O nouă şiretenie a spiritului european (sau: vorbind interbelica)

Am zis la un moment dat, de curînd (dar n-am apucat să şi scriu: ideile vin vorbind sau scriind, şi niciodată scrisul nu trans-scrie), vorbind despre polaritatea faţă de cultura refulant-transsubstanţiantă europeană pe care o reprezintă cavalerismul şi etica antropofage (cu pandantul lor încă bine ascuns, arta emetica, adevăratul motor al oricărei avangarde) că Europa, Occidentul nu are nevoie de străini din afară, de năvălitori - ca acum, aşa cum pretinde - pentru a se teroriza, pentru a se urî, pentru a se distruge, pentru a se sinucide: întotdeauna a ştiut să şi-i inventeze, să-şi fabrice duşmanii utili, care s-o ajute să înainteze reinventîndu-se - şi poate că tocmai această este marea ei artă, marea ei contribuţie la arta supremă, umanul: dialectica care (pretinde a) face distrugerea utilă, domesticirea, "înghiţirea" (pe post de termen median) a morţii, a negativităţii. Nihilismul întotdeauna dublu, despicat, ca limba şuierătoare a şarpelui: complice cu sine însuşi.
 
Din narcisim, crescînd exclusiv virtual, fantasmatic, în oglindă, spiritul-duhul-spectrul european care bîntuie lumea ajunge să se sperie de el însuşi şi să se vrea altul, adică să scape de sine-le de sine însuşi creat.
 
Europa, Occidentul nu are nevoie de terorişti externi ca să se terorizeze. Teorismul este o nouă şiterenie, un nou truc: inventarea şi fabricarea alterităţii - în locul recunoaşterii celor existente.
 
(Altfel spus, pot să vorbesc şi eu interbelica, acel patois al triburilor de salon.)