Din fericire, nici turismul gălăgios, deja dezordonat al Transalpinei şi nici îmbulzeala pelerinilor n-au reuşit încă să tulbure tihna de dincolo de poarta de lemn a mănăstirii. E spaţiul arhaic prin excelenţă, care încremeneşte timpul în mod anistoric: icoane făcătoare de minuni, lângă altar; copii, adulţi şi bătrâni, îmbrăcaţi în straie populare la slujbă; seri duhovniceşti în miez de iarnă, la lumină de lămpaş; muncă şi rugăciune de dimineaţa până noaptea, dusă de obştea călugărilor întocmai ca în Athos. Oaşa (sau "Fetiţa", cum i se mai spune) este, pentru sufletul celor care au intrat pe poarta ei de lemn, un loc cu binecuvântări.
Cum treci de poarta de lemn şi urci treptele de piatră de sub clopotniţă, vezi biserica mănăstirii, ctitorită de Mihail Sadoveanu, împreună Ionel Pop, în 1936. Iniţial, ea se afla pe Valea Frumoasei, dar a fost strămutată aici în 1983, odată cu construirea barajului Oaşa. Pictată în 1986, de acelaşi Liviu Dumbravă din Gura Humorului care a pictat şi Schitul Ţeţu, putem spune, fără exagerări nostalgiste, că biserica te întâmpină ca un veritabil spaţiu de frumuseţe şi tihnă.
Mănăstirea propriu-zisă, cu obşte de maici, a luat fiinţă în anul 1990. După 10 ani, a fost înlocuită cu obşte de călugări, dar asta nu a schimbat ritul. El a rămas athonit, adică cu trai zilnic împărţit între muncă şi rugăciune, cu zile care încep pe lumina lunii, la slujba de miezonoptică, şi care se încheie la amiază, când toată suflarea mănăstirii se odihneşte pentru câteva ore. Nu oricând în timpul zilei, deci, poţi "da buzna" la Oaşa. Şi, dacă tot vorbim de atitudini, nu treceţi nepăsători pe lângă Icoana Maicii Domnului din faţa altarului, cunoscută de-a lungul anilor ca făcătoare de minuni. Veţi mai găsi acolo, într-o raclă de sticlă ornamentată, moaşte ale sfinţilor Pantelimon, Vasile cel Mare, Ioan Damaschin şi Arsenie cel Mare.
De acea blândeţe creştină nesimulată, de care vorbesc de obicei poveştile cu tâlc ale Patericului, vă veţi convinge stând de vorbă cu oricare din monahii de la Oaşa. Dar în special cu stareţul Iustin Miron, călugărul de la care aflăm că obştea de la Oaşa e alcătuită din monahi păstoriţi de însuşi Teofil Părăian, vestitul duhovnic de la Sâmbăta. Urmele marelui părinte sunt, aşadar, peste tot în mănăstire, astfel că, pentru cei care au avut bucuria să-l cunoască, o simplă vizită la Oaşa va însemna mult. Nu mai puţin contează faptul că monahii "de la Fetiţa" sunt oameni cu carte, deloc străini de ce se întâmplă în lume, în ciuda prejudecăţilor noastre pripite la vederea hainelor lor negre, a bărbilor lungi, a privirii în pământ. Sunt intelectuali veritabili, iar dovadă stau saloanele lor teologice, organizate de obicei în lungile seri de iarnă, când se face studiu biblic. Nimic mai plăcut într-o seară de decembrie. Oricine e bine primit.
Totodată, Mănăstirea Oaşa e unul din puţinele lăcaşuri din Europa unde încă mai puteţi vedea, la liturghii, săteni îmbrăcaţi în straie populare, probabil ţesute cu mâna lor. Farmecul rural este, deci, netrucat. Bine aţi venit la Oaşa, locul în care fumul de lumânare urcă drept în sus.
Acces la mănăstirea Oaşa
Din DN 67 C, care porneşte din Sebeş, treceţi prin Şugag, pe lângă lacul Tău şi ajungeţi la barajul Oaşa. De acolo, faceţi dreapta pe lângă lac, pe DJ 704 şi continuaţi 2 km până la mănăstire, care se află lângă drum. Distanţă faţă de Sebeş: 65 km.
Obiectiv turistic: mănăstirea Oaşa
Localizare: Munţii Şureanu (judeţul Alba)
Coordonate: latitudine 45.572528; longitudine 23.610922; alt. 1.277 m
Acces: cu maşina
Surse de informaţie pentru acest articol: mănăstirea Oaşa
Credite foto: Florian-Rareş Tileagă
Articolul face parte din campania de promovare media, derulată de Asociaţia "Turism Mülhbach" 2015