Dezvăluirile lui Snowden

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Luke Harding este jurnalist, scriitor şi corespondent de presă în străinătate al ziarului The Guardian. A transmis relatări din Delhi, Berlin şi Moscova şi a fost corespondent de război în Afghanistan, Irak, Libia şi Siria. Între anii 2007-2011 a fost şeful biroului de presă al ziarului The Guardian la Moscova; Kremlinul l-a expulzat din Rusia, fiind primul caz de acest gen de la Războiul Rece încoace.

Edward Snowden, un tânăr geniu al computerelor care lucra pentru Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA), a dezvăluit modul în care această organizaţie înspăimântător de puternică foloseşte tehnologia modernă pentru spionarea întregii planete. Consecinţele i-au zguduit pe liderii din întreaga lume. Aceasta este povestea neştiută a isprăvilor lui Snowden şi a jurnaliştilor care s-au confruntat cu presiunile exercitate de guvernele SUA şi Marii Britanii după publicarea unor articole de senzaţie. Din ziua în care şi-a părăsit atrăgătoarea prietenă din Hawaii, cărând cu el un hard drive plin de secrete, până la săptămânile petrecute în secret în Hong Kong şi lupta sa pentru a obţine azil, povestea lui Snowden se citeşte ca un thriller ce face înconjurul globului.

"Harding surprinde excelent momentul când Guardian publică primul său articol despre Snowden, un cocktail pasionant, plin de adrenalină de zel jurnalistic responsabil şi de entuziasm generat de publicarea unor informaţii secrete." (Financial Times)

"Incitant, plin de acţiune, cu fugi de ultim moment, întâlniri secrete şi hackeri şi ziarişti curajoşi... O relatare importantă a poveştii deceniului." (Irish Times)


Totul a început cu un e-mail.
"Sunt un membru al serviciilor secrete..."

Niciun nume, nicio funcţie, niciun detaliu. Editorialistul ziarului The Guardian, Glenn Greenwald, care era stabilit în Brazilia, a început să corespondeze cu această sursă misterioasă. Cine era acesta? Sursa nu spunea nimic despre sine. Era o prezenţă intangibilă, o fantomă online. Poate chiar o închipuire.

La urma urmei, cum putea să fie reală? Niciodată nu mai existase aşa o scurgere masivă de informaţii din interiorul NSA (Agenţia Naţională de Securitate). Toată lumea ştia că organizaţia de spionaj de elită a Americii, cu sediul la Fort Meade, lângă Washington DC, era impenetrabilă. Ce făcea NSA (No Such Agency), agenţia fără pereche, aşa cum o denumiseră cu umor surse din guvernul federal, era secret. Nimic nu ajungea în afara sa.

Totuşi, această persoană ciudată părea să aibă acces la nişte documente secrete extraordinare. Sursa îi trimise lui Greenwald o mostră de documente NSA, clasificate drept ultrasecrete, fluturându-i-le pe la nas. Cum le obţinuse cu atâta aparentă uşurinţă era un mister. Presupunând că erau şi autentice, ele păreau să demaşte un subiect de importanţă globală. Potrivit acestor documente, Casa Albă nu-şi spiona numai adversarii (băieţii răi, al-Qaida, teroriştii, ruşii) sau presupuşii aliaţi (Germania, Franţa), ci şi comunicaţiile private a milioane de cetăţeni americani.

Marea Britanie era implicată, împreună cu SUA, în această acţiune de spionare în masă. Echivalentul britanic al NSA, GCHQ, îşi conducea operaţiunile în zona rurală a Angliei. Marea Britanie şi SUA aveau o relaţie strânsă, care viza schimbul de informaţii ce data din cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru cei maliţioşi, Marea Britanie era pudelul de încredere al SUA. În mod alarmant, documentele revelau faptul că NSA plătea milioane de dolari pentru activităţile britanice de urmărire.

Şi acum Greenwald era pe cale să se întâlnească cu informatorul său secret. Promiţându-i noi dezvăluiri, acesta îi cerea să zboare de unde locuia, din Rio de Janeiro, în Hong Kong-ul condus de China comunistă şi aflat la mii de kilometri distanţă. Greenwald simţea că locul ales era bizar şi derutant: avea oare un post acolo?

Întâlnirea urma să aibă loc la Hotelul Mira din Kowloon, o clădire elegantă, modernă, aflată în inima zonei turistice şi la o mică distanţă de parcurs cu taxiul de la Star Ferry spre insula Hong Kong. Greenwald era însoţit de Laura Poitras, şi ea tot americancă, realizatoare de filme documentare şi un spin în coasta armatei americane. Ea fusese cea care îi pusese în legătură, prima care-l convinsese pe Greenwald să-şi îndrepte atenţia spre fantomă.

Celor doi jurnalişti li se dăduseră instrucţiuni meticuloase. Urmau să se întâlnească într-o zonă mai puţin circulată, dar nu în totalitate obscură, a hotelului, lângă un aligator mare de plastic. Aveau să schimbe câteva replici prestabilite. Sursa urma să aibă asupra sa un cub Rubik. Şi numele său era Edward Snowden.

Se părea că misteriosul interlocutor era un spion experimentat. Pesemne, unul cu înclinaţie spre teatral. Tot ce ştia Greenwald despre el ducea spre o singură pistă: că era un veteran cu păr cărunt al serviciilor de spionaj. "Credeam că trebuia să fie un birocrat destul de în vârstă", povesteşte Greenwald. Probabil unul de vreo 60 de ani, purtând un blazer albastru cu butoni de aur, cu păr rar şi cărunt, cu pantofi negri eleganţi, ochelari, cravată... Greenwald îl şi vizualiza deja. Probabil că era şeful biroului CIA din Hong Kong; sediul era aproape.

Această teorie, aşa greşită cum era, se baza pe două indicii: accesul privilegiat la documente ultrasecrete de care sursa părea să se bucure şi rafinamentul analizei sale politice. Chiar cu prima tranşă de secrete, sursa trimisese un manifest personal. Şi îşi expunea motivaţia sa - să dezvăluie dimensiunea a ceea ce el considera supravegherea de nebănuit condusă de stat. Manifestul susţinea că tehnologia pentru spionarea oamenilor depăşise cu mult graniţele legii. Urmărirea justificată devenise imposibilă.

Nivelul ambiţiei NSA era unul extraordinar, susţinea sursa. În ultimul deceniu, volumul de schimburi de informaţii digitale între continente crescuse, explodând chiar. În acest context, NSA deviase de la misiunea sa originară de agenţie de informaţii externe. Acum strângea date despre toată lumea şi le stoca. Asta însemna atât date din SUA, cât şi din afara SUA. NSA se ocupa în secret nici mai mult, nici mai puţin decât cu monitorizarea electronică în masă. Sau aşa susţinea sursa.

Cei doi au ajuns la aligator mai devreme decât era stabilit. S-au aşezat. Au aşteptat. Greenwald s-a întrebat preţ de o clipă dacă aligatorul avea vreo semnificaţie în cultura chineză. Nu era sigur. Nu se întâmplă nimic. Sursa nu-şi făcu apariţia. Ciudat.

Dacă întâlnirea iniţială eşua, planul era să revină mai târziu, în cursul aceleiaşi dimineţi, pe acelaşi coridor anonim ce lega mall-ul strălucitor din interiorul Hotelului Mira de unul dintre restaurantele sale. Greenwald şi Poitras se întoarseră. Aşteptară iar.

Şi atunci îl zăriră. Un tip palid, cu membre subţiri, nervos, ridicol de tânăr. Greenwald, consternat, avu impresia că abia îi mijise barba. Era îmbrăcat într-un tricou alb şi jeanşi. În mâna dreaptă ţinea un cub Rubik. Era cumva vreo greşeală la mijloc? Părea să aibă vreo 23 de ani. "Eram năucit de-a binelea. Nimic nu avea sens", afirmă Greenwald.

Tânărul - dacă el era într-adevăr sursa - le transmisese instrucţiuni cifrate în privinţa modului în care să se desfăşoare verificarea iniţială:
POITRAS: La ce oră se deschide restaurantul?
SURSA: La prânz. Dar nu vă duceţi acolo. Mâncarea lasă de dorit.
Schimbul de replici era uşor hilar.

Greenwald îşi rosti replicile nervos, străduindu-se să-şi păstreze o mină serioasă.
Atunci Snowden spuse simplu: "Urmaţi-mă". Cei trei s-au îndreptat tăcuţi spre lift. Nu se mai afla nimeni prin preajmă, sau cel puţin nimeni pe care să-l fi putut observa ei. Au urcat la etajul unu şi l-au urmat pe tipul cu Rubik-ul până la camera 1014. El deschise uşa cu cartela magnetică şi intrară. "M-am lăsat dus de val", povesteşte Greenwald.

Era deja o misiune ciudată. Însă acum părea o goană după himere. Acest tip plăpând cu înfăţişare de student era cu siguranţă prea tânăr pentru a avea acces la documente ultrasecrete. Optimist, Greenwald presupuse că, poate, era fiul sursei sau asistentul său personal. Dacă nu, întâlnirea nu era decât o pierdere de vreme, o farsă de proporţii, desprinsă din romanele lui Jules Verne.

Şi Poitras comunicase în direct cu sursa timp de patru luni. Avusese impresia că-l cunoştea, sau cel puţin versiunea lui online. Şi ea se străduia să-şi vină-n fire. "Mai-mai c-am leşinat când am văzut ce vârstă avea. Mi-au trebuit douăzeci şi patru de ore ca să-mi revin."

Dar Snowden îşi relată povestea în cursul acelei zile. Era un colaborator al NSA şi avea douăzeci şi nouă de ani. Fusese repartizat la centrul de operaţiuni regionale al NSA din Kunia, în insulele Hawaii. Cu două săptămâni înainte îşi părăsise slujba, se despărţise definitiv de prietena sa şi se îmbarcase în secret pe o cursă spre Hong Kong. Luase cu el patru laptopuri.

Laptopurile aveau un sistem foarte sofisticat de codificare. Dar, prin intermediul lor, Snowden avea acces la zeci de mii de documente de pe serverele interne ale NSA şi GCHQ. Majoritatea purtau marca "Top secret". Unele purtau chiar ştampila "Top secret banda 1", nivelul britanic cel mai înalt de secretizare a materialelor interceptate, sau chiar şi "Banda 2", care era superultrasecret. Nimeni - cu excepţia unui cerc restrâns de persoane oficiale din securitate - nu mai văzuse vreodată documente de tipul acela. Snowden indică faptul că ceea ce transporta el reprezenta cea mai mare scurgere de informaţii de spionaj din istorie.

Greenwald observă resturile adunate zile-n şir de room service - tăvi, boluri cu tăiţei abandonate, tacâmuri murdare. Snowden mărturisi că se aventurase să iasă doar de trei ori de când se înregistrase la Mira sub propriul său nume, cu două săptămâni înainte. Stătea pe pat, în timp ce Greenwald îl bombarda cu întrebări: unde lucrezi, cine era şeful tău la CIA, de ce? În joc era credibilitatea lui Greenwald, precum şi cea a editorilor săi de la The Guardian. Însă, dacă Snowden era sincer, o echipă a CIA SWAT putea da buzna în cameră în orice clipă să-i confişte laptopurile şi să-l ia de acolo.

Începură să se convingă că Snowden nu era un impostor. Informaţiile sale puteau foarte bine să fie reale. Iar motivele pentru care a devenit un informator erau şi ele convingătoare.

Activitatea sa de administrator de sistem însemna - explică el lucid, persuasiv, detaşat - că dispunea de o perspectivă rară asupra capacităţii extraordinare de urmărire de care dispunea NSA, că putea întrezări locurile întunecate înspre care se îndrepta agenţia.

NSA putea monitoriza pe oricine, de la preşedinte în jos, afirmă el. Teoretic, agenţia de spionaj trebuia să adune doar informaţii referitoare la obiective străine, cunoscute drept SIGINT. Practic, asta era o glumă, îi spuse Snowden lui Greenwald. NSA strângea deja o droaie de informaţii de la milioane de americani: înregistrările convorbirilor telefonice, ale titlurilor e-mailurilor şi subiectelor acestora, fără ştiinţa sau consimţământul autorilor. De aici, se putea construi o descriere electronică completă a vieţii unei persoane - prietenii, iubiţii, bucuriile, tristeţile sale.

Împreună cu GCHQ, NSA a ataşat în secret dispozitive de interceptare la cablurile submarine cu fibră optică ce înconjoară lumea. Asta a permis SUA şi Marii Britanii să citească mare parte din comunicaţiile de pe glob. Tribunale secrete obligau furnizorii de servicii de telefonie să le transmită datele. Mai mult decât atât, cam tot Silicon Valley colabora cu NSA, spunea Snowden: Google, Microsoft, Facebook, chiar şi Apple al lui Steve Jobs. NSA susţinea că avea acces direct la serverele giganţilor din domeniu.

În timp ce-şi atribuia puteri de monitorizare fără precedent, agenţia americană de spionaj ascundea adevărul în privinţa activităţilor sale, afirmă Snowden. Dacă James Clapper, directorul serviciilor naţionale de informaţii, minţise în mod deliberat Congresul în privinţa programelor NSA, comisese o infracţiune. NSA viola în mod flagrant Constituţia SUA şi dreptul la intimitate. Instalase chiar nişte decodificatoare secrete în software-ul de criptare online, folosit pentru a efectua plăţi bancare sigure - slăbind sistemul pentru toată lumea.

Din ceea ce spunea Snowden, acţiunile NSA păreau desprinse dintr-un roman al lui Aldous Huxley sau George Orwell. Dar scopul final al NSA părea să meargă încă şi mai departe: să strângă toate informaţiile de la toată lumea, de peste tot şi să le stocheze pentru o perioadă nedefinită. Era semnalul unui punct de cotitură. Părea o anulare a libertăţii individuale. Agenţiile de spionaj deturnau internetul - cândva o platformă pentru exprimare individuală liberă. Snowden folosea cuvântul "panoptic". Acest termen relevant fusese inventat în secolul al XVIII-lea de filozoful şi reformatorul britanic Jeremy Bentham. Descria o închisoare ingenioasă, circulară, unde gardienii îi puteau vedea pe prizonieri tot timpul, fără ca ei să ştie că erau sub observaţie.

Şi de aceea, susţinea Snowden, se decisese el să facă totul public. Să-şi lase baltă viaţa şi cariera. Îi mărturisi lui Greenwald că nu voia să trăiască într-o lume "unde tot ce spune, tot ce face, toţi cei cu care vorbeşte, orice expresie a iubirii sau prieteniei e înregistrată".

În săptămânile ce au urmat, afirmaţiile lui Snowden aveau să declanşeze dezbateri fără precedent. Aveau să înfurie la culme Casa Albă şi Downing Street. Şi aveau să genereze un haos internaţional când Snowden plecă din Hong Kong, încercă să obţină azil politic în America Latină şi rămase blocat în Moscova lui Vladimir Putin.

În America şi Europa (deşi, nu de prima dată în Anglia lui James Bond) a existat o dispută puternică referitoare la echilibrul dintre securitate şi libertăţile civile, dintre libertatea de expresie şi confidenţialitate. În ciuda polarizării febrile a politicii SUA, atât libertarienii de dreapta, cât şi democraţii de stânga s-au unit să-l susţină pe Snowden.

Chiar şi preşedintele Obama a admis că dezbaterea era una întârziată şi că reforma era necesară. Şi totuşi, asta nu a împiedicat autorităţile SUA să-i anuleze paşaportul lui Snowden, acuzându-l de spionaj şi cerându-i să se întoarcă din Rusia.

Lupta pentru publicarea poveştii lui Snowden avea să le creeze probleme legale, logistice, editoriale dramatice chiar jurnaliştilor. Asmuţea un ziar faimos, site-ul său internaţional şi câţiva aliaţi din media împotriva unora dintre cei mai puternici oameni de pe planetă. Şi avea să ducă la distrugerea driverelor ziarului The Guardian într-un subsol, operaţiunea fiind supravegheată de doi specialişti britanici ai GCHQ. Zdrobirea aparaturii avea să fie un episod absolut suprarealist din istoria jurnalismului occidental şi a bătăliilor sale împotriva statului.

În timp ce stătea în camera sa de hotel din Hong Kong, apăsând pe butonul ce avea să declanşeze toată această poveste, Snowden era calm. Conform spuselor lui Greenwald, era convins de justeţea acţiunilor sale din punct de vedere intelectual, emoţional şi psihologic. După dezvăluirile făcute, Snowden a recunoscut că îl păştea cu siguranţă închisoarea. Dar în acea vară decisivă radia un sentiment de linişte şi echilibru. Atinsese o anumită siguranţă lăuntrică de neclintit. În acel punct, nimic nu-l mai putea atinge.