Argument la Tinereţea unui fost Săgetător. Vintilă Horia - Publicistică interbelică

Citiţi un fragment din această carte.


Din motive obiective, volumul acesta, în care prezentăm o parte din publicistica lui Vintilă Horia din perioada interbelică (restrângându-ne la revistele literare), apare cronologic în urma celui în care analizam activitatea sa - de mai mare amplitudine, numeric şi valoric - scrisă în afara graniţelor.

Motivul principal este acela că scriitorii români din exil şi, implicit, operele lor, fiind necunoscute sau doar parţial cunoscute cititorului din ţară, am înscris precedentul volum în proiectul, asumat deja cu câţiva ani în urmă, de a-i readuce în atenţie aici şi acum. Astfel, cu ocazia centenarului naşterii lui Vintilă Horia, în decembrie 2015, am considerat oportun să facem cunoscute mai ales realizările sale - în plan cultural - din Argentina, Franţa sau Spania, volumele publicate, articolele din revistele româneşti sau străine, activitatea sa de conferenţiar, de profesor la mari universităţi şi, nu în ultimul rând, recunoaşterea valorii sale prin acordarea unor premii prestigioase, printre care premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil.

Cum romanele publicate de Vintilă Horia, mai ales după obţinerea premiului amintit, sunt mai frecvent prezentate, discutate, analizate, am considerat de mare importanţă aducerea în atenţia cititorului o altă latură a activităţii sale de scriitor - aceea de publicist şi eseist.

În categoria mai largă de eseuri am inclus studiile de mare întindere, dar şi cronicile şi recenziile literare. Cele publicate în alte ţări ori în alte limbi au făcut aşadar subiectul volumului Eseistica lui Vintilă Horia - deschideri către transdisciplinaritate (editura Aius, 2015). O parte dintre aceste eseuri, în special cele referitoare la literatura română, le-am prezentat într-o conexiune cu cele publicate în ţară. Multe teme au avut pentru criticul şi istoricul literar Vintilă Horia o continuitate firească, având în vedere implicarea sa în cultura română, indiferent unde s-a aflat pe glob, cunoaşterea acestei literaturi, discernământul său în plan axiologic relevat de timpuriu şi, desigur, preferinţa pentru un scriitor sau altul. De aceea, în studiul de faţă nu vom relua analiza acestei părţi a eseisticii sale.

Ca şi în volumul amintit mai sus, am exemplificat şi aici, într-o antologie, cu unele dintre eseurile şi cronicile publicate de Vintilă Horia în revistele literare ale vremii. Cele mai multe sunt, firesc, din Gândirea şi Meşterul Manole. Nu am putut cuprinde exahaustiv activitatea sa publicistică din simplul motiv că este extrem de vastă, dar şi din cauza accesului mai mult decât dificil la publicaţiile vechi, atât la Biblioteca Academiei, cât şi la Biblioteca Naţională. De fapt, pentru a spune lucrurilor pe nume, consultarea acestor publicaţii - mai ales la Biblioteca Academiei - ne-a fost refuzată în mai multe rânduri - într-un mod eufemistic, desigur, şi nu direct, prin invocarea motivului că bibliotecara ce le avea în grijă nu este salariatul Bibliotecii (!?)

Având în vedere atacurile începute, cum se cunoaşte, în urma refuzului de a se întoarce în ţară, iar mai apoi în urma refuzului, ca proaspăt laureat al premiului Goncourt, de a se fotografia cu diplomaţii regimului lui Dej^[1], atacuri care nu au încetat nici până astăzi la adresa scriitorului Vintilă Horia, am considerat oportun să începem prezentarea publicisticii sale cu un tablou istorico-politic al perioadei interbelice.

Cum multe dintre secretele istoriei, bine ascunse ori răstălmăcite şi distorsionate de către ideologia comunistă, pot fi cunoscute astăzi prin studierea arhivelor, a presei ori a documentelor timpului, ne-am propus aşadar ca în volumul de faţă să (re)aducem în atenţia cititorilor o parte din publicaţiile lui Vintilă Horia din revistele anilor '30-'40.

Pentru a afla adevărul, chiar dacă - uneori - acesta este unul mai puţin convenabil sau în contradicţie cu ceea ce ni se imprimase prin lecţiile din şcoală, trebuie, mai presus de toate, să fim nu numai deschişi către cunoaştere, dar această deschidere să fie una fără prejudecăţi, fără parti-pris-uri.

În plus, a judeca un timp, un eveniment, o acţiune, opiniile şi opţiunile intelectualităţii dintr-o anumită perioadă de pe poziţiile momentului prezent, ale altor condiţii istorico-politice este, de la sine înţeles, o abordare greşită. Cel care analizează o perioadă istorică trebuie să se situeze în contextul acelei epoci, studiind-o în profunzime, după cum trebuie să aibă în vedere factorii care, fie pe plan intern, fie din perspectiva geopolitică a momentului, au contribuit într-un fel sau altul la o anume orientare a situaţiilor şi opţiunilor. Ceea ce trebuie subliniat e faptul că şi în momentul actual dificultăţile nu lipsesc atunci când e vorba să repunem lucrurile pe un făgaş al firescului şi al adevărurilor incontestabile.

Iată de ce în studiul de faţă, dedicat publicisticii semnate de Vintilă Horia până în 1944, vom încerca o reevaluare corectă a unei perioade aparent cunoscute, apropiată de prezent, dar, în acelaşi timp, poate cea mai controversată - admirată fără discernământ de unii, blamată asemenea, de alţii. Este vorba de perioada cuprinsă între cele două războaie, mai precis între 1918 (făurirea României Mari) şi 1944 (întoarcerea armelor şi ocuparea ţării de către trupele sovietice, de acum aliate!)

Pentru subiectul studiului, ne interesează în special situaţia din anii 30-40, controversata perioadă care, apreciem, a rămas suspendată în clar-obscurul datorat răstălmăcirilor şi distorsionărilor ideologizante. Cum cercetarea noastră îl vizează pe unul dintre principalii reprezentanţi ai intelectualităţii interbelice, ale cărui articole şi eseuri (parte din ele) publicate în acea vreme sunt incriminate astăzi, fiind scoase din contextul istoric general, iar el fiind etichetat nici mai mult nici mai puţin decât... "fascist" şi "criminal de război", vom face aşadar, în cele ce urmează, o succintă analiză, sine ira et studio, a realităţilor vremii, analiză capabilă să permită o evaluare corectă a evenimentelor, bazându-ne în totalitate pe cercetările unor cunoscuţi istorici români şi străini.

Pe parcursul studiului am apelat aşadar la istorici. Pentru început la Keith Hitchins, profesor la University of Illinois (specializat în istoria Europei de Sud-Est). Acesta, referitor la România interbelică scrie la un moment dat: "Regimul pe care Antonescu l-a instituit la 27 ianuarie 1941 nu poate fi apreciat drept fascist. O definire mai nimerită ar fi aceea de dictatură militară. Spre deosebire de Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, regimul Antonescu era lipsit de o ideologie şi nu era sprijinit de un partid politic de masă. În locul unei justificări ideologice a existenţei sale, Antonescu a făcut din ordine şi siguranţă, pe care le considera indispensabile progresului oricărei societăţi, raţiunea de a fi a regimului său./.../ Scopul său a fost mai curând să clădească naţiunea pentru a o face capabilă să reziste tuturor pericolelor care aveau să-i apară în cale." (Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 540)

În siajul celor de mai sus rezultă că eticheta de fascism nu poate fi aplicată nici măcar asupra mult diabolizatului Ion Antonescu şi nici asupra regimului său (cu toate tarele şi întunecimile ce i s-au atribuit pe bună dreptate). Cum poate fi aşadar, potrivit lui Alexandru Florian, că cea mai proeminentă imagine a fascismului în România a încarnat-o tânărul abia ieşit din adolescenţă, debutant în ale scrisului, Vintilă Horia, cel care, nici atunci, nici mai târziu, de-a lungul unei vieţi întregi, dedicate exclusiv scrisului, nu a aderat la nicio grupare politică?

Dar, pentru o cât mai clară luminare a problemei, apelăm şi la alte păreri. Iată consideraţiile unui analist, cât se poate de obiectiv al perioadei post-belice, Jean Sévillia. Acesta arată că, dacă până la izbucnirea războiului "în noţiunea de fascism, propaganda comunistă îngloba nazismul, regimul mussolinian, statele naţional-catolice (Dolfuss, Salazar, Franco) sau dreapta naţionalistă din ţările liberale /.../, această dialectică amalgama în realitate curente politice, filosofii şi situaţii istorice radical diferite /.../ sursă de antagonisme pe care comuniştii nu vor să le recunoască, deoarece proletarii nu au patrie" (Sévillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2012, p. 18) Survenea întrebarea privind raporturile care pot exista între un hitlerist şi un patriot francez de dreapta. Singurul răspuns al marxiştilor, potrivit lui Sévillia, venea în sensul că ambii sunt anticomunişti. Maniheismul specific unui asemenea tip de raţionament stabilise că binele absolut este reprezentat de comunism, iar nazismul încarnează răul absolut. Rezulta că "...dreapta liberală şi dreapta naţională sunt complice în anticomunism; dreapta naţională este în realitate fascistă; or, paradigma fascismului este nazismul. Aşadar, un liberal poate aluneca spre fascism, căci anticomunismul duce la nazism /.../ cine ar putea să nu fie bulversat de Hitler? Această ură retrospectivă aruncă în mod abuziv mii de oameni cumsecade în braţele Partidului Comunist /.../ Spre a da consistenţă indispensabilului pericol fascist, trebuie inventaţi fascişti. /.../ Termenul fascism nu mai corespunde unui conţinut obiectiv. Nu mai e decât o insultă, o armă pentru descalificarea adversarului." (Ibid., p. 19)

E limpede: acest trebuie inventaţi fascişti reflectă în tot adevărul lui şi sistemul de gândire care azi îl inspiră pe detractorii marelui scriitor Vintilă Horia, când readuc în actualitate spiritul demascărilor şi proceselor comuniste din anii '50. Cui îi poate servi o asemenea tentativă? În niciun caz Institutului Elie Wiesel a cărui raţiune de a exista se întemeiază pe cu totul alte principii.

Aşadar, pentru a fi înţelese mai clar condiţiile istorice şi politice care i-au condus pe cei care cârmuiau atunci ţara către o anume atitudine, către anumite decizii, acestea fiind, să nu uităm, conexe cu contextul general european, trebuie prezentate, cel puţin succint, aceste condiţii. După cunoaşterea lor, poate fi mai corect evaluată atitudinea intelectualităţii româneşti, în manifestarea simpatiei, aprobării sau dezaprobării uneori a acelei atitudini, a acelor decizii.


Înfăptuirea Marii Uniri din 1918 determinase mutaţii esenţiale în existenţa României, atât la nivelul formelor de exprimare politică, cât şi în orientările fiinţării la nivel european ale noului stat. Dar influenţa decisivă, pe termen mediu şi lung, avea să o aibă revoluţia bolşevică izbucnită în Rusia, aceasta provocând pretutindeni schimbări radicale prin întregul ei potenţial exploziv.

Arogându-şi temeiuri ştiinţifice şi pretinzând că este expresia a tot ceea ce Utopia marxistă avea să afirme, cu obstinaţie, şi anume faptul că ar reprezenta progresul şi mersul înainte spre binele umanităţii, revoluţia bolşevică nu a fost în realitate decât un cataclism al istoriei, un moment în care, aşa cum avea să spună, mult mai târziu, Hannah Arendt, progresul şi catastrofa deveneau feţele aceleiaşi medalii.

Efectele rău-prevestitoarelor conjuncturi apărute chiar în vecinătatea graniţei româneşti se vor reflecta, decisiv, în orientările prioritar către dreapta ale unei majorităţi din generaţia de tineri intelectuali români ce se ridicase atunci. Desigur, aspectul promiţător al faptului că două dintre imperii - Austria şi Turcia -, care au înăbuşit sau frânat în timp orice tentativă de dezvoltare a ţării, se prăbuşiseră, părea să ofere, după reîntregirea tânărului regat, un răgaz ce s-a valorificat prin progrese absolut uimitoare. România se regăsea totuşi într-un spaţiu încă al nimănui. Cercetătorii istoriei au observat, ulterior, că "...dispariţia monarhiei austro-ungare a însemnat acutizarea problemelor Europei Centrale şi nicidecum soluţionarea lor. Înţepeniţi în proiectul naţional, decidenţilor români de atunci le-a lipsit cu desăvârşire, după 1914-1916, preocuparea pentru interesele de securitate pe o mai lungă durată a ţării. Odată cu Imperiul austro-ungar, s-a prăbuşit şi glacisul strategic austro-german în care România era parte. Independenţa micii Românii de dinainte de 1918 era mai bine asigurată decât aceea a României Mari de după 1918." (v. Rudolf Dinu, apud Boia, "Germanofilii". Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Bucureşti, Humanitas, 2009, pp. 27-28)

După numai două decenii, consecinţele - grave - ale acestei situaţii nu vor întârzia să se manifeste în toată amploarea dezastruoasă şi, aşa cum nu puţine predicţii fuseseră formulate la un anume timp, România Mare avea să devină prada Rusiei. /.../

Realitatea timpului explică apropierea foarte tinerilor Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Vintilă Horia, Ştefan Baciu şi a altora de acele idei al căror scop era opoziţia şi combaterea situaţiilor de rău augur pentru viitorul noului stat românesc.

Acuzele prin care s-a incriminat - continuându-se şi astăzi - orientarea preponderent către dreapta a tinerei generaţii din interbelic, neţinându-se seama de conjunctura istorică, sunt total lipsite de obiectivitate, dar şi de minimă morală. Este vorba în primul rând de poziţia României Mari pe harta Europei, una dintre graniţe fiind cu Rusia sovietică. Un cercetător american, fost consilier al unora dintre preşedinţii Statelor Unite, Robert D. Kaplan, a cărui carte a fost tradusă de curând la editura Humanitas, afirma - într-un interviu difuzat la unul dintre posturile noastre de televiziune - că pentru România adevăratul coşmar, de-a lungul tuturor vremurilor, a fost poziţia ei geografică. Iată ceva de care nu vor să audă cei ce îşi arogă astăzi, ostentativ, pretenţia că sunt îndrituiţi să judece şi să condamne atât trecutul, cât şi acţiunile unor oameni a căror valoare a fost şi este în continuare recunoscută pe întreg mapamondul.

Culpabilizarea perpetuată face abstracţie cu bună (?) ştiinţă de o realitate care - chiar în momentele de atunci - era deja arhi-cunoscută şi taxată ca atare în diferite luări de poziţie ce etalau, în toată oroarea ei, vocaţia criminală a bolşevismului. Iată un bine cunoscut discurs rostit de Winston Churchill la Dundee în anul 1918, pe când îndeplinea funcţia de Ministru englez al înarmării: "Rusia, spunea el, este pe cale să fie redusă de bolşevici la un stadiu de barbarie animală. /.../ Bolşevicii reuşesc să se menţină la putere prin acţiuni sângeroase şi generalizate. /.../ Pe întinderi foarte mari, civilizaţia este complet distrusă, în vreme ce bolşevicii ţopăie ca nişte armate de babuini feroce în mijlocul oraşelor în ruină şi a corpurilor victimelor lor." (apud Kersaudy, Lumea văzută de Churchill, Bucureşti, Pro Editură şi Tipografie, 2008, p.103)

Edificator avea să fie şi articolul despre Lenin, Troţki şi ceilalţi membri ai conducerii bolşevice pe care acelaşi Winston Churchill îl publica în anul următor (22 iunie 1919) în Weekly Dispatch: "... Aceştia au declarat un război fără sfârşit societăţii civilizate. Pentru a continua să existe, ei încearcă să distrugă instituţiile existente, dar şi toate ţările şi guvernele lumii. De asemenea, ei încearcă să înfiinţeze o organizaţie mondială şi internaţională formată din rataţi, criminali, inadaptaţi, recalcitranţi, perverşi, dezechilibraţi şi alienaţi din toate ţările; între ei şi tipul de civilizaţie pe care noi l-am putut construi de la începuturile istoriei, nu pot exista, aşa cum spunea Lenin, nici suspendare temporară a ostilităţilor, nici vreun pact". (Ibid., p. 117)

Desigur, democraţia era sever marcată de gravele momente de criză pe care le traversase civilizaţia occidentală atunci când, în derularea evenimentelor, se observa în mod evident că nu e în măsură să ofere o soluţie cât de cât viabilă la tot ce se întâmpla. Asemenea situaţii explică de ce dictatura devenise, instantaneu şi peste tot, o ispită în faţa căreia nu vor şti să reziste nici ţările cu îndelungate tradiţii democratice. Cu atât mai mult cu cât, de aici încolo, dictatura avea să fie aureolată de către cei interesaţi cu măreţia mincinoasă a necesităţii istorice. Ascensiunea ei a fost favorizată (cum avea să scrie, mai târziu, Hannah Arendt) şi de faptul că "dificultăţile economice au dus, în interval de câteva decenii, la o profundă transformare a condiţiilor politice din întreaga lume /.../ încercarea totalitară de cucerire a globului şi dominaţie totală a constituit o cale distructivă de a ieşi din toate impasurile." (Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp. 8, 9)


În condiţiile date, opţiunile tinerilor intelectuali români îşi găseau deplina îndreptăţire să graviteze "în jurul vechilor esenţe", adică al valorilor creştine şi al sprijinirii, cum subliniază Vintilă Horia, "pe ţărani şi pe intelectuali, cele două categorii armonios tradiţionale şi progresiste, a căror rezistenţă şi intervenţie, de-a lungul secolelor, caracterizează toată istoria şi cultura noastră. /.../ Noi nu eram nici fascişti, nici comunişti ab absurdo, noi căutam să salvăm existenţa poporului nostru şi a culturii noastre. Temeiurile noastre s-au dovedit juste şi Occidentul, cu o întârziere periculoasă, este pe punctul de a ne da dreptate. /.../ Trebuia să avem credinţă. Să credem în forţa noastră morală, în inocenţa noastră în faţa istoriei /.../ Ne simţeam liberi, lipsiţi de orice ură, de orice intenţie de violenţă, şi de orice teamă, pentru că noi credeam în puterile moştenite de geniul poporului nostru. Acesta era felul nostru de a fi naţionalişti." (Horia, în Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Bucureşti, Ideea, 2002, pp. 116-120)

Cunoscuta sintagmă, pusă în circulaţie de Mircea Eliade, despre conştiinţa tragică asupra istoriei, avea să îşi reconfirme pentru români, în curând, tristul ei adevăr. La jumătatea deceniului al treilea, criza spirituală a Europei arătase că "lumea nu se va mai înţelege pe planul valorilor supreme, spirituale. Aceste valori (considera Eliade în 1935) nu mai sunt universale; ele încep să aparţină unei anumite rase sau unei anumite clase sociale. Adevărul, Frumosul, Binele - şi-au pierdut majuscula." (Eliade, Profetism românesc I, Bucureşti, Roza Vânturilor,1990, p. 54)

Foiletoanele lui Eliade încercau să avertizeze că "economia spirituală a Creştinătăţii nu mai poate funcţiona; în locul ei se instaurează matriarhatul german şi tribul sovietic, cu o economie specifică şi o spiritualitate specifică. Pâine nu vor mânca decât arienii (în matriarhatul german) şi proletarii (în tribul sovietic)." (Ibid., p. 55)

Ortodoxia - considerată sub un asemenea orizont de configuraţii ameninţătoare - părea singura în măsură să mai ofere omenităţii o spiritualitate calmă şi senină. În acelaşi timp - în viziunile tinerilor scriitori - ea apărea cu preţioasa încărcătură a substanţei identitare a românismului şi a ideii de naţional. Pentru înţelegerea exactă a tot ce reprezentase ea în contextul deja evident, devine emblematică una dintre afirmaţiile profesorului Nae Ionescu (formulată în august 1928, într-un articol din Cuvântul) şi reluată ulterior de Mircea Eliade în 1935: "... naţiunea nu este un instrument politic, ci unul cultural." (Eliade, II, 1990, p. 62) În pandant cu ideea profesorului, în primăvara anului 1937, Eliade revine, precizând: "Naţionalismul este - şi lucrul acesta se ştie de la Eminescu încoace - un act de creaţie spirituală"/.../ (Ibid., p. 193)

Asupra naţionalismului îmbrăţişat de tânăra generaţie interbelică din anii 1930-1940, face şi Vintilă Horia, la rândul său, precizări importante:

"... Mişcările naţionaliste de la noi au fost acuzate, în mod greşit, de fascism sau de nazism (toate au fost izbăvite de orice culpă, de orice păcat politic, de orice colaboraţionism, la procesul de la Nürenberg). Trebuia să fii orb sau deformat de propagandă comunistă pentru a crede într-o simplificare de acest gen. Pentru că există o diferenţă substanţială între agnosticismul fascist sau anticreştinismul programatic al naţional-socialismului şi esenţa creştină, care caracterizează toate mişcările naţionaliste româneşti născute şi consumate între cele două războaie." (Horia, în Rotaru, p. 117)

Se cuvine observat aici accentul valoric şi sensul real al modului cum era gândit de către tineri naţionalismul. Desluşim motivaţia care - în contextul puternicelor şi periculoaselor curente ideologice din Europa acelor ani - îl determinase şi pe Eliade să considere că "...fără un naţionalism bine intenţionat, fără a ne imprima nota noastră, apăsat, în concertul european - riscăm să fim dizolvaţi, înghiţiţi." (Eliade, op. cit., p. 193)

Subliniem deosebirile de esenţă ale acestui naţionalism românesc, influenţat de ortodoxie, vis-à-vis de ultranaţionalismul manifestat în Franţa. Considerabilul succes al acestuia din urmă, susţinut de ziarul Action Française - apărut în 1899 şi editat de Léon Daudet - s-a datorat talentului lui Charles Maurras. Dar aici mai era vorba despre atitudinea marcată de ateismul eclatant, pe atunci în mare vogă, al lui Maurras, dar şi de elevaţia spirituală pe care, atât editorul, cât şi colaboratorii, o imprimaseră publicaţiei. /.../

Se cuvine insistat şi pe modul în care erau înţelese în perioada interbelică unele fenomene specifice din viaţa politică: democraţia, dictatura, naţionalismul, orientările către dreapta ale tinerei generaţii de scriitori şi jurnalişti. Dar, în gândirea despre trecut şi despre libertate, nu există nici logică, nici echilibru, nici intenţia de a surprinde determinaţiile reale ale fenomenelor. Devenirile finale pe care anumite forme de exprimare politică le capătă în timp sunt cel mai adesea imprevizibile.

Uşurinţa deloc inocentă cu care judecăm, condamnăm sau valorizăm diferite aspecte ale trecutului, eludează adevărul. Şi orice eludare a devărului devine imorală. În sensul unei asemenea raţiuni, câteva fraze ale lui Andrei Pleşu ne susţin: "Mă tulbură, spune el, să văd un antilegionar ca Petre Pandrea şi un evreu ca Mihail Sebastian (despre care Belu Zilber spunea că, dacă n-ar fi murit la timp, ar fi sfîrşit în temniţele comuniste) adorîndu-l pe Nae Ionescu, mă emoţionează să aflu că omul de stânga André Malraux a încercat să-l ascundă, protector, pe Drieu la Rochelle, că Drieu însuşi a salvat viaţa unor Jean Paulhan şi Jean-Paul Sartre, că Philippe Sollers a putut spune, când operele lui Drieu la Rochelle au apărut, în 2012, în biblioteca Pléïade: "Trebuie oare să ne temem că această ediţie ar provoca nu ştiu ce reabilitare a fascismului în Franţa? Există imbecili standardizaţi care nu vor ezita să spună asta. E ca reflexul pavlovian. Dar a te bloca în acest tip de gândire e a ignora faptul că tăcerea şi cenzura nu fac decât să agraveze fantasmele...!", (v. Adaos la cazul Vintilă Horia, adev.ro/o27vct)

Iată un prilej de reflecţie pentru cei care, cu obstinaţie, continuă să-i reproşeze lui Vintilă Horia faptul că a scris despre Mussolini ori despre Hitler şi despre fascism, la vârsta de aproximativ 20 de ani, într-o perioadă în care nici măcar diabolizatul Il Duce nu reuşea să definească fascismul şi, cu atât mai puţin, nu avea habar cu privire la ce şi cum va deveni acesta.

De altfel, Vintilă Horia, la momentul acela, nu făcea nimic mai mult şi nimic mai puţin decât mulţi alţi jurnalişti proeminenţi din revuistica europeană. Desigur, Mussolini nu era altceva decât adeptul aceluiaşi radicalism violent pe care-l practicase şi Lenin. Dar cine-l citeşte cu bună credinţă pe cel ce bine-meritase Premiul Goncourt înţelege că scriitorul nu era la curent cu aspectul acesta. Iar cine cunoaşte, fie şi superficial, realităţile timpului, distinge cu uşurinţă faptul că unele demersuri iniţiate de Mussolini îi creau acestuia o aparenţă benignă. Astfel, constatând eşecul economic al lui Lenin, pe care îl şi ura, acesta renunţase la ideea exproprierii complete a industriei, preferând să profite de pe urma capitalismului şi nu să-l distrugă, deşi ideea eşafodării unei utopii economice continua să fie una dintre obsesiile lui. Internaţionalismul lui Lenin, ca atitudine, din punctul său de vedere, fusese abandonat în favoarea unui naţionalism radical şi a aspiraţiei către o cât mai rapida punere în mişcare a istoriei.