Ce am aflat de la Londra (II)

În The Times din 28 octombrie 2016, întâmplarea a făcut să găsesc material didactic pentru una dintre temele pe care le aveam de discutat cu studenţii cursului opţional de Metode contemporane de organizare a spaţiului. Titlul articolului este Welcome to the dawn of the micro age, de Laura Whateley. Articolul se referă la fenomenul tiny houses, care vine din SUA, unde face furori de circa un deceniu. Contrastul între McMansions, cum li se spune, în derâdere, căsoaielor de scândură menite să semene a chalet-uri, irosind spaţiu şi energie, micro-locuinţele vor să inverseze tendinţa către risipă şi prost gust. Vast program! Nu e uşor să iei în răspăr o cultură a consumismului şi a risipei care datează măcar de după cel de-al doilea război mondial încoace. Schimbările sunt tectonice, iar micşorarea locuinţelor la Existenzminimum, dacă nu chiar sub aceste standarde impuse de arhitectura modernă pentru locuirea socială, este doar una dintre plăcile care se mişcă. Alta este schimbarea tradiţiei ca adolescenţii să părăsească locuinţa familiei la 16-18 ani: noua generaţie nu se grăbeşte deloc să plece din cuib, uneori spre disperarea părinţilor care, ca şi părinţii lor înainte, îşi doreau o nouă viaţă după 40-45 de ani. Nu este aici locul să explic de ce se întâmplă acest fenomen, care pe americani îi îngrijorează, iar la noi pare doar ciudat de ce îi îngrijorează, de vreme ce conlocuiesc în apartamente comuniste de bloc şi trei-patru generaţii permanent, necum doar două, din pricina costurilor aiuritoare pe care le au locuinţele, a slabei culturi a închirierii şi a absenţei oricărei discuţii politice şi profesionale, la arhitecţi, despre locuinţa socială şi a alternativelor la blocurile ANL care, oricum, erau o idee moartă din start.

Locuinţe mici înseamnă realmente mici, sub 20 mp, cam cât e o sufragerie de bloc din acesta, mobilată însă în felul în care IKEA propune utilizări tridimensionale ale spaţiului, şi pe înălţime adică, plus o plurivalenţă a mobilierului care, din pat, devine canapea, sau birou, sau orice altceva se mai poate superpoza pe acelaşi petic de beton. Locuinţe mici nu înseamnă neapărat locuinţe sociale, deşi preţul este, evident, motorul principal al acestei tendinţe: uneori, proiectele, în care s-au exersat şi mari arhitecţi contemporani, de la Renzo Piano la Greg Lynn, sunt super-sofisticate, sunt adeseori auto-suficiente, cu amprentă de carbon zero, dacă nu cumva sunt chiar pozitive, adică adaugă energie, din surse regenerabile, peste ce consumă. Fireşte, aici avem de-a face cu reunirea tuturor principiilor cunoscute din arhitectura socială modernă, dar ridicate la rangul de moft, dacă nu de lux de-a dreptul: reciclarea containerelor, a secţiunilor de conducte de mare capacitate, a materialelor de la demolări; conversia spaţiilor celor mai ciudate cu putinţă, rămase neutilizate; reciclarea terenurilor minime, rămase între case, pe colţuri, din demolări şi trasări de alte străzi (ştiu proiecte făcute pe terenuri de 25-35 mp, sau suspendate de clădiri existente, sau folosind distanţele minime dintre blocuri). Casele însele includ tehnologii de ultimă oră de reciclare, de extragere a energiei electrice şi termice din surse regenerabile, de pliere şi regrupare a mobilierului.

În esenţă, este vorba despre o recapitulare pe repede-înainte a tuturor învăţămintelor despre vernacular, arhitectură modernă şi hi-tech (cu versiunea metabolistă, japoneză), toate într-o singură chichineaţă care poate fi prefabricată (sau mass-customizată, astăzi, pe gustul clientului, prin printare 3D). Fenomenul e interesant, iar articolul invocat, care se referă în primul rând la compactarea mobilierului pentru asemenea utilizări, nu aduce nimic nou, ci doar atrage atenţia clienţilor millenials că există viaţă şi după criza imobiliară.