04.12.2016
"French Theory" (v. François Cusset, French Theory. Foucault, Derrida, Deleuze & Co. şi transformările vieţii intelectuale din Statele Unite, traducere de Andreea Raţiu, cu o postfaţă inedită a autorului şi un cuvînt-înainte de Bogdan Ghiu, Tact, 2016) trebuie desemnată, deja, ca o epocă revolută, dar inevitabilă şi de neşters, care nu poate fi ignorată, ale cărei urme constituie nu numai lumea de azi ca atare, ci şi singurele ei speranţe. Un fel de Renaştere, nu doar post-belică, ci, iată, deja (neo-)inter-belică, o epocă-tampon, această mînă de autori traduşi, ai traducerii, în traducere, acest colectiv de autori-traducători fiind, în prezent, ţinta către care converg toate extremist-conservator-fundamentalismele de dreapta şi de stînga, ceea ce are darul de a-i consacra, istoric, pe coriferii ei ca ultimii gînditori anti-totalitari.
 
Pericolele, în ceea ce priveşte receptarea, adică utilizarea şi continuarea fenomenului "French Theory", sînt, aşadar, două, simetrice: fie, evident, respingerea, ocultarea, ignorarea şi descalificarea (fără discuţii), fie, mai pervers, vulgarizarea şi asimilarea naiv binevoitoare şi bine intenţionate, în locul utilizării traductiv-apropriative, singura capabilă să creeze şi să adauge "valori de întrebuinţare" multiplicatoare, pluralizante, creatoare.
 
Trecut, "depăşit", momentul-epocă şi fenomenul, evenimentul "French Theory" rămîn disponbile şi de viitor tocmai ca exemplu de preluare-traducere-însuşire şi, astfel, de evidenţiere a tensionalităţii creatoare pentru cultură.
 
Povestea lui Cusset relatează o istorie cultural-politică la care m-am străduit să fac să luăm şi noi, ca spaţiu cultural consistent care merită o adevărată deschidere, parte. Există o "Teorie Franceză", altfel spus o "French Theory" românească, pe româneşte? Nu cred. Dar, nu singur, am făcut totul ca ea să existe. Există, poate, cel mult o "French Theory" (în) franciză.
 
Avem, altfel spus, de ales, în deplină cunoştinţă de cauză, între mai multe lucruri doar aparent unul singur: 
  • 1) preluarea "modei " "French Theory", adică a ceea ce povesteşte şi descrie, ca fenomen strict, cartea lui Cusset, printr-o "French Theory" de uz românesc la mîna a treia;
  • 2) prelungirea şi continuarea "esenţei" traductive puse în evidenţă de acest miraculos fenomen istoric strict printr-o "Teorie Franceză" de producţie românească;
  • 3) întoarcerea la autorii înşişi, şi re-lansarea lor pe alte linii de utilizare şi devenire, fără reunirea, fie şi soft, fără totalizarea, fie şi a-sistematică, în vreo teorie sau sub vreun label de ansamblu etc.

(Im)personal (căci este vorba, aşa cum se poate vedea, de o logică, nu de o opţiune), de-a lungul celor peste douăzeci de ani de cînd traduc şi introduc ("intraduc") "teorie franceză", am ezitat, inconştient, desigur, şi istoric, între aceste opţiuni, între aceste "straturi": am vrut cînd (mai ales la începuturi) să alipesc cultura română la "moda" "French Theory" în speranţa apariţiei unei "French Theory" de limba română, cînd să favorizez mai curînd o întoarcere la autorii înşişi (dar nu ştiu dacă ceea ce am numit "esenţa traductivă", adică deschisă, ne-tiranică, ce le caracterizează modul de a gîndi nu conduce inevitabil spre preluarea şi aproprierea, deci "înstrăinarea" gîndirii lor), cînd, în sfîrşit (mai de curînd), să extrag din gîndirea lor şi din "telos"-ul ei dez-apropriabil o meta-teorie a traducerii şi, mai departe, un model traductiv al gîndirii şi al culturii.
 
Tocmai mişcarea, deplasarea, "furtul" Franţa-SUA m-a pus în mişcare şi mă interesează.
 
Atît "French Theory" ca fenomen politico-cultural, cît şi autorii francezi dominaţi, dez-indentificaţi, din care ea a fost, de către eroi secunzi americani, compusă continuă să ne fie, pe planuri distincte, dar care se intersectează, disponibili, obligîndu-ne la creaţie şi la rezistenţa prin teorie.
 
Tocmai prin neînţelegerile creatoare şi prin defazajele dintre noi, care sînt instrumentalizate politic pentru a ne condamna la repliere şi la excludere reciprocă, putem crea, colectiv, libertate şi demnitate, un spaţiu al comunului, o comunitate de diferenţe, altfel spus, în adevăratul înţeles al cuvîntului, o lume. Umanismul nu e un unanimism (şi nici un unanim-animism): e traductiv sau nu e deloc. Aceasta e marea lecţie pe care ne-o expune exemplara istorie culturală magistral scrisă de Cusset.
 
Filosofia în act şi în desfăşurare (în stare desfăşurată), ca traducere, în colectiv. 

0 comentarii

Publicitate

Sus