Trado, începutul istoriei

Trado, de Svetlana Cârstean şi Athena Farrokhzad (proaspăt apărută la editura Nemira) este mai mult decît o carte - adică aşa cum ar trebui să arate toate cărţile. În primul rînd, material sau aritmetic: sub coperţile cu acest titlu se află, de fapt, trei cărţi. Am putea spune: două de poezie (cîte una a fiecărei poete), care îmbracă sau conţin o a treia, un eseu dialogal despre poezie şi traducere, poezie ca traducere, poezie adică traducere - adică despre traducere - altfel spus, despre poezie.
 
Nimic nu este, în această carte, în lumea potrivit acestei cărţi, ce pare a fi, fiecare - şi "genurile", şi poetele - există, ventrilocic, prin altul, prin celălalt, identităţile dispar, sînt spulberate, dar nu pentru a fi suprimate, cum se plîng reacţionarii care imprimă, tot mai mult şi tot mai agresiv, simţul comun, ci, dimpotrivă, pentru a fi multiplicate, a se pluraliza. Şi tocmai asta deplîng conservatorii: nu pierderea identităţii, ci stresul complexităţii, norul şi ceaţa multiplicării identităţilor şi, deci, "colectivizarea" lor dinamică, efemerizarea lor exultantă şi creatoare,  nu faptul de nu (mai) fi nici-nici, cum pretind apocaliptic, ci de a fi şi-şi, nimic simplu şi dat - adică cu atît mai simplu, de căutat şi de realizat împreună, lumea-lucrare şi viaţa bună-operă. Sîntem mai multe lucruri, potenţial deodată şi actual pe rînd, şi întotdeauna prin alţii, în legătură cu alţii, care ne - tocmai - actualizează. Fără altul, fără celălalt, nu am fi, am rămîne un nor de potenţialităţi, n-ar avea cine să ne ceară la viaţă, să ne actualizeze.
 
Trado înseamnă trei cărţi în una şi două activităţi sau preocupări (să le spunem aşa) în una, fiecare exo-esenţă a celeilalte: poezia-traducere. Cele două poete au imensul merit de a identifica, prin înseşi vieţile lor dislocate, starea sau situaţia de traducere a lumii actuale (actualitate care nu face decît să actuializeze realitatea potenţială a lumii), stare-situaţie obiectivă, şi realizează, prin Trado, un dispozitiv tehnic care în acelaşi timp exprimă această situaţie obiectivă şi intim-mondială şi o rezolvă, în sensul că pune la dispoziţia tuturor (prin ceea ce am teoretizat ca linie de producţie) ceva care le depăşeşte (aşa cum se şi cuvine) pe cele două autoare, un "asamblaj colectiv de enunţare" (Deleuze-Guattari: altă pereche celebră, altă sfîntă familie identitar incertă), o invenţie tehnică (care nu e un gadget) care, inevitabil, e sortit să le scape, adică să le fie furat, preluat, dezvoltat şi tradus.
 
Trado este o carte infinită, în acelaşi timp micro-colectivă şi deschis colectivă (care, în treacăt fie spus, i-ar fi făcut fericiţi pe Jacques Derrida şi pe deja amintitul Gilles Deleuze, între alţii), în care, pe rînd, autorul este nu numai multiplu, dar şi devine, din autor, traducător, şi invers, într-o presupoziţie reciprocă infinită.
 
Şi tocmai aici, în această promovare a traducerii la rang de autorat prim, mai exact în această deconstrucţie pozitivă, practică, în act, a remanentei metafizici a Cărţii pentru care (ca, probabil, în general) secularizarea nu înseamnă decît deplasarea, mutarea sacralizării, tocmai în recunoaşterea faptului că numitorul comun al tuturor actelor de creaţie este traducerea, se află revelaţia istorică, epocală, pe care o aduce această carte, care nu doar enunţă necesitatea promovării-recunoaştere a traducerii ca adevărată paradigmă creatoare (aşa cum am făcut, după şi alături de alţii, eu, de exemplu, în Totul trebuie tradus, carte recent premiată de PEN România - că doar nu era să fie de Uniunea Scriitorilor, care nici măcar nu a nominalizat-o), ci o şi practică, o exemplifică, o performează - Trado reprezentînd, din punctul meu de vedere, şi o extrem de binevenită revanşă a literaturii, a artelor scrisului, faţă de artele vizuale, infinit mai interesante şi mai vii în ultimele decenii decît ceea ce numim literatură şi, cu atît mai grav, poezie, care continuă să tînjească după căldurica unor teritorialităţi de multă vreme ieşite din uz.
 
Trado este o carte care (re)deschide istoria, sub semnul democraţiei creatoare. Nu vreau, deocamdată, decît să atrag atenţia asupra acestui eveniment inaugural, dădător de speranţă într-un orizont tot mai sumbru şi mai îngust, în care închiderile vin tocmai de acolo de unde ne-am fi aşteptat să vină deschiderile, străpungerile.
 
Prin Trado, poezia îşi reia rolul. Ca traducere însă, pentru a ne reînvăţa să vorbim nu o limbă unică sau, multilingvistic, mai multe limbi unice, ci, aşa cum spunea un autor profetic, Édouard Glissant, toate limbile deodată, printr-un act unic. Singura limbă universală nu e nici o limbă unică devenită mediu acvatic de transport (limbă vehiculară), nici limbajele non-lingvistice algoritmice, ci traducerea. Altfel spus, în traducere, poezia.