Păreri, nu opinii

Ex-orbitarea sau misti(fi)ca(rea) (ca) politică. (Adevăruri între paranteze.)
 
Nu ştiu ce să spun, nu ştiu ce să mai spun, experimentez tot mai mult tăcerea şi neîncrederea în propriile spuse, în legitimitatea lor retroactivă (adică dacă mai contează), lipsa de părere, nu am nicio părere, nu mai am nicio părere, pentru că nu mai putem avea decît păreri, la nivelul de suprafaţă la care sîntem / la care sîntem ţinuţi / la care vrem să rămînem / la care totul, din toate părţile, de sus şi de jos şi mai ales de jur-împrejur (presiunile laterale pot crea de la un moment senzaţia, efectul efectiv de apăsare pe verticală, de neaşteptată transcendenţă a substratului, a [sub-]solului, ca la cutremur) conspiră obiectiv, concentric, nu mai pot exista decît păreri şi părerile, tocmai, nu mai contează. Ne jucăm de-a părerea, cuvîntul popular, vechi părere îmi place mult mai mult decît fals neutrul, neutralizantul, fals normalizantul, "tehnicul" opinie, opiniile sînt valabile în democraţie, dar noi nu mai avem opinii, nu mai avem / putem avea decît păreri, pentru că atunci cînd spui opinie asta înseamnă egală îndreptăţire, pariu şi deci credinţă în adevăr, angajament, competiţie pentru adevăr, pe cînd părerea re-afirmă grotescul adevăr dualist că există pe de o parte adevărul şi pe de altă parte păreri, impresii despre / cu privire la adevăr.
 
Degeaba îi tot dăm noi cu bătălia de opinii pentru stabilirea, pentru convenirea adevărului, tot mai mult accesul pragmatic (vorbesc de pragmatismul filosofic, nu despre aşa-zisul pragmatism de business, care nu e decît soluţionism) la bătălia pentru adevăr, la convenţia democratică pentru adevăr, cîmpul tactic al adevărului e blocat, trucat, falsificat, simulat, şi cu toţii sîntem declasaţi şi trimişi pe orbita exterioară de unde nu se pot emite decît păreri cu privire la adevăr, niciodată opinii în concurenţă pentru adevăr.
 
Toată lumea trăieşte, tipologic, în România.
 
Toată lumea trăieşte azi într-o democraţie de război în care războiul bate democraţia şi în care popoarele luptă pentru instaurarea cenzurii, ca să li se pară că se(-)parîndu-se se pot pune la adăpost de adevăr, departe de adevăr, adică dincoace de gard, de zid, de împrejumuitură, la umbra ei protectoare, acolo de unde numai părerile sînt posibile, niciodată însă opiniile. "La clôture metaphysique" este cea mai bună lume atunci cînd ţi se pare (pentru că ţi se spune) că eşti în interiorul, nu în afara ei, şi cînd interiorul devine şi funcţionează ca un în-afară protector ("să nu intre nimeni", altfel spus "să nu ne băgăm").
 
Opiniile sînt înăuntrul (lumii) adevărului, pe terenul lui permanent în mişcare, sînt bătălie în act, în desfăşurare pentru adevăr. Părerile sînt însă excluderea tocmai de la convenirea democratică a adevărurilor, proiecţii din afară, orbitale adică ex-orbitante, fără nicio influenţă asupra adevărului-Soare central, care nu este un obiect al vederii, ci mediul însuşi, lumina ochilor prin care ni se pare că vedem Soarele, care nu poate fi însă privit. Mistică politică de zi cu zi, regim curent.
 
Avem părerea că putem avea opinii desre adevăr, dar adevărul e că nu avem decît păreri de adevăr. Pentru că adevărul orbeşte şi e mai bine să nu ai decît păreri despre el, de departe, decît să orbecăieşti în raza vagă, incertă, în care se face. Sau să fii convins (de adevărul) că eşti adevărul pentru că aşa ţi-ai dispus, psihosocial, poziţia (a te afla în poziţia adevărului, pe poziţia de adevăr: pe/în locul adevărului).
 
Iar asta nu e dat, ci se face: ontologia este întotdeauna politică.
 
Nu mai pot decît să mă bîlbîi, adică să mă repet încercînd să nimeresc adevărul şi nefăcînd, de fapt, decît să-i trasez, de unul singur, mişcarea multiplă, să simulez, de unul singur, multiplul falsificat, imposibil.
 
Haos de unul singur. Imposibil.