e în tăcere. La fel (se) scrie şi cîntecul.

Scrisul iese din carte, se duce spre alte arte, devine gestică, scriitură existenţială, atitudine în acelaşi timp etică şi corporală, adică politică. La nevoie, tăcere. Svrisul tace, chiar este tăcere. Scriem ca să putem tăcea, tăcem scriind. Ştiu că, dispărînd scrisul, se pierde ceva: virtuozitatea de a crea o lume chiar din nimic, din semne comunitare ale aerului suflat, respirat, adică din umbra umbrei pe hîrtie.

Dar asta e. Bob Dylan cîntă ce scrie, adică tace.

Literatura a fost o contra-religie a cărţii, la fel ca ucigătoarele, criminalele "religii ale Cărţii" care nu sînt decît nişte traduceri intestin-orientale, resentimentare proiecţii mundane inevitabil plurale ale inexistentului, inventatului Dumnezeu Unic.

Să nu transformăm, prin mîrîiturile noastre pen-ale (legate de pix ca Ulise de catarg, cu vată în urechi şi, deja, în nas), tocmai literatura într-o religie, într-un (doar) alt monoteism secular, unul în plus şi atît. Sau poate tocmai de aceea trebuie ea părăsită, este deja ea părăsită, arcă / artă totalitar-salvatoare.

Părăsită, adică prelungită, "tradusă" trans-medial.