Pericolele, în ceea ce priveşte receptarea, adică utilizarea şi continuarea fenomenului "French Theory", sînt, aşadar, două, simetrice: fie, evident, respingerea, ocultarea, ignorarea şi descalificarea (fără discuţii), fie, mai pervers, vulgarizarea şi asimilarea naiv binevoitoare şi bine intenţionate, în locul utilizării traductiv-apropriative, singura capabilă să creeze şi să adauge "valori de întrebuinţare" multiplicatoare, pluralizante, creatoare.
Trecut, "depăşit", momentul-epocă şi fenomenul, evenimentul "French Theory" rămîn disponbile şi de viitor tocmai ca exemplu de preluare-traducere-însuşire şi, astfel, de evidenţiere a tensionalităţii creatoare pentru cultură.
Povestea lui Cusset relatează o istorie cultural-politică la care m-am străduit să fac să luăm şi noi, ca spaţiu cultural consistent care merită o adevărată deschidere, parte. Există o "Teorie Franceză", altfel spus o "French Theory" românească, pe româneşte? Nu cred. Dar, nu singur, am făcut totul ca ea să existe. Există, poate, cel mult o "French Theory" (în) franciză.
Avem, altfel spus, de ales, în deplină cunoştinţă de cauză, între mai multe lucruri doar aparent unul singur:
- 1) preluarea "modei " "French Theory", adică a ceea ce povesteşte şi descrie, ca fenomen strict, cartea lui Cusset, printr-o "French Theory" de uz românesc la mîna a treia;
- 2) prelungirea şi continuarea "esenţei" traductive puse în evidenţă de acest miraculos fenomen istoric strict printr-o "Teorie Franceză" de producţie românească;
- 3) întoarcerea la autorii înşişi, şi re-lansarea lor pe alte linii de utilizare şi devenire, fără reunirea, fie şi soft, fără totalizarea, fie şi a-sistematică, în vreo teorie sau sub vreun label de ansamblu etc.
(Im)personal (căci este vorba, aşa cum se poate vedea, de o logică, nu de o opţiune), de-a lungul celor peste douăzeci de ani de cînd traduc şi introduc ("intraduc") "teorie franceză", am ezitat, inconştient, desigur, şi istoric, între aceste opţiuni, între aceste "straturi": am vrut cînd (mai ales la începuturi) să alipesc cultura română la "moda" "French Theory" în speranţa apariţiei unei "French Theory" de limba română, cînd să favorizez mai curînd o întoarcere la autorii înşişi (dar nu ştiu dacă ceea ce am numit "esenţa traductivă", adică deschisă, ne-tiranică, ce le caracterizează modul de a gîndi nu conduce inevitabil spre preluarea şi aproprierea, deci "înstrăinarea" gîndirii lor), cînd, în sfîrşit (mai de curînd), să extrag din gîndirea lor şi din "telos"-ul ei dez-apropriabil o meta-teorie a traducerii şi, mai departe, un model traductiv al gîndirii şi al culturii.
Tocmai mişcarea, deplasarea, "furtul" Franţa-SUA m-a pus în mişcare şi mă interesează.
Atît "French Theory" ca fenomen politico-cultural, cît şi autorii francezi dominaţi, dez-indentificaţi, din care ea a fost, de către eroi secunzi americani, compusă continuă să ne fie, pe planuri distincte, dar care se intersectează, disponibili, obligîndu-ne la creaţie şi la rezistenţa prin teorie.
Tocmai prin neînţelegerile creatoare şi prin defazajele dintre noi, care sînt instrumentalizate politic pentru a ne condamna la repliere şi la excludere reciprocă, putem crea, colectiv, libertate şi demnitate, un spaţiu al comunului, o comunitate de diferenţe, altfel spus, în adevăratul înţeles al cuvîntului, o lume. Umanismul nu e un unanimism (şi nici un unanim-animism): e traductiv sau nu e deloc. Aceasta e marea lecţie pe care ne-o expune exemplara istorie culturală magistral scrisă de Cusset.
Filosofia în act şi în desfăşurare (în stare desfăşurată), ca traducere, în colectiv.