Citiţi-le seara

"Bună, Harry..."
"Ron!"
"Pot să mă aşez?"
"N-ai spus bine. Trebuie să zici Pot să mă aşez? şi pe urmă să mă întrebi dacă sunt celebrul Harry Potter şi pe urmă să zici Măiculiţă!"
"Măiculiţă!..."

Cam aşa se rezolvă problemele noastre. Cele din seria vreau să mai dorm cinci minute urmate de alte cinci minute şi de alte o sută cincizeci. Dimineţile, întoarcerile de la grădiniţă, trezitul din somnul de după-amiază sunt tot atâtea expediţii la Hogwarts, în Narnia, în Comitat, în Ţara de Nicăierea, pe Stânca Semeaţă, în lumea subacvatică a lui Nemo, în breşele din memoria lui Dory, la San Fransokyo (corect, Big Hero 6!) sau în Pădurea Muzicală. Eu sunt mereu personajul secundar. Vocea a doua. Amorsa. Autoritatea sau prietenul, sau povestitorul, sau muzica de fundal. Dacă nu-mi interpretez replicile cu un maximum de implicare, e musai să reiau. Vă daţi seama că, între unde mi-o fi telefonul, nu-mi găsesc cartela de metrou, hai să te îmbrac, te-ai spălat pe dinţi?, bluza asta nu merge şi da, luăm ulei de peşte în fiecare zi, reiau des. Foarte des. De multe ori închei ziua oarecum epuizată de repertoriul meu vast. Nu ştiu cum se descurcă actorii profesionişti, dar pe mine atâtea partituri mă provoacă serios. Mă şi depăşesc, de multe ori.

E motivul pentru care îmi place seara. Înainte îmi era mai greu. Adormeam citind şi mă trezeam uşor zgâlţâită de umăr. Voiam să se termine mai repede povestea. Să adoarmă, să adorm, să adorm... să adorm, eventual, într-un roman sau într-un eseu sau în orice alt tip de poveste mai de vârsta mea. Să adorm la televizor sau în faţa laptop-ului. Am avut nevoie de ceva timp să-mi dau seama că sunt foarte norocoasă. Cel mai adesea adorm în Oz, sau în munţii lui Heidi, sau în Arcadia...

Când citim, seara, nu mai există roluri. Sunt eu însămi şi citesc. Despre Peter, despre Alice, despre Fido şi Gabriellina, despre zeul Pan şi nimfa Syrinx. Citesc pentru ea şi citesc pentru mine. Mai mult pentru mine, cred. Adormim în aceeaşi frază. Ne oprim de o sută de ori pentru că povestea asta e tristă şi pentru că nu ştiu ce e aia liră şi pentru că vreau apă şi pentru că nu-mi place cum sună junincă, e un cuvânt urât!

Cuvintele mele preferate sunt mai citeşte-mi. Mă epuizează, mă agasează, uneori, mă sperie. Dar le iubesc. Acolo, în frază, suntem noi două. Ne ţinem de câte o consoană, ne hlizim între vocale. Mai citesc pentru ea, mai citesc pentru mine. Niciodată nu mi se pare că vocea mea e mai importantă, că e mai multă nevoie de ea. Ştiu să fac ploaie şi furtună, şi curcubeu, şi plâns, şi muzică de pericol, şi regina cea rea, şi hahaha, piei din calea mea, pocitanie! Ştiu să o fac să râdă. Ştiu să o fac să spună mai citeşte-mi. Am învăţat greu şi lucrez imperfect. Ne împotmolim în acelaşi paragraf. Ne împăcăm în plânsul pentru Prometeu sau în vreo amintire din copilăria mea cu căţei şi căţărat în copaci şi mama care-mi citea, seara, la culcare.

Vine iar dimineaţa.
"Bună, Harry!"
"Hei, Ron..."

Şi alerg, şi mă duc la birou, şi mi-e dor de ea, şi ne certăm, şi citim, şi adoarme la prânz şi ne împăcăm şi facem activităţi, şi sună telefonul, şi vorbim în acelaşi timp, şi îi fac observaţie, şi urăsc că-i fac observaţie, şi iar ne certăm, şi ne împăcăm, şi umplem covorul de piese de Lego, şi îmi arăt desenele ei, şi o ajut să scrie cuvinte simple, şi citim. Citim la culcare. E limanul meu acolo. Nicăieri nu contez aşa mult. De mine depind Regina Rea Ciulina şi soarta lui Dorothy, şi dorinţa lui Filemon şi a lui Baucis (dar nu au murit, nu-i aşa?).

Când locuieşti cu cineva într-o poveste, când eşti vocea care face şi desface lucruri, devii foarte greu de uitat. Locul meu favorit de citit e în mintea ei. E egoist, ştiu, dar acolo nu mă joc niciodată cu mingea la perete. Acolo am să rămân în fiecare silabă a Leului cel Laş şi a lui Aslan deopotrivă.

Şi acum gata, Harry, că e foarte târziu şi mâine mai avem multe vrăji de învăţat...