*
Ultimii şase ani l-au surprins pe Augustin Ioan creionînd necropola regală de la Curtea de Argeş, la fel cum îl surprinsese un profesor în copilărie desenînd case pe gardul ce străjuia una dintre taberele de creaţie, de la Chirui Băi. Îmbrăţişînd arhitectura şi catedra, s-a lăsat ghidat spre o creaţie care se naşte mereu din idee şi pe care insistă să o dea moştenire mai departe. În drumul său n-a ezitat să aşeze pe foile-i mari şi albe un proiect ce a creat prin simpla-i complexitate o intrigă asemenea unei pînze de păianjen: Catedrala Mântuirii Neamului.Andreea Anton: Sînteţi unul dintre cofondatorii Fundaţiei Habitat şi Artă în România. Cum a ajuns acest proiect să se materializeze?
Augustin Ioan: În 1996 l-am cunoscut pe Alexandru Nancu prin intermediul unei rubrici de televiziune pe care o aveam. Luiza Barcan era redactor al acestei rubrici şi a devenit ulterior soţia lui Alexandru. Între diferite vizite la atelier, împreună cu Luiza, am ticluit cu Sandu această fundaţie, Habitat şi Artă în România, cu gîndul de a o folosi la intervenţii artistice în "acupunctura urbană". Intervenţii minimale în anumite locuri cu arhitectură post-comunistă proastă, dar care puteau fi salvate, reactivate ca locuri publice măcar. Adică să redevină interesante după ce au fost uitate. Proiectul e mai degrabă unul de acţiune socială decît de artă. Ne foloseam de artă, de arhitectură, dar destinaţia nu era estetică. Trei ani la rînd am făcut ediţii ale proiectului, prima fiind la Constanţa şi împrejurimi. Apoi am făcut ediţii succesive. Primar era domnul Zamfirescu, pensionat acum, şi dînsul l-a chemat pe Sandu şi a zis "Hai să facem asta şi la Vâlcea". Asta se întîmpla în 1998-1999. În 2000 s-a schimbat primarul, a venit unul nou şi a ras tot ce făcusem. Asta s-a întîmplat cu mai multe astfel de proiecte din patrie. Mai era un proiect interesant la Călăraşi, în care se foloseau de componente metalice, de tot felul de piese, fiind combinatul de oţel acolo, şi le-au reasamblat, din ready made, ca obiecte urbane şi le-au amplasat în oraş. Evident, s-a ales praful. Aşa m-am cunoscut cu Sandu şi am rămas prieteni. Avea un mod foarte haios de a fi, blândul Ben. Nu prea mă mai ocup de proiecte de cînd a murit el. Nu mai e la fel pentru că Sandu ne electriza, exact ca pe broaşte, cînd le pui electrozi. Acum nu prea mai are cine să ne scoată din amorţeală şi e păcat pentru că era un proiect bun. Sînt totuşi alţii care fac lucrurile începute de noi.
A.A.: Spre arhitectură ce v-a adus?
A.I.: A existat un declic, dar nu pentru că mi-am dat eu seama, ci pentru că mi s-a spus să fac asta. Eu am făcut şi gimnaziu şi şcoală de arte în Tulcea. Pe profesorul meu de la şcoala de arte, domnul Adrian Pall, îl aud şi acum - eram într-o tabără de artă, printr-a şasea, şi eu stăteam pe gard şi desenam case de unguri la Chirui Băi. Şi mi-a zis "Tu cum desenezi numai case, ar trebui să te faci arhitect". Asta, coroborat cu faptul că am vrut să mă duc la liceul de artă la Bucureşti şi ai mei s-au împotrivit, pentru că părea să fie o meserie fără viitor. Eu voiam să fac arte plastice şi ei nici n-au vrut să audă, aşa că am ajuns să fac matematică-fizică la Tulcea, la actualul Colegiu Dobrogean Spiru Haret. Totuşi, după aceea am intrat la Arhitectură din prima. Nici în liceu nu m-am lăsat şi timp de doi ani am făcut meditaţii, pentru că voiam să intru şi ştiam că doar ceea ce făceam la cursuri nu e suficient. Nici acum nu e suficient ca să intri, deşi acum spaţiul academic e mai deschis. Atunci existau 55 de locuri pe an şi cînd am dat eu am fost 9,5 pe loc.
A.A.: Deci premisa era "intră cine vrea, rămîne cine poate".
A.I.: Da, exact aşa era, dar mai ales cu intratul nu era uşor. Au fost situaţii cînd erau şi cîte 12 oameni pe loc, dar se mai... eliberase puţin cînd am intrat eu. Atunci, în anul cînd am mers, şi după probele eliminatorii, am rămas cîte trei pe loc. După probele de matematică am intrat al optulea.
A.A.: Vă mai amintiţi cum arăta prima clădire pe care aţi proiectat-o?
A.I.: O, da! Eram student încă şi am făcut vila unei verişoare de-a tatălui meu, la Smîrdan, peste Dunăre de Brăila. Am făcut o casă, nu e nimic special în ea, dar am simţit satisfacţie pentru că lor le-a plăcut. Cel care a construit-o a fost unchiul Bebe şi a ridicat-o consultîndu-se cu mine. Nu e satisfacţie mai mare cînd eşti arhitect decît să-ţi spună clientul că îi place să stea în casa pe care tu ai făcut-o. Am primit în viaţă cîteva astfel de telefoane; ba chiar o dată a venit o familie tînără, o pereche, potenţiali clienţi, şi mi-au spus că au fost trimişi de un proprietar al unei case pe care o făcusem, după ce ei îi dăduseră casei respective ocol, încercând să afle autorul. Dacă te recomandă clientul, asta e garanţia supremă. Nu trebuie să-ţi mai faci reclamă.
A.A.: O bună parte din viaţă v-aţi dedicat-o construirii lăcaşurilor de cult. Prima biserică o mai ştiţi?
A.I.: N-a existat o primă biserică, au fost de fapt trei. Trei biserici dintr-o lovitură, croitoraşul cel viteaz! De proiectat le-am proiectat deodată, dar de construit le-am construit pe etape. Şi toate trei la Slobozia. Două dintre ele sînt gata, iar a treia nu s-a mai ridicat. Una dintre ele este chiar reuşită, mai ales la nivel de pictură, ceea ce în România este un lucru rar. E foarte greu şi cel puţin la fel de important ca arhitectura.
A.A.: Aveţi multe proiecte de factură religioasă. Cum vă influenţează asta relaţia cu divinitatea?
A.I.: Asta e o întrebare prea grea, nu se pune, e intimă. Eu mă bucur că s-a întîmplat aşa. Nu e o alegere care îţi vine în cap din prima. Acum, nu simt că m-am axat doar pe zona religioasă ortodoxă, căci am făcut şi memoriale, am lucrat şi un lăcaş baptist. Cred că orientarea asta s-a constituit din aproape în aproape. Am condus alegerea, nu s-a produs împotriva voinţei mele, dar nu aş spune că a fost un plan. Singurul plan a fost cînd m-am întors din SUA prima dată, am primit această comandă de trei biserici; dar scrisesem deja o carte despre asta, împreună cu Radu Drăgan, numită Fiinţa şi spaţiul, în care eu citeam din perspectiva obiectului de arhitectură, al spaţiului arhitectural, Biblia. Deci, într-un fel, fără să ştiu, cu doi ani înainte, mă antrenasem. Azi citesc cartea cu o anumită indulgenţă, mi se pare puţin naivă. Nu am spus nicio prostie, dar era şocul unui neofit. Eu făceam doar lectura Bibliei ca pe o carte în care sînt scrise lucruri despre propria profesiune.
A.A.: Pe lîngă doctoratul în arhitectură, aţi terminat şi unul în filosofie. Cum se îmbină cele două în meseria dumneavoastră?
A.I.: Mai am şi un titlu de licenţiat Honoris Causa în Teologie Ortodoxă, primit din partea Centrului de Studii Ortodoxe Tradiţionale din Etna, California, în 2007. Arhiepiscopul ortodox de acolo, ÎPS Chrysostomos, acum mitropolit, a fost directorul Comisiei Fulbright la Bucureşti. Am lucrat cu ÎPS din 2001 până în 2003, dar şi ulterior, cît am fost plecat în SUA şi am rămas prieteni şi acum. Îmi e ca o figură paternă, mai ales din punct de vedere spiritual. Eu am făcut doctoratul în filosofie dintr-un motiv foarte egoist. Teoria arhitecturii are tavan cu filosofia. Trebuia să fac efortul ăsta ca să răspund la întrebările ulterioare. Ce puteam să spun dacă eram întrebat "dar tu de unde ştii asta?". După ce am făcut filosofie contemporană, cred că am putut să am o viziune mai complexă asupra propriei profesiuni şi a spaţiului arhitectural. Trecusem deja la preocuparea asta cu spaţiul sacru şi pentru asta îţi trebuie şi idei introspective. Asta nu e acelaşi lucru cu faptul că trebuie să ştii foarte multe biserici, tot felul de taine sau proporţii. Trebuie să ştii să intri şi-n adîncime. Sînt lucruri care se văd sau nu. La asta se adaugă bătrîneţea; mă rog, maturitatea, care îţi aduce volens nolens înţelepciune. Eu cred că mi-a fost de folos doctoratul ăsta.
A.A.: În 2002 vă înscriaţi în competiţie pentru proiectarea Catedralei Patriarhale şi ulterior aţi şi cîştigat-o. Ce v-a determinat să faceţi asta?
A.I.: Discuţia despre cîştig e una secundară în sensul în care s-a schimbat locul de amplasare al catedralei (atenţie: numele ei, atunci, nu era de catedrală a neamului, ci de catedrală patriarhală) şi, cum s-a mutat amplasamentul, nu se putea plasa exact clădirea noastră în Parcul Carol I. În apărarea mea aş spune că în astfel de situaţie, la o asemenea scară a obiectelor, nu e un proiect pentru un om, e un proiect pentru o echipă de arhitecţi, care ulterior, lucrează, schimbă, negociază. Asta ar fi trebuit să se întîmple cu noi după aceea, adică să fie păstrată echipa câştigătoare, dar s-a schimbat amplasamentul şi evident clădirea nu mai era aceeaşi, deci au folosit asta ca pretext ca să se descotorosească de noi. Toată lumea a răsuflat uşurată că a scăpat de noi.
Era o temă la care noi ne-am gîndit şi am venit cu un răspuns. Am vrut să fie cruce greacă, am vrut să recapituleze cumva bisericile importante din toate colţurile ţării. Am strîns mai multe teme în acelaşi timp. Am fost mai mulţi cei care am lucrat pentru asta. E adevărat că ultima faţă am dat-o eu personal. Au fost şi întîmplări ciudate. Mi-am rupt mîna stîngă şi piciorul stîng, chiar în ziua cînd s-au anunţat rezultatele primei faze. A fost un moment foarte straniu.
A.A.: Credeţi în coincidenţe?
A.I.: Sunt fenomene, nu ştiu exact dacă să le numesc coincidenţe, sincronicităţi mai degrabă, cum le spune C.G. Jung. Poate a fost un semnal, căci în ziua cînd sau anunţat rezultatele eu eram în munţi, la Zărneşti, pe şantierul unei alte mănăstiri pe care o făceam acolo şi, coborînd de pe munte, am căzut din remorca unui tractor care era să cadă în prăpastie şi mi-am rupt mîna stângă şi piciorul stâng. M-am dus la premiere în cîrjă. După aceea a mai durat două luni pînă am cîştigat noi fără drept de apel, vot unanim al juriului condus de ÎPS Teofan.
A.A.: Cît timp a luat de la idee pînă la finisare?
A.I.: Strict cît a durat concursul. În ultima clipă l-am predat. Toată nebunia asta a fost făcută foarte pe fugă, prima fază - două luni, cea de-a doua - alte două luni. Intri, aşa, într-o stare de agitaţie, dar ştii că trebuie să înceapă proiectarea şi amâni orice altceva. Sau cel puţin ar fi trebuit să înceapă şi trebuia să luăm toate consecinţele în calcul. Ca schiţă de idee, eu zic că am fost destul de bine pe temă. Am lucrat cu o echipă de tineri colegi, Tudor Rebengiuc, Andrei Nistor, Viorica Popescu-Rebengiuc, Irina Dragomir şi câţiva studenţi, încît era şi o maree de idei care veneau, unele - trăsnite, altele - interesante, nu pot să-mi asum tot creditul. Doar la faza a doua am luat hăţurile în mâini, am zis că aici pe mîna mea trebuie să cîştig sau să pierd şi am făcut singur designul. Fiind şi imobilizat la pat aproape, din cauza fracturilor. A fost un moment interesant din viaţa mea...
A.A.: De ce are nevoie un lăcaş de cult, cel mai mare din ţară, de un buncăr atomic?
A.I.: Asta e o temă foarte lungă. În primul rînd că o asemenea clădire are inevitabil, din motive structurale, un subsol destul de important. Şi ăsta este un spaţiu cu care trebuie să faci ceva. În al doilea rînd, nu e o clădire într-un parc, e un loc cu multe camere. Ei voiau şi atunci un muzeu al ortodoxiei, o zonă de înmormîntare a patriarhilor, o criptă. Pentru ce se întîmplă acum nu am nicio competenţă, dar tema a fost făcută, la concursul pe care l-am câştigat, de o echipă de arhitecţi pricepuţi. Eu protestasem în 1999 în faţa unei idei asemănătoare. Văzînd cum e tema şi unde vor s-o amplaseze - atunci, în Piaţa Unirii, cel mai jos loc din Bucureşti - părea caraghioasă şi am încercat să-i conving pe colegii mei să nu participe. De data asta, în 2002, i-am încurajat să participe, pentru că oamenii propuneau o temă foarte profesionistă. Era plauzibilă, se putea face. Şi locul ăla e potrivit, cu anumite servituţi, cu modificări în subteran, pentru că avea şi sens urban, apăreau pieţe pietonale prin proiect. Noi separasem clădirile pe bulevardul Unirii de acum. Acolo se putea rezolva lucrurile foarte curat separînd alte rosturi urbane, de cel de spaţiul sacru. Acum sînt tot felul de noutăţi. Sala Sfîntului Sinod este între pereţii dubli ai catedralei şi între aceşti pereţi sînt tot felul de funcţiuni. E foarte straniu ce se întîmplă pe acolo: o clădire enormă, care vrea să pară veche, dar nu este deloc tradiţională.
A.A.: Din spaţiul european, este vreun obiect care v-a impresionat prin arhitectură?
A.I.: Sînt atît de multe, încît ar fi nevoie să rezum ani de peregrinări ca să pot alege. Prima mea vizită peste hotare a fost în nordul Italiei, la Veneţia şi pot să zic că am rămas şi acum marcat de ea. Mă duc oricînd cu mare drag, aproape cu cadenţă de metronom mă duc la Bienala de arhitectură şi continuă să mi se pară fabulos oraşul.
A.A.: Care dintre reuşitele dumneavoastră în arhitectură va adus totuşi cea mai mare satisfacţie?
A.I.: E foarte dificil să decid. Eu simt că mă implic aproape la fel de mult şi-ntr-o casă obişnuită şi într-un proiect de anvergură. Am lucrat foarte bine cu regretatul critic literar Alexandru Condeescu, de pildă, de vreo două-trei ori am reproiectat împreună expoziţia tematică pentru Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. A fost o experienţă foarte grea, pentru că aveam şi unghiul ăsta, să zicem de scriitor, de persoană interesată de text, şi a fost un moment interesant, de care s-a ales praful, când muzeul a fost evacuat.
Catedrala pe care o fac la Curtea de Argeş a fost proiectul principal pe care l-am avut în ultimii şase ani. E oarecum gata, acum lucrăm pe partea asta de stereotomie, de mozaic: amenajarea interioară a necropolei. Şi, între timp, primesc vestea nefericită a primei ieşiri în public, moartea Reginei Ana...
M-a sunat pictorul Sorin Dumitrescu să-mi spună că îi place biserica şi c-ar vrea s-o picteze. Astfel de lucruri, aş fi necinstit să vă spun că nu sînt flatante, dar după opt ani... Căci în 2008 am început proiectarea. Meşterul Manole nu ne-a învăţat greşit. Orice ai face, e ceva din tine îngropat acolo. Sigur, am avut şi mici porecle, cu Meşterul Manolache, cu studenţi care m-au întrebat dacă nu mă arunc de pe acoperiş... E partea haioasă din socializarea student-profesor.
A.A.: Cum se formează legătura asta cu ei?
A.I.: Cred că studenţii înşişi sînt mai în măsură să răspundă. Eu tind să cred că sînt mai pretenţios, uneori, cu lucrurile care ţin de disciplina mea. Şi ţin foarte tare la punctualitate. În rest, cred că intervin un soi de sentimente paterne, căci am trecut de perioada fratelui mai mare. Mă străduiesc pe cît posibil să fiu prietenos cu ei. Mă străduiesc să-i ajut şi în circumstanţe care nu ţin neapărat de cele profesionale. De cînd sînt şi îndrumător de doctorat, sentimentul că lucrezi unu la unu e mult mai reconfortant. Nu e ca atunci cînd spui poezia la 300, nu-i vezi clar. Nu-i identifici nici cînd te salută pe stradă. Pe cînd lucrul la doctorat e mai personal. Am avut 10 doctorate deja susţinute şi, cu cîţiva dintre ei, chiar continuu să am relaţii foarte apropiate şi acum.
A.A.: Vă daţi seama din prima cînd un student are cu adevărat înclinaţie spre arhitectură?
A.I.: Da, cu siguranţă. Nu e nimic de natură metafizică. Cînd predau la 200-300 de suflete, unii sînt plictisiţi, mulţi ascultă, dar nu aud, însă la un moment dat vezi o pereche de ochi sticlind şi ceva se cuplează. Apare o scînteie de înţelegere şi un efect de şoc. Şi respectivul nu se mai uită la fel la lucruri şi dintr-o dată îl vezi pe student cum se schimbă, cum lucrează ceva în el. E un moment fabulos. Vezi cum l-a curentat pur şi simplu. Am avut zilele trecute, pe cineva care a avut o reacţie nervoasă, a început să rîdă brusc. Cînd i-am spus, cam iritat, recunosc, să împărtăşească cu noi, mi-a răspuns, candid, că, în sfîrşit, a înţeles cum se legau nişte concepte pe care le explicasem şi a simţit pur şi simplu cum este gîdilat pe dinăuntru. E un moment pentru care merită să mergi la şcoală în fiecare an să spui aproape acelaşi lucru.
A.A.: Cît despre Catedrala Arhiepiscopală de la Curtea de Argeş, aţi simţit asta ca pe o onoare sau mai degrabă ca pe o misiune dificilă?
A.I.: În cazul acesta a fost mai greu, pentru că, uneori, au fost sincope, nu am putut să terminăm în ritmul în care ne doream, ne-am pus tot felul de întrebări. Dacă aş putea să o iau de la capăt, aş şti cum să administrez problema mai bine. Sînt şi multe instituţii implicate, nu e doar proiectul meu, nu depind de mine unele decizii şi e greu, mai ales cu clienţi atît de importanţi: Casa Regală pe o parte şi Arhiepiscopia pe cealaltă parte. La asta se adaugă sentimentul avut recent, că porneşti de la o idee şi nu ştii exact cum o să fie şi brusc vezi cum arată. E ca un copil pe care l-ai crescut şi, gata, a plecat de acasă. Discuţi cu oamenii despre proiectul ăsta, munceşti şi deodată nu mai e al tău. Ne obişnuim să fim acolo şi dintr-o dată devenim intruşi. Asta se simte rece de fiecare dată, la fiecare proiect. Obiectul arhitectural durează mult, te ataşezi, ai poveşti. Am dezvoltat în timp o relaţie, pot să spun că de prietenie, cu constructorul de la Curtea de Argeş, dl.ing. Drăgoi. Cred că meşterii lui Brîncoveanu tot aşa lucrau, ca el. Ştie să facă zidărie cu cărămidă aparentă, ştie să se lege de idee şi să facă acel ceva să zbîrnîie. Faptul că am reuşit să negociem tragerea în realitate a obiectului din imaginaţie a fost incredibil, nu-i uşor deloc un lucru ca ăsta. Mai ales vorbind de o clădire cu o asemenea importanţă şi semnificaţie.
E un proces, dar cînd mă uit înapoi măcar pot să mă împiedic de cîteva lucruri pe care le-am făcut eu...