Regina Victoria. Secretele unei epoci

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Matthew Dennison este jurnalist, istoric şi profesor de istorie. De-a lungul activităţii sale în presa scrisă, a colaborat cu publicaţiile Country Life, The Spectator şi Telegraph Magazine. A contribuit la filmele documentare despre familia şi viaţa reginei Victoria, produse de posturile de televiziune BBC 1 şi BBC 2. În prezent, este profesor la Moreton Hall School.

Este autorul mai multor biografii, printre care amintim: The Last Princess: the Devoted Life of Queen Victoria's Youngest Daughter (2007, bestseller al librăriei londoneze Hatchards), Empress of Rome: the Life of Livia (2010), The Twelve Caesars (2012, considerate la momentul apariţiei "Cartea săptămânii" de către Daily Mail), Behind the Mask (2014, aleasă "Cartea anului" de publicaţiile The Times, The Independent, The Observer şi The Spectator).

Colecţia Corint Istorie vă prezintă un nou volum dedicat biografiei uneia dintre femeile puternice ale istoriei lumii, un suveran care a reinventat conceptul de regalitate: Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison.

Regina Victoria a fost o suverană a contradicţiilor. Un amalgam de sentimentalism şi emfază, teamă de intelectualism şi interes pentru noile tehnologii, romantism şi modestie. Caracterul acestei regine ilustrează perfect atmosfera unei epoci căreia i-a dat numele. A fost pasionată de fotografie, de călătorii cu trenul şi de artă modernă. Este cea care a reinventat instituţia monarhică.

Viu, spiritual şi accesibil, volumul Regina Victoria. Secretele unei epoci reprezintă o evaluare obiectivă a caracterului capricios şi a impactului personalităţii suveranei engleze, fiind scris cu multă ironie, talent şi acribie.


În 1840, irlandezii mureau de foame. Scoţia rurală, cea mai săracă zonă a ţării, încă se chinuia după Highland Clearances^[i]. În Anglia şi Ţara Galilor, inima industriei carbonifere, categoria socială nou-apărută, a muncitorilor de la oraşe, trăia de cele mai multe ori în condiţii abjecte: o vale a Stixului precum cea imaginată de William Blake sau Gustave Doré. Şomajul crescuse din 1837. Nemulţumiri şi revolte sporadice întâmpinaseră Poor Law Amendment Act^[ii] din 1834. Solidaritatea muncitorilor începea să crească. Ei se asociau şi cereau alte reforme constituţionale; cum situaţia lor era grea şi apăsătoare, îşi îndreptau furia împotriva excluderii lor din activitatea parlamentară şi guvernamentală de către cei care nu erau impresionaţi de suferinţa lor. Mişcarea aceasta a fost numită chartism^[iii]. Prin toată Europa aveau loc frământări similare. În 1848, în capitalele mari şi mici de pe continent izbucneau revoluţii, se răsturnau tronuri şi prinţi. "Vechile orânduiri se prăbuşesc, scria Stockmar, vremile se schimbă şi o nouă viaţă se va ridica din ruine." Nu şi în Anglia. În timpul marii demonstraţii de la Kennington Common, în aprilie 1848, orice pornire violentă a chartismului a fost anulată de prezenţa celor 10.000 de soldaţi din trupele speciale de poliţie.

A fost un deceniu de divizări tot mai mari. Romancierii, inclusiv un viitor prim-ministru conservator cu un limbaj "foarte înflorat", puneau în antiteză două lumi: pentru Disraeli^[iv], în Sybil, erau "cei bogaţi şi cei săraci", "la fel de ignoranţi în privinţa obiceiurilor, gândurilor şi sentimentelor celorlalţi, de parcă ar fi fost (...) locuitorii a două planete diferite". Artiştii reconstruiau în adecvate şi sumbre nuanţe mizeria celor pentru care industrializarea nu adusese niciun beneficiu. Ca o ironie, scenele mizeriei, create de Frank Holl, Luke Fildes şi Hubert von Herkomer, au adus mai târziu o mulţime de bani. Poetul Tennyson, care încă nu primise laurii pentru elogiile lui, îşi exprima îngrijorarea faţă de vechea ordine: "O simplă fecioară în floarea vârstei / Preţuieşte mai mult ca o sută de blazoane"^[v].

Pe acest fundal de frământări şi revolte, Victoria şi Albert şi-au construit o lume în care să evadeze. Era primul deceniu al tărâmurilor lor de nicăieri, cu case fantastice, modelate de amintiri din copilărie, de schiţe făcute pe hârtie, de vise cu ochii deschişi şi frânturi de operă şi roman - noile grădini ale Edenului, castelele Osborne şi Balmoral, achiziţionate în 1845, respectiv 1847. Cuplul regal nu ascundea aceste iniţiative. Dimpotrivă, cei doi îşi făceau publice apariţiile, în mod premeditat.

În anii 1840, Victoria a dat naştere la cel de-al şaselea dintre cei nouă copii ai săi, începând cu Victoria, prinţesa regală născută în 1840. Prinţul de Wales, cunoscut în familie ca Bertie, a urmat în 1841, apoi s-au născut Alice (1843), Alfred (1844), Helena (1846) şi Louise (1848). Arthur, Leopold şi Beatrice au completat ulterior familia: ultima s-a născut în 1857, cu câteva săptămâni înainte ca Victoria să împlinească treizeci şi opt de ani. Din cauza celor nouă copii, Victoria şi Albert au cumpărat şi au construit alte două reşedinţe regale şi au demarat modificări importante la palatul Buckingham, despre care Victoria spunea, în 1845, că avea "absolută nevoie de îmbunătăţiri pentru mica noastră familie din ce în ce mai numeroasă". Mai târziu, Albert a avut succes cu Marea Expoziţie din 1851. În 1857, după ce opoziţia ei la împărţirea sarcinilor publice fusese demult uitată, Victoria a emis decretul regal prin care îi oferea titulatura de prinţ-consort; destul de târziu, i-a oferit acel statut pe care a dorit mereu ca el să-l aibă - "O! Dacă aş putea să-l fac rege!", se lamenta ea în 1845. În toată această perioadă fertilă, în ciuda marii antipatii pe care o avea faţă de sarcină, a repetatelor episoade de depresie postnatală şi a ataşamentului ei variabil faţă de copiii "ca nişte broscuţe", Victoria s-a bucurat de o relaţie tot mai armonioasă şi mai compatibilă cu soţul ei; tensiunile de la început dispăruseră. Interesul pronunţat al reginei pentru viaţa de familie i-a făcut loc prinţului Albert pentru o activitate mai intensă în domeniul public. În tabloul Regina Victoria şi prinţul Albert la balul mascat de la 12 mai 1842, Lanseer o înfăţişează pe regină cu o siluetă mignonă, pierdută în faldurile rochiei, sprijinindu-se de braţul ferm al soţului, care o ghidează în mod evident.

Pe măsură ce timpul trecea, ea răspundea la noua situaţie cu un sentiment asemănător uşurării. Deşi accepta sincer supunerea femeii în faţa bărbatului, era conştientă de dezechilibrul situaţiei. "Este o mare fericire şi o mare binecuvântare în a te devota cuiva demn de afecţiune, scria ea mai târziu. Bărbaţii sunt foarte egoişti, pe când devotamentul nostru înseamnă întotdeauna supunere, de aceea femeile nu sunt deloc de invidiat."

"Albert este tot mai mult şi mai mult interesat de politică şi afaceri şi este minunat de potrivit pentru amândouă - are aşa de multă isteţime şi aşa mult curaj, îi scria Victoria lui Leopold în 3 februarie 1952, iar eu am ajuns să le antipatizez tot mai mult pe amândouă. Noi, femeile, nu suntem făcute pentru guvernare - iar dacă suntem femei bune, atunci cu siguranţă ne vor displăcea astfel de ocupaţii masculine." Era exact aceeaşi mentalitate care îi permisese lui sir John Conroy să obţină ascendentul asupra ducesei de Kent şi poate cea care a determinat docilitatea Victoriei în faţa lui Leopold şi ulterior dependenţa ei de Melbourne. E imposibil să nu regreţi acea sfidare a reginei Angliei care, până nu demult, refuza să fie tratată ca o fetiţă. "Cât timp a trăit [Albert], analizează Theodore Martin, grijile regalităţii o apăsau mult mai puţin pe regină." Spre sfârşitul deceniului, ea devenise soţia lui Albert în adevăratul sens al cuvântului. Din acel moment, ea s-a manifestat în conformitate cu stereotipurile proprii secolului al XIX-lea despre sexe, prin care femeile erau îndemnate să-şi canalizeze energiile spre naşterea şi creşterea copiilor. A căzut victimă convingerii larg răspândite că bărbaţii şi femeile se află în sfere diferite, aşa cum enunţa, în 1864, Ruskin: "Fiecare [sex] are ce nu are celălalt: unul îl completează pe celălalt şi este completat de celălalt: nu seamănă deloc unul cu altul". În practică, era o filosofie care interzicea femeilor orice posibilitate de independenţă. "Într-o bună zi (...) ea va deveni mama copiilor tăi, susţine Housman că i-ar fi spus Stockmar lui Albert. Atunci, prinţul meu, dacă încă te mai iubeşte, tu nu vei fi marioneta ei, nu vei mai fi jucăria ei. Tu vei fi regele." Este foarte posibil ca acesta să fi fost gândul pe care îl aveau în comun Leopold, Stockmar şi Albert, finalul spre care cei doi mai vârstnici îi orientaseră educaţia lui Albert; la care se adăuga şi o notă de cinism.

O astfel de inversare a rolurilor nu se putea realiza decât prin supunerea benevolă a Victoriei în faţa lui Albert. Din fericire, ea a găsit o cale să împace sacrificarea propriilor interese cu încăpăţânarea ei specifică: adaptându-se la tiparul impus de Albert, ea nu a pierdut nimic din identitatea ei, de regină a Angliei, chiar dacă l-a ajutat să devină un surogat de suveran. A rezultat ceea ce istoricii au numit o "monarhie duală". Aşa cum îi spunea ducelui de Wellington, Albert devenise "superintendentul casei [reginei], managerul treburilor ei personale, unicul sfătuitor de încredere în politică şi singurul ajutor în comunicarea cu ofiţerii din guvern, secretarul ei particular şi ministru permanent", o funcţie lacomă şi atotcuprinzătoare, care pare să fi lăsat foarte puţin loc pentru Victoria. Înhămaţi împreună cu frâie aurite, Victoria şi Albert au împărţit din acel moment problemele suveranităţii, la fel de strâns ca în monograma "V&A", ornamentul lor favorit. Un fost ministru o eticheta dispreţuitor pe Victoria ca "regina Albertine". "Prinţul a ajuns să se identifice atât de mult cu regina, scria Charles Greville în decembrie 1845, încât acum sunt una şi aceeaşi persoană."

Numai că monarhia lor dualistă însemna mai mult decât o diviziune a muncii, în care Victoria îşi asumase rolul de reproducător al lui Albert, în timp ce el îi preluase rolul birocratic. Era doar unul dintre aspectele relaţiei. Din 1840 până în 1861, Victoria şi Albert au modificat imaginea consacrată asupra regalităţii pe care o oferiseră supuşilor foştii monarhi. Ei au propagat în public detalii ale vieţii lor private - ei înşişi, copiii lor, casele lor, animalele lor de companie - ceea ce era comun şi firesc în traiul lor cotidian, o variantă de regalitate de genul "primilor între egali" care excludea capcanele obişnuite ale rangului înalt în favoarea evidenţierii laturii umane. Aşa cum au demonstrat-o şi fragmentele de jurnal de la Highland, tipărite ulterior, populaţia era flămândă şi avidă de informaţii şi se arăta tot mai loială şi afectuoasă. "Se spune că niciun suveran nu a fost mai iubit ca mine (am destul curaj să spun asta), scrie Victoria în 1844, şi acest lucru se datorează vieţii noastre personale, exemplului bun pe care îl oferă." Era cultul familiei unite care, într-o epocă în care restricţiile morale erau tot mai multe, sugera o viaţă regală fără pată. Deşi poate Victoria nu a conştientizat, era vorba despre acel comportament desăvârşit pe care ducesa de Kent îl avusese în vedere cu două decenii în urmă, când o învăţa pe fiica ei "să se elibereze de greşelile fostelor domnii". O litografie din 1843, To the Queen Private Apartments, o înfăţişează pe Victoria împreună cu Albert şi cei trei copii mai mari. Albert, în mijlocul celor patru, este tras în toate părţile de copii, unul dintre băieţi îl apucă de cravată, iar fiica mai mare îl împodobeşte cu o ghirlandă de flori. Fără discuţie înduioşătoare, genul acesta de imagini sugera o viaţă decentă şi îi încânta pe cei care vedeau pentru prima oară frânturi dintr-o lume până atunci ascunsă, care se dorea un ideal pentru privitori. Era comportamentul care "ar putea caracteriza cuplul cel mai iubitor din clasa de mijloc a societăţii", aşa cum comenta Leeds Mercury.

În acelaşi timp, Victoria şi Albert păstrau cu sfinţenie aspectele vechi ale ceremonialului regal. În 1845, Victoria i-a solicitat lui sir Robert Peel fonduri pentru "o sală [la palatul Buckingham] în care să poată încăpea un mare număr de persoane pe care regina trebuie să le invite în cursul sezonului la baluri, concerte etc.". Cei doi monarhi transmiteau mesajele vizual, prin arhitectură, portretistică, patronaj artistic, ba chiar şi prin bijuterii (broşe sau cercei în care se găseau dinţii de lapte ai copiilor lor), fiecare obiect fiind un simbol public al fericirii lor familiale. Tabloul lui Landseer, Windsor Castle in Modern Times, început în 1840, reinterpreta imaginea străvechii citadele a puterii regale ca un cadru perfect pentru un cuplu splendid în energia lui, împlinit prin existenţa urmaşilor, joaca animalelor de companie şi aura înduioşătoare a iubirii tinere. Dar Victoria nu avea nicio intenţie să-şi renege statutul de regină. Ea şi-a comandat portrete care îi afirmau şi îi reafirmau majestatea. Două portrete din 1843, anul naşterii lui Alice şi al conceperii lui Alfred, au ca temă doar rolul ei de suveran. În a doua vizită pe care a făcut-o în Anglia, Franz Xaver Winterhalter a înfăţişat-o pe Victoria în veşmintele Ordinului Jartierei, cu un aer de o grandoare incontestabilă, având alături Coroana Imperială de Stat şi sceptrul, cu capul şi umerii micuţi copleşiţi de greutatea diamantelor; ulterior, Victoria va recunoaşte că era "portretul care îi plăcea cel mai mult". Sir Francis Grant, un pictor scoţian al cărui "simţ al frumosului derivă din cea mai valoroasă sursă, aceea a societăţii cu adevărat bune", deloc surprinzător, a ales s-o înfăţişeze pe Victoria aşezată pe tron; în fundal artistul a reprodus o arhitectură magnifică şi o abundenţă de valuri de catifea. În ambele tablouri, Victoria poartă o diademă de diamante, decorată cu emblemele celor patru regate, comandată de cel mai mândru dintre unchii ei, vanitosul şi irascibilul George al IV-lea.

Mai era ceva. În mod unic, "monarhia duală" s-a adaptat vremurilor, aliniindu-se gusturilor contemporane pentru vopsele ţipătoare pe bază de anilină care colorau materialele purtate de Victoria sau interesului pentru viaţa rurală pierdută, care a asigurat succesul răsunător al cărţii lui George Eliot, Adam Bede, apărută în 1859: Victoria şi Albert au comandat picturi care să înfăţişeze scene din roman, iar Albert cita replici din doamna Poyser. Cu ajutorul noii tehnologii, soţul şi soţia preamăreau preocupările lor familiale. În martie 1842, Albert a fost primul fotografiat. William Constable a avut această onoare, în studioul său din Brighton. Reacţia Victoriei, aşa cum s-a păstrat în jurnalul ei din data de 7 martie, a fost rezervată: "Am văzut fotografiile, care sunt destul de bune". Totuşi, doi ani mai târziu, a pozat şi ea în faţa aparatului de fotografiat. Nu era singură. Alături de ea s-a aflat fiica mai mare. Victoria poza ca mamă, nu ca regină, şi nu mai avea omniprezenta diademă, ci purta o rochie de zi, foarte încreţită, dar nu prea arătoasă - la fel ca şi fotografia. Resemnată cu lipsa ei de umor, pentru care se învinovăţea mereu, a "uitat" să zâmbească, iar expresia ei era jumătate visătoare, jumătate indispusă, de parcă presiunea treburilor regale, într-adevăr, nu-i dădea pace. Va spune, mai târziu, despre portretele ei: "Eu cred că un tablou care înfăţişează o regină trebuie să fie serios".

Timp de un deceniu, fotografiile cuplului regal au reluat acelaşi model, reproduceri atent studiate ale unei banalităţi înţepenite. Victoria, în alb şi negru, arăta ca o femeie cu un gust nesigur al vestimentaţiei şi un aspect neatrăgător, cu bărbia mică, privirea amfibiană şi absenţa oricărei expresii; Albert era gânditor şi foarte concentrat. Deşi fotografiile familiei regale nu au fost expuse în public până în mai 1857, imaginile de acest gen apăreau periodic în publicaţii, răspândind mitul familiei fericite. În mai 1842, The Illustrated London susţinea că "Regina Victoria nu va fi mai preamărită de opinia lumii ca atunci când fiecare bucăţică din tablou (...) o dezvăluie - din marea regină şi femeie de stat în superbul ei palat - pe mama tânără, drăguţă şi virtuoasă în mijlocul bucuriilor pure ale refugierii în sălbăticia pădurilor sau ale relaxării casnice". În deceniul următor, publicaţiile şi-au îndreptat atenţia şi asupra copiilor Victoriei.

În zilele noastre este uşor să trecem cu vederea hotărârea suveranei de a reflecta în mod calculat prezentul. Atunci, ca şi acum, posibilitatea aparatului de fotografiat de a transmite mesajul celui care pozează era relativă. Impresii "realiste" ale unui ideal niciodată atins cu adevărat, portretele fotografice ale Victoriei şi lui Albert transmiteau naţiunii privitoare fericirea casnică a acestei familii de unsprezece membri, proaspăt instalate în "căsuţele" ei de la Osborne şi Balmoral, prima dintre acestea fiind şi cea dintâi dintre reşedinţele Victoriei în care existau băi pentru copii, dotate cu apă caldă şi rece, realizare posibilă numai după dezvoltarea căilor ferate. Era riposta lui Albert la memoria unchilor Victoriei, cu pântecele lor voluminoase şi amorurile lor efemere. Propriul tată se dedase la şiruri de infidelităţi şi adultere care forţaseră îndepărtarea mamei lui; singurul său frate, un seducător de carieră, se îmbolnăvise de sifilis. Dezgustul lui Albert pentru incontinenţă şi dezmăţ sexual, la care fusese martor încă de mic, era intens. Venerarea vieţii de familie înlăturase cu desăvârşire acest spectru sumbru. A contribuit şi la atenuarea îngrijorărilor iniţiale privitoare la dimensiunile şi cheltuielile unei dinastii atât de generos binecuvântate cu progenituri.

Ca o soţie grijulie, Albert supraveghea puşculiţa regală, cumpătat ca un reprezentant virtuos al clasei de mijloc, încercând să impună reguli clare. Pentru a obţine fondurile necesare lucrărilor de extindere şi renovare făcute de Blore şi Cubit la palatul Buckingham suveranii au vândut pavilionul Brighton. Unele piese ale mobilierului au fost refolosite. Albert a raţionalizat cheltuielile reşedinţelor reginei, impunând ordinea într-un loc împovărat de sinecuri pentru persoane absente, de departamente guvernamentale ineficiente şi de tradiţii iraţionale; Lehzen a fost prima lui victimă. În 30 septembrie 1842, a plecat la Bückeburg, spre o viaţă tihnită alături de sora ei, după ce a fost acuzată că se amesteca unde nu trebuia şi de unele stângăcii la curte. Victoria a plâns, dar şi-a îndreptat repede spatele; pensia pe care i-a acordat-o "scumpei" Lehzen a fost generoasă, deşi nu la fel de generoasă ca aceea pe care i-o oferise lui sir John Conroy. În toamna anului 1852, venitul regal a crescut în mod neaşteptat printr-o contribuţie de o jumătate de milion de lire, provenită de la un arghirofil excentric care avea o slăbiciune pentru Victoria, John Camden Nield (Ziarele au prezis incorect că Victoria nu se va atinge de niciun ban din donaţie, ci va da totul pentru acţiuni de caritate. Lloyd's Weekly Newspaper ajunsese să înşire cauze care aveau mai multă nevoie de bani decât ar fi avut regina. Victoria avea însă alte idei, consolându-se cu gândul că Nield ştiuse că ea "nu va risipi banii".). Într-o perioadă de extremă suferinţă pentru atât de mulţi dintre supuşii ei, datorită bunului-simţ financiar al lui Albert şi a vieţii "normale" de familie a cuplului, s-a depăşit chestiunea potenţial sensibilă a cheltuielilor regale considerabile pentru Osborne şi Balmoral - numai factura pentru Osborne a ajuns în final la 200.000 de lire.

Totuşi fericita lor viaţă de familie a fost mereu o ficţiune convenabilă, precum cerurile albastre şi etern însorite care i se cereau lui Winterhalter ca fundal pentru portretele de familie. Se mascau astfel acele separări dintre părinţi şi copii impuse de poziţia Victoriei. Ea ignora timpul pe care copiii îl petreceau în compania altor adulţi: dădace, guvernatoare şi preceptori cu diverse simpatii. Şi, mai mult ca orice, nu avea în vedere deloc genul de plăcere pe care o avea Victoria în sânul familiei sale, bucuria ocazională şi limitată de a sta cu copiii, resentimentul cu care privea existenţa lor care îi diminua "fericirea rară de a fi singură cu scumpul meu Albert". Cât despre Albert cel deschis la minte, el chiar era capabil să se joace cu copiii şi se dedica greutăţilor şi grijilor aduse de creşterea lor cu mai multă convingere decât Victoria - de exemplu, la vremea recoltelor, făcea tumbe în căpiţele de fân pe câmpurile din Osborne. Casa "elveţiană" de acolo a fost ideea lui Albert: astăzi este un simbol al acelei familii mari şi iubitoare, de prinţi şi prinţese. Această reşedinţă intimă, miniaturală, oferea cu voioşie oportunităţi de învăţare pe pereţii de lemn, inscripţionaţi cu maxime scrise în germană, menite să îi facă pe copii mai buni, cum ar fi "Îţi vei duce povara mult mai uşor dacă vei adăuga la ea şi răbdare", o deviză foarte austeră pentru o viaţă plină de privilegii ca a lor. Tot Albert a fost cel care a avut grijă ca fiii mai mari să urmeze un program educativ riguros, gândit cu mare grijă de Stockmar: printre obiectivele acestuia era şi "supunerea faţă de supravegherea şi autoritatea unei persoane pentru dezvoltarea caracterului" - un principiu nescris al propriei relaţii cu Victoria. Regina avea încredere în raţiunea lui şi nici soţul, nici soţia nu luau în seamă sfatul lui Melbourne, potrivit căruia educaţia "poate face foarte mult, dar nu face aşa de mult cum te-ai aştepta. Poate modela caracterul şi îl poate îndruma, dar rareori îl poate schimba". Această îngustime de vedere a fost o năpastă pentru creşterea majorităţii copiilor regali, inclusiv a lui Bertie, despre care mama lui spunea că era "caricatura" ei. Conştientă de lipsurile sale, ea a tolerat biciuirile pe care i le aplica Albert fiului mai mare şi criticile permanente pe care le aducea Stockmar băiatului. Pentru că Victoria nu avea o mai mare aspiraţie decât ca odraslele să calce pe urmele tatălui: în cel mai rău caz, ar fi vrut ca aceştia să urmeze exemplul ei de încăpăţânare nepotrivită şi ostilitate blândă. Dar Albert lipseşte curios de mult din acele albume de schiţe în care, pe parcursul a două decenii, Victoria a celebrat momentele plăcute petrecute împreună cu cei mici. Nu a oferit posterităţii nicio explicaţie pentru această omisiune.

Tendinţa spre severitate pe care o avea Albert se datora sentimentului dur al datoriei. El îşi aplica sieşi aceleaşi standarde riguroase, alergând permanent şi în uitare de sine în căutarea perfecţiunii, ceea ce aştepta şi de la Victoria. "Am ajuns să fiu foarte mulţumit de Victoria în ultimele luni. Doar de două ori s-a mai supărat (...). Pe zi ce trece are mai multă încredere în mine", îi scria fratelui său, Ernest, în septembrie 1840. Cuplul era căsătorit de mai puţin de un an; Victoria mai avea două luni până când avea să dea naştere primului lor copil. Deja din scrisoarea lui Albert se observă că Victoria avea rolul copilului în relaţia ei cu soţul "perfect": era lăudată, corectată cu asprime, primea observaţii şi aprecieri, iar supunerea ei era tot mai mare. Tratamentul pe care "Îngerul" îl aplica tinerei şi energicei sale soţii avea un grad de pedanterie şi detaşare care contrasta puternic cu idolatria luminoasă a Victoriei. "Dacă ai putea, scria el, să nu fii aşa de preocupată de propria persoană şi de sentimentele tale (...)." Era speriat de acel Sturm und Drang al emoţiilor neaşteptate ale Victoriei, de teribilele ei explozii necontrolate de furie - o ironie, dat fiind că însăşi Victoria găsea că originea firii ei pasionale şi temperamentului necontrolat era Augusta, ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld, bunica ei şi a lui Albert.