Tinereţea unui fost Săgetător. Publicistică interbelică

Citiţi argumentul acestei cărţi.


"La valeur n'attend pas le nombre des anées".

Identificând arta cu adevărul, Hegel comitea la prima privire o enormă greşeală, căci arta nu e adevărată în raport cu ceva, ci numai în raport cu ea însăşi. "Frumosul, continuă Hegel în "Prelegerile sale de estetică amendând prima impresie, trebue să fie adevărat în el însuşi. Şi chiar, privind mai de aproape, adevărul şi frumosul sunt în acelaşi timp diferite". Dacă nici cu adevărul arta nu are legături de asemănare, se poate spune că domeniul ei este atât de independent încât pentru a-l înţelege şi iubi trebue să crezi în el ca într'o revoluţie absolută ale cărei idei sunt menite să creeze o lume nouă, complet detaşată de datele obişnuite ale lumii vechi din care purcede totuş. Estetica non-existenţei, care concepe arta ca o "revelare a misterului" (Blaga), sau ca "o insulă despărţită de continentul vieţii practice" (Tilgher), este astăzi singura estetică valabilă, nu numai privită prin prisma de actualitate a unei teorii, dar mai ales concepută, pe plan evolutiv, ca o serioasă cucerire a veacului nostru. Ce mai rămâne din genurile literare, dacă contactul cu realitatea devine primejdios şi inutil? Să le privim pe rând. Poesia trebue exclusă de la început, căci lirismul exclusivist care stăpâneşte muzele veacului nostru face să coincidă noţiunea însăşi de poesie cu acea de revelaţie a misterului care întemeiază esenţele artei noi. Romanul şi nuvela, considerate ca specii principale ale literaturii moderne, se pot oare încadra în definiţia de mai sus? Se poate deci fundamente o estetică a prozei moderne pe marile creaţii contemporane? Cred că da. Începând chiar cu unele cărţi ale veacului trecut, ca Wuthering Heights a Emiliei Brontë, romanul începe să câştige în irealitate, despărţindu-se cu încetul de viaţă, trecând prin fantasticul lui Edgar Poe, Villiers de L'Isle Adam şi Barbery D'Aurevilly şi atingând o culme nebănuită cu "Le grand Meaulnes" a lui Alain Fournier. Chesterton, Papini, Hans Heniz Ewers, Matei Caragiale, Julian Green, Bontempelli şi, în parte, Jean Giraudoux au aderat prin proza lor la formula esteticei non-existenţiale pe care o ilustrează cu atâta frenezie personagiile lui G. K. Chesterton din Supervivant şi Întoarcerea lui Don Quijote. În literatura dramatică, din care se pot extrage în această privinţă efecte aproape magice, se pot cita numele unui Pirandello şi al unui Vontempelli, lăsând pe Bernard Shaw la o intersecţie de drumuri dintre cari, însuşi autorul "Ioanei D'Arc" cred că l-ar alege pe acela care nu seamănă cu viaţa. Teatrul ar putea servi, mai bine decât celelalte genuri, la distrugerea ultimelor resturi ale rezistenţei realiste, căci e mai elocvent şi mai direct, putând să convertească mai uşor massele opace şi tradiţionaliste ale publicului amator.

În faţa acestei victorii a fantasticului şi a misterului din artă, asupra vieţii, care poate fi atitudinea scriitorului tânăr? Aceea de a încerca să salveze epavele triste ale realismului sau aceea de a adera la o formulă care convine însăş structurii lui prin vigoarea cu care îl scuteşte de ceea ce arta de până acum numea "experienţă?"

Experienţa era o necesitate pentru realism, deoarece trebuia să trăieşti îndelung şi sigur adevărurile vieţii înainte de a le aşeza pe hârtie. Trebuia să cunoşti totul, pentru a-l putea reproduce. Ars est imitatio naturae implica o temeinică încadrare în categoriile diverse ale naturii însăş pe care arta nu făcea decât să o transpună. Erai cu atât mai mare scriitor cu cât erai un mai perfect imitator al celor mai adânci şi mai precise adevăruri vitale. Iată de ce veacul trecut şi începutul veacului nostru nu cunosc noţiunea de scriitor tânăr. A fi fost tânăr îţi acorda cel mai mult privilegiul de a fi erou de roman, adică de a reproduce unele din experienţele depăşite ale autorului care te crea. Iar capodopera apărea ca încununarea unor aprige eforturi de cunoaştere.

Astăzi capodopera este reproducerea sinceră a unui furtunos peisaj interior. Arta scriitorului nu mai ţine de experienţă, ci de posibilitatea de a interpreta o lume care nu e aceea a fiecărui om în parte, ci a creatorului însuşi. De aici, individualismul şi subiectivismul prozei moderne, pe care o ilustrează în mod atât de strălucit Un om sfârşit a lui Giovanni Papini şi care întemeiază o nouă artă literară. Subiectivismul acestei arte nu trebue însă luat în sensul restrâns al unui jurnal intim care ar duce proza la o închistare monocardă şi suficientă sie însăş. Un singur personaj, chiar când oglindeşte sufletul vast al celui care-l face să trăiască între paginile unei cărţi, nu poate justifica o epocă nouă de creaţie şi nici măcar o nouă şcoală literară. Căci exemplificarea nu se opreşte la autobiografia lui Papini, ci se continuă cu romanele lui Chesterton şi Alain Fournier şi a tuturor acelora cari dăruesc eroilor lor seva grea a unei vieţi care nu seamănă cu realitatea decât în mod vehicular, adică extern - şi numai în ceea ce priveşte procentul de expresivitate pe care-l oferă datele realităţii. Substanţa acestei literaturi, pe care aş putea-o numi fantastic-subiectivă, rămâne izolată în posibilitatea de reproducţie a unui eu continuu care coincide cu personalitatea scriitorului.

Prin unghiul de vedere al acestei interpretări scriitorul poate da naştere unei capodopere nu în raport cu gradul său de cunoaştere, adică de experienţă, ci exclusiv cu posibilitatea plurivalentă a personalităţii sale. Geniul sau talentul devin astfel singurele cauze ale unei adevărate opere de artă. Tehnica de a construi o operă literară, cu care te naşti sau în care devii maestru, rămâne unica legătură a scriitorului cu experienţă, însă nu cu o experienţă intimă, ci cu una externă, echivalentă dacă vreţi cu posibilitatea fiecărui om de a învăţa literele alfabetului: pentru unii practica aceasta necesită lungi eforturi de acomodare, pe când pentru alţii alfabetul este o simplă luare de contact cu o chee care desleagă un vast univers interior.

Scriitorul tânăr, integrat în estetica non-existenţei care exclude anii de aşteptare ai experienţei, poate oferi acestui veac de superbe îndrăzneli omeneşti, pilda unei creaţii care descinde deopotrivă din Prometeu şi din Narcis.



Niciodată ca astăzi, Meşterul Manole, nu a fost mai aproape de adevăr. Legenda sa se confundă până la obsesie cu istoria patriei. A birui prin sacrificiu nu e deci numai formula estetică a unei vechi legende rimate sau a unei reviste de tineri romantici, dar şi cheea de boltă a unui sistem istoric pe care România îl reprezintă prototipic. Visasem prea mult contururile unei mari Românii şi le realizasem prea puţin, întocmai acelui meşter din poveste, orgolios şi titanic, care vede prăbuşindu-se în fiecare noapte zidurile imensei catedrale la temelia căreea nu aşezase decât un plan abil şi o idee îndoelnică cu care voia să înfrunte eternitatea.

E inutil să mai facem procesul acestui trecut recent care a cerut azi nevinovatei noastre generaţii un sacrificiu pe care ea nu-l merita, însă pe care neamul trebuia să-l suporte ca pe o pedeapsă şi ca pe o umilinţă din care să se ridice transformat şi demn, curăţat de păcate şi conştient de acum înainte de responsabilităţile istoriei. O singură acuză gravă putem aduce, acum, şi anume împotriva generaţiei care ne-a precedat şi care a săvârşit impietatea de a suporta un regim şi o orientare politică ale căror triste roade le culeg azi nu vinovaţii, ci noi, copiii de acum zece ani cari asistam neputincioşi la mascarada democraţiei iar dacă îndrăzneam să ridicăm cuvântul, eram pălmuiţi şi aruncaţi în închisori. Te întrebi nedumerit, în faţa paginilor copioase ale acestei sinistre istorii, unde a fost românismul din oamenii aceia? Cum au putut asista cu atâta laşă nepăsare la o prăbuşire elocventă în fiecare din spasmurile ei? Dece n'au reacţionat decât prin palide cărţi de aşa zisă doctrină naţionalistă şi prin sunătoare articole de gazetă? Să-i judecăm astăzi de pe catapeteazma sfărâmată a tinereţii noastre şi să le aruncăm în faţă, ca pe nişte palme târzii, faptele lor, ruşinile lor, slăbiciunile şi greşelile lor? Ar fi prea multe de spus, prea multe bărbi ar trebui puse la zid şi noi, azi, nu avem vreme de cuvinte, nici măcar pentru a blestema, nici măcar pentru a ne justifica copilăria şi adolescenţa suferindă şi torturată de spaime pe cari "bătrânii cuminţi" nu le-au priceput. Dacă a existat o tinereţe turmentată de nedumeriri, însetată de claritate şi de justiţie, chinuită de idealuri cari se prăbuşeau nu în faţa realităţii ci a neînţelegerii criminale, acea tinereţe a fost a noastră, a tuturor visătorilor din "agora" sau din biblioteci.

Meşterul Manole a pornit la drum din certitudinea unei superiorităţi spirituale în care nimeni până la noi nu a crezut şi care numai prin noi a început să se afirme dincolo de graniţele ţării. Când am strigat în paginile revistei noastre superioritatea aceasta românească, ne-a întâmpinat surâsul ironic şi suficient al acelora cari se mulţumeau cu "fericirea" fostei Românii. Ni s'a aruncat în faţă argumentul celebrităţii şi al maturităţii lor, cari se căsniseră în van să devină europene. Le-am azvârlit înapoi surâsul şi argumentele ca pe nişte mere putrede şi am trecut mai departe, siguri, nu de maturitatea ci de tinereţea noastră, nu de celebritatea ci de puterea noastră. Cei cari au luptat pe tărâmul politic au făcut la fel. Iar dacă azi învingem împreună, între hotarele unei Românii înjumătăţite, să nu ne mirăm şi să nu ne întristăm prea mult: căci chipul cel adevărat al României, chipul neamului şi al geniului său, care trăieşte întreg între imutabile şi eterne hotare spirituale, a ieşit de-asupra şi a reintrat în ceea ce se numeşte spiritul european. Căci întâi trebue să existe şi să se afirme spiritul întreg al unei ţări şi pe urmă conturul geografic, care e o concluzie şi o recompensă. Iar azi spiritul întreg şi rotund al României există!

Cine a trăit departe de ţară zilele tragice dela începutul toamnei acesteea, în orice colţ al globului s'ar fi aflat, a suferit mai mult decât merită trupul şi sufletul unui om, căci a suportat durerea singur, în mijlocul bucuriei sau a indiferenţei din jur. Dar a putut să tragă şi unele concluzii pe cari le-aş numi optimiste dacă clipele acelea nu m'ar fi sfâşiat prea mult. Căci a fi fost Român în clipele de atunci, înseamnă a fi trăit pe acele "culmi ale disperării" cari te învaţă să priveşti şi să judeci pe de-asupra frunţilor din jur. O încordare neomenească îţi impune să fii superior, te sileşte să aduci în lumină omul bun şi vrednic pe care fiecare dintre noi îl poartă cu sine, te conjură să te apleci asupra celorlalţi, ca să le cântăreşti lipsurile şi posibilităţile. Şi cred că niciun Român în clipele acelea nu s'a îndoit de superioritatea lui şi de aceea a neamului pe care-l reprezintă.

A fost noapte şi biserica rău clădită s'a dărâmat. Între pereţii ei însă a fost zidit trupul suferinţei şi al jertfei noastre, această Ana pe care nicio vijelie n'a putut-o opri şi al cărei plâns îl auzim încă dintre zidurile ţării şi din lăuntrul sufletelor noastre. Biserica României se va înălţa, piatră cu piatră, sprijinită de miracolul acestei jertfe, cimentată de credinţă, stropită la temelie de atâtea lacrimi şi de atâta sânge tânăr. Peste trupul bătrân al Europei, Meşterul Manole clădeşte, în spirit şi în fapte, cupola celei mai mari Românii.

(Roma, oct. 940.)


În manifestul care a precedat, acum doi ani, apariţia revistei noastre şi din spiritul căruia ne ne-am abătut până acum, scriam că Meşterul Manole reprezintă capătul unei mari tradiţii literare. O tradiţie începută de Dacia literară şi organic împlinită în paginile Gândirii care este expresia cea mai întreagă a spiritului românesc.

E interesant de urmărit, din perspectiva pe care ne-o oferă timpul, semnificaţia şi rezonanţa fiecăreea din revistele cari au închegat fisionomia literaturii noastre şi cari au creat posibilitatea de a exista a propriei noastre reviste. Căci cultura noastră are un ritm şi un sens atât de unitar încât traectoria ei e întocmai unei curbe grafice ascensive cu începutul în adâncurile noastre istorice şi cu prezentul fluturând liber de orice îndatoriri sociale şi politice. Nicio istorie literară nu are un curs mai limpede şi mai logic, o legătură mai strânsă între etapele cari o constitue.

Prima noastră mare revistă, Dacia literară, e mai mult un magazin istoric nu pentru că aşa îl voia întemeietorul şi conducătorul ei, Mihail Kogălniceanu, ci pentru că literatura noastră trebuia să înceapă cu trecutul. Publicarea şi comentarea cronicarilor, care corespunde cu această etapă, alcătueşte primul fond din care scriitorii de atunci vor extrage subiectele operelor lor.

În plin entuziasm istoric apar "Convorbiri literare" cari nu aduc cu ele un fond nou, ci o corectare a formei. Prezenţa filosofică a lui Maiorescu a dat o notă de comentariu întregei generaţii junimiste pe care nu o putem privi altfel decât prin prisma critică a venerabilului ei şef. "Convorbirile literare" nu oferă culturii noastre subiecte de creaţie, ci îi creează instrumentul perfect de expresie: limba, pe care astăzi o mânuesc cu atâta uşurinţă condeele noastre. Eminescu însuşi, care depăşeşte orice încadrare, e junimist numai prin ceea ce a creat nou ca expresivitate formală.

Apariţia Sămănătorului realizează în schimb o nouă etapă, înverigată în lanţul pe care-l inaugurase Dacia literară. Trecutul e părăsit pentru a face loc prezentului, exprimat prin cea mai vie realitate românească: viaţa ţăranului şi a mediului său. Nu voiu sta să discut acum păcatele romantice ale Sămănătorismului şi nici doza aceea de falsitate colorată cu care şi-a poleit eroii şi peisagiile. Mişcarea aceasta e interesantă şi valabilă întrucât ne-a îndreptat atenţia către noi înşine, silindu-ne să ne adaptăm unei situaţii care în economie s'a numit eminamente agricolă. Lui Nicolae Iorga trebue să-i fim datori cel puţin sinceritatea cu care ne-am obişnuit să ne privim, fără să ne fie ruşine de noi înşine. Sinceritatea aceasta, care a adus după ea armonia dintre clase, a fost arma care ne-a întregit hotarele. Dacă astăzi le-am pierdut în parte, este că ne-am învăţat să fim falşi şi să privim cu neîncredere unii la alţii, ca şi cum o parte dintre Români ar fi dorit pieirea ţării iar cealaltă învierea ei dintr'o moarte care nu era de fapt decât o trecătoare decadenţă politică. Că această decadenţă a fost exclusiv politică, adică superficială, o dovedeşte cultura crescută din aceşti douăzeci de ani pe cari-i renegăm azi cu atâta neînţeleasă furie. Niciodată, ca în această perioadă, România nu a avut o artă mai bine conturată, mai originală şi mai sintetic reprezentată de oameni în faţa cărora plăpândele umbre ale trecutului se pleacă cu cinste. În această perioadă în care politicul s'a despărţit de Ţară, s'a născut Gândirea, expresia cea mai înaltă a geniului autohton.

După douăzeci de ani de glorioasă existenţă, Gândirea apare azi ca revista tuturor Românilor încadraţi între hotarele mari şi normale ale Ţării. Spiritul gândirist este aerul pe care-l respiră aproape toţi scriitorii noştri de acum, gândirişti sau nu, ca pe un mare adevăr rămânesc, creator de cultură.

Dincolo de etapa Gândirii începe libertatea, crescută din toate aceste îndatoriri, faţă de trecut, faţă de formă, faţă de prezentul social şi politic, pe cari le-au împlinit generaţiile într'adevăr eroice pentrucă sunt înlănţuite strâns de glia şi de omul românesc, ale Daciei literare, Convorbirilor literare, Sămănătorismului şi Gândirii. Prin generaţia Meşterului Manole, scriitorul român are dreptul de a păşi în universalitate, bogat de o cultură românească esenţială şi liber de a crea orice pe temelia acestei culturi. Până acum scrisul nostru a clădit alături de cultura europeană. Azi are dreptul de a crea în ea, deoarece posedă în urmă un ciclu împlinit, o tradiţie şi un sens ascensiv.

Parte din vechile reviste menţionate mai sus, continuă să apară, însă linia lor nu poate fi depăşită în cadrul programatic care le justifică şi care, în fond, a fost realizat în întregime de prezenţa lor de până acum în literatura noastră. Cuceririle noui nu pot veni deci din lăuntru, ci deundeva din afară, depe o poziţie care le înglobează, dar le şi depăşesc în acelaşi timp. Iată dece misiunea celor dela Meşterul Manole e atât de grea şi dece strădaniile lor trebuesc înţelese şi apreciate prin acest unghiu de perspectivă.