Valentina Val-Vârtej şi casa lui Moş Crăciun

În orăşelul cocoţat pe dealuri acoperite de păduri ca nişte blănuri argintii, seara de Crăciun aducea multă forfotă. Localnicii îşi găteau prichindeii şi îşi pieptănau poneii, gătindu-i şi pe unii şi pe ceilalţi cu funde colorate, după care poneii erau înhămaţi la sănii deoarece aveau mai multe drumuri de făcut. Prichindeii erau duşi să stea de vorbă cu Moş Crăciun la un conac aflat la ceva distanţă, în pădure, întâlnire care devenise un obicei, iar cei mari aveau o petrecere a lor, într-o sală mare, cu colinde, bucate şi vin fiert. Iernile grele cu zăpadă înaltă făceau maşinile ineficiente, astfel că foarte multe familii aveau ponei şi sănii.

Proprietarul conacului locuia în capitală şi venea rareori, cu anumite treburi sau la vânătoare. Totuşi la conac se afla mereu un om care se îndeletnicea cu tăiatul lemnelor, tâmplărie, bucătărie, era şi medic veterinar la nevoie, şi avea grijă de toate.

Conacul, foarte bine întreţinut, primitor şi alb, cu ferestre înalte şi strălucitoare, covoare groase şi canapele moi era râvnit de mulţi pentru diverse ocazii dar numai copiii aveau permisiunea să-l folosească, pentru concerte sau cercuri şcolare. Proprietarul le asigura lemne, iluminat, daruri şi multe altele, dar părea surd când cineva îi oferea chiar şi o sumă mare de bani pentru a-i închiria conacul, fie şi pentru o oră, oricine ar fi fost persoana aceea şi orice funcţie ar fi avut. Acest lucru făcea să fie privit drept nebun sau cel puţin ciudat, numai că datorită contribuţiilor mari la comunitate era un nebun respectat. Erau destui cei care nu vroiau să audă de el şi numai de aceea nu-i duceau pe copii la conac, deşi micuţii plângeau să fie duşi. Câţiva, ce-i drept foarte puţini, îl urau din tot sufletul, dar îi simţeau puterea şi nu erau în stare să îi facă vreun rău.

Copiii erau lăsaţi să petreacă în voie sub supravegherea pădurarului. Câte o bunică sau o mătuşică sprintenă care se oferea să-l ajute pe acesta să stea cu copiii constata la sfârşit că de fapt a pierdut vremea. Omul se descurca foarte bine cu toţi cei cam două sute de prichindei, foc de cuminţei.

Ei, şi într-o seară de Crăciun, pe când razele soarelui cădeau portocalii pe zăpadă, anunţând că ziua cea scurtă de iarnă era pe sfârşite, primul copil deja sosea la conac într-o sanie trasă de doi ponei înzorzonaţi ale căror funde albastre atingeau zăpada. Fetiţa se numea Valentina şi i se mai spunea Val sau Val-Vârtej, asta pentru că nu putea să stea locului nici două secunde. Atâta zarvă făcuse în legătură cu plecarea la petrecerea de Crăciun, încât părinţii o trimiseseră la conac mai devreme ca de obicei, cu o mulţime de sfaturi, să fie cuminte, şi cu un oftat de uşurare... Nici nu intră bine sania în curtea conacului, că Valentina sări ţipând din pătura în care fusese înfofolită până la nas şi se repezi la omul casei. Acesta se iţise dintr-un şopron de lemne cu acoperişul roşu ca focul pe care săltau două veveriţe şi privea împreună cu ele: lung, uscăţiv şi încovoiat ca o creangă. Valentina scoase un obiect dintr-un sac mic pe care îl adusese cu ea şi înălţă către el un guler alb plisat făcut din hârtie lăsându-şi capul pe spate mult, mult ca să-l vadă. Omul se aplecă şi fetiţa îi puse gulerul la gât, apoi îşi trecu mâinile peste faţa lui lungă şi tăbăcită.
- Mulţumesc, mormăi el stânjenit.
- Cu plăcere, domnule... aici fetiţei îi veniră dintr-odată în minte toate numele care i se spuneau: pădurar, bucătar, tăietor de lemne, medic, nu ştia nimeni cum îl cheamă, era doar un fel de umbră a proprietarului, şi negăsind parcă nimic potrivit adăugă:... om, ce mă bucur că vă văd! Sper că sunteţi bine, sănătos? Apoi imediat zări veveriţele pe după umerii lui şi rămase cu ochii pironiţi la ele în timp ce omul grăia abia desluşit:
- Da, da. Ai face bine dacă m-ai ajuta la brad şi... mai sunt... Părea foarte ţepos şi morocănos, şi asta era ceva obişnuit. Fetiţa nu ştia că dânsul îi dezmierdase uşurel buclele aurii şi strălucitoare. Începu să sară şi îl luă de mână.
- Să mergem! Să mergem! Acasă nu avea brad.

O mulţime de jeţuri vechi din lac negru erau aşezate în jurul unui şemineu uriaş în care ardea un foc zdravăn iar sfeşnicele încărcate cu lumânări roşii şi albe aşteptau să fie aprinse. (Uneori părinţii strângeau lumânări din vreme deoarece li se părea că proprietarul conacului devenise prea ţâfnos. Oricum se uita de sus la toţi. Şi de pe dealul lui din pădure şi când umbla prin orăşel.)

Bradul se afla în mijlocul încăperii, era foarte proaspăt şi de un verde crud, argintat iar căldura binefăcătoare care îi învălui de cum intrară îl făcea să-şi reverse cu putere mireasma. Nu era mare, dar era foarte des, avea rădăcini şi avea să fie plantat înapoi în pădure.
- Ce frumuşel e! spuse ea, lăsându-se în genunchi la poalele lui şi atingându-i ramurile, e aşa de des, încât mi se pare că în el se ascund animale...

Încă nu era pregătit. Împodobitul bradului era o treabă pe care omul o făcea totdeauna ajutat de micii oaspeţi. Omul îşi flutură braţele, trase cutiile cu podoabe şi degetele micuţe ale fetiţei începură să prindă cu agilitate globurile albe şi roşii de crenguţele verzi, când fetiţa scoase un ţipăt. Trei iepuraşi albi ieşiră din brad şi începură să salte pe covor ţinându-se după ea. Erau o surpriză din partea omului care îi scosese din cuştile lor şi îi ascunsese acolo. Iar unul dintre iepuraşi era darul omului pentru ea. Valentina se topi de bucurie. Alese un iepuraş şi îi legă la gât un glob roşu pentru a-l recunoaşte. Apoi cără lemne lângă sobă, să fie la îndemână, se avântă pe scări la etaj şi aduse împreună cu omul un pickup cu baterii şi câteva discuri cu concerte pentru Crăciun, urmată de asistenţii cei albi care săltau în urma ei parcă dorind s-o ajute. Despachetă cutii cu biscuiţi şi construi din ei căsuţe pe farfurii, sub privirile iepurilor. Casa răsuna de tropăieli şi cântece şi exclamaţii de fericire, încât părea a fi vreo trei-patru copii pe puţin. Când începură să vină oaspeţii cei mici, Val se aşeză la intrare cu mătura de nuiele, împreună cu iepurii, pentru a-i ajuta pe copii să se cureţe de zăpadă, dansând totodată cu dânsa.

Acum, copiii sosiseră aproape toţi, se jucau cu iepurii, se încălzeau la foc sau admirau bradul iar Val ţopăia de la unul la altul învăluindu-i cu o obrăznicie a ei, fascinantă şi molipsitoare. "Vine moşul cu nasul roşu!" cânta Val şi imediat câţiva băieţei o imitară.

Umbrele serii deveneau tot mai albastre şi copiii priveau tot mai des pe geam, spre pădure. Când şi când câte un felinar galben lucea în adâncul întunecat printre copacii încărcaţi de zăpadă albastră şi toţi copiii rămâneau cu răsuflarea tăiată, dar era doar o sanie care mai aducea câte un copil. Deodată copiilor li se păru că pădurea plină de stele şi răspândind o lumină aurie luneca spre ei şi rămaseră înmărmuriţi. Un şir lung de reni având coarnele împodobite cu lumânărele mici, aprinse, ieşeau dintre copaci în curtea conacului iar în sania mare, lucind albă se vedea silueta masivă şi roşie a lui Moş Crăciun. Copiii ieşiră pe trepte în întâmpinarea Moşului şi strigară în cor:
- Bine ai venit, Moş Crăciun! Iar Moş Crăciun le răspunse dându-se jos din sanie:
- Bine v-am găsit, dragii Moşului!

Copiii începură să numere renii, fiecare cum putea:
- Doi, cinci... opt,... treisprezece,... douăzeci,... douăzeci şi aaa!,
- Unu, doi, trei, şapte, treizeci!
- Uraaa! Moş Crăciun a venit cu paisprezece reni! strigă o fetiţă şi de bucurie se lăsă în mâini şi făcu roata în zăpadă iar omul privea uimit: Hmm! Hmmm!
- Intraţi, dragii Moşului!

Copiii intrară, numai Val rămăsese în capul scărilor, rezemată în măturoi şi uluită, cu iepurii albi alăturaţi de ghetele ei albe, privind renii şi pe Moşul care căra un sac ajutat de om. Moş Crăciun se opri şi spuse:
- Poţi să intri şi tu, draga moşului, să ştii că mă scutur de zăpadă!
- Ştii, Moş Crăciun, unii oameni mai uită! rosti Val şi obrajii i se înroşiră simţind că parcă nu ar fi trebuit să vorbească astfel.

Moş Crăciun dădu din cap:
- Unii oameni da, dar Moş Crăciun nu, îmi dai puţin mătura? Val-Vârtej îi întinse mătura, Moş Crăciun o luă şi îşi curăţă ghetele, tropăi, apoi mătură scările de zăpadă, în timp ce omul se agita stânjenit: Lasă, Moş Crăciun, nu se poate... lasă, of, nu...

Fetiţa bătu din palme şi strigă:
- Iată un Moş Crăciun care mătură! Şi care a venit cu reni! Ihiii! E ceva nou!
- Ha ha! Şi pentru mine e ceva nou o fetiţă care mă aşteaptă gătită cu rochie de catifea şi cu un măturoi...
- Seara asta e seara surprizelor! ţipă Val săltând.

Moş Crăciun rezemă mătura de perete şi
- Colo pe treapta de jos mai e zăpadă..., spuse fetiţa arătând cu mâna.

Moş Crăciun mătură unde îi arătase fetiţa iar omul mormăi iar, pierdut: Lasă, nu se poate, Moş Crăciun, vai, lăsaţi.... vă aşteaptă...!

De după uşă se iţeau mai multe feţe micuţe şi roz, iar la ferestre, pe deasupra şirurilor de candele, luceau o mulţime de ochi curioşi. Moş Crăciun intră cu omul şi cu sacul. Avea o pelerină roşie, lungă până în pământ, peste un costum roşu şi cizme tot roşii, cu pinteni cu steluţe care scăpărau. Se duse la foc, îşi scoase mănuşile groase, albe şi-şi frecă mâinile.
- Oh, ce ger! Şi ce cale lungă! Apoi se duse să se aşeze într-un jeţ mare, bătrânesc care se afla chiar în mijlocul sălii, între jeţurile mai mici pe care stăteau copiii... Dar în jeţ stătea, cu un aer sfidător, cu mâinile pe spetezele aurite, cu iepuraşii la picioare, ca o stăpână a casei, cine credeţi? Păi Val-Vârtej care de obicei se aşeza pe scaunul Moşului pentru a-l lua peste picior, căutând să-l pună în încurcătură, fie întrebându-l unde-i sunt renii, dacă nu i s-au pierdut cumva prin pădure şi n-ar avea nevoie de o mână de ajutor să-i strângă, fie dacă nu ar vrea o căciuliţă pentru nasul cel roşu şi îngheţat, că i-ar împleti una, deşi nu ştie dacă ar avea destulă lână, şi altele asemenea... Observase că moşii aveau nasurile roşii şi mari.

Acum, Val-Vârtej stătea faţă în faţă cu Moşul acesta, îl privea iar trupul ei mic se strângea şi parcă se făcea şi mai mic, mâinile se lăsară de pe speteze şi i se încleştaseră în rochie iar ochii i se măreau ca nişte bile într-o mirare mare, până şi buclele i se răsuceau tot mai mult. Fetiţa simţea că ceva, un resort dinăuntrul ei, la fel ca la păpuşile care vorbesc, se înţepenise sau se stricase, dar nu voia să se dea bătută.
- Ia te uită, spuse Moşul, şi vocea lui suna în toată casa. Văd că Moş Crăciun a sosit deja, oare eu ce mai caut aici?

Copiii izbucniră în râs, apoi făcură linişte, curioşi să audă cum se va descurca Val-Vârtej de data asta. Fetiţa îşi dădu seama şi făcu pe grozava:
- Ei, Moş Crăciun, m-am gândit să-ţi ţin locul până vii!
- Ahaa, spune-mi te rog cum te cheamă întâi... să ştiu şi eu cu cine am onoarea... cine îmi ţine locul...
- Valentina!
- Val-Vârtej! strigară câţiva copii...
- Aha, Valentina Val-Vârtej... dar dacă te-ai gândit să-mi ţii locul, le-ai împărţit daruri copiilor?
- Nuu, nu am avut atâtea daruri...
- Cum aşa, păi ce fel de Moş Crăciun eşti tu, fără daruri?

Copiii chicoteau iar Valentina se gândi să spună că le va da ghirlande sau gulere din hârtie colorată, la care se pricepea de minune, aşa cum îi dăruise omului... dar simţi acel resort blocat înăuntrul ei ca pe o durere... şi izbucni aproape plângând:
- Moş Crăciun, Moş Crăciun, îţi spun ceva dar să nu te superi!...
- Nu mă supăr, oftă Moş Crăciun, poţi să-mi mărturiseşti orice!

Val-Vârtej prinse curaj:
- Eu în fiecare an mă aşez în locul lui Moş Crăciun, ca să... glumesc cu dânsul, copiii nu ştiu că el nu-i adevărat dar eu ştiu, aşa îmi place mie să mă distrez în seara asta...
- Ahaa! Înţeleg! Tu spui că totul e o prefăcătorie!
- Da!
- Adică tu nu crezi că există Moş Crăciun!
- Nu!
- Voi copii, credeţi?
- Daaa... Nuuuu... Daaaa!
- Cine crede să ridice mâna!

Ridicară mâinile aproape toţi copiii.
- Buuun, şi cine nu crede?

Vreo cinci băieţei mai mărişori, foarte siguri pe ei, se ridicară în picioare:
- Noi!
- Aha, zise Moş Crăciun. Ce credeţi voi?
- Credem că eşti un actor, spuse unul din ei.
- Da, adăugă şi altul, eşti un actor, şi totul e organizat pentru noi, de părinţi, consiliu...
- De data asta au trimis un actor foarte bun... şopti Val, ştii... îmi pare rău că spun asta şi-i dezamăgesc pe copiii mai mici care nu trebuie să afle, trebuie să rămână cu visul lor...
- Aha, mă bucur că te gândeşti şi la asta, draga Moşului, ia să vedem noi... ce-i adevărat aici şi ce nu... Dar de reni ce zici? Oare şi renii mei or fi tot actori?
- Sunt foarte frumoşi, şi aşa de mulţi... aşa de mulţi reni şi aşa gătiţi nu am văzut niciodată! Dar de unde...?

Moş Crăciun deschise uşa, fluieră iar renii intrară în şir şi se aşezară printre copii. Copiii îi mângâiau nevenindu-le să creadă, cu grijă, din cauza lumânărelelor prinse de coarne.
- Auzi, de unde!... Ce, nu ştiţi unde trăiesc renii? se miră Moş Crăciun.
- Ba da, ştim! spuseră copiii. În ţinuturile reci din nord...
- Şi atunci eu de unde vin acum?
- De la Polul Nord! De la nord!
- Da, spuse Val, neînduplecată, eşti un actor foarte bun iar renii sunt aduşi de la vreo grădină zoologică sau din altă parte!
- Bine, fie şi aşa, admise Moş Crăciun. Uite, mă gândeam că dacă tot te-ai aşezat în jilţul meu, nu ai vrea să fii şi acum Moş Crăciun?
- Eu... să fiu Moş Crăciun?
- Păi aşa spuneai mata... Vreiiii? înălţă Moşul pe "i" ca şi cum ar fi tras-o de bucle în sus.
- Da, spuse Val, şovăind puţin, iar Moş Crăciun îşi scoase pelerina cea mare, roşie, şi căciula şi o îmbrăcă pe fetiţă. Val fugi repede la oglinda mare din cameră şi văzu că hainele îi stăteau bine dar nu-şi dădu seama că se făcuseră pe măsura ei. De bucurie, făcu două piruete. Rămase un moment, sub privirea Moşului, nemişcată, pe vârful unui picior, cu braţele ridicate şi buclele în vârtej. Apoi se mişcă iar şi începu să bată din palme.

Apoi Moş Crăciun şi fetiţa îmbrăcată în Moş Crăciun scoaseră darurile şi le împărţiră copiilor: patine, şiraguri de biscuiţi coloraţi şi de zahăr candel, păpuşi, pisici, mingi, căluţi, cărţi, creioane, maşinuţe şi multe altele! Fiecare copil venea, spunea o poezie, cânta, dansa puţin sau făcea o acrobaţie, după cum se pricepea mai bine, îşi primea darul, apoi îl îmbrăţişa pe Moş Crăciun şi rămânea la el în braţe. Bineînţeles că şi omul primi un dar, o colivie în care să adăpostească păsărelele pe care le găsea îngheţate sau cu aripi zdrelite până se însănătoşeau.

În curând, Moş Crăciun se încărcă de copii. Îi stăteau pe umeri, în braţe, în cele două buzunare, în cizme, agăţaţi de spate, prinşi în cingătoare, în tivul de blană al căciulii, şi aşa încărcat de copii, (Val ieşea pe jumătate din blana care căptuşea cizma Moşului), jucă un pic tropăind cu cizmele lui roşii ca focul care scoteau scântei. (Muzica se revărsa în toată casa, sunetele urcau şi coborau ca nişte copii din sticlă pe scări lucioase de gheaţă, se opreau puţin să răsufle, urcau din nou mai sprintene, mai cristaline, apoi coborau grave şi ample... când vorbeau, muzica se pierdea, când tăceau, se revărsa cu putere).

Omul era uimit, cum Moş Crăciun se făcuse aşa de mare, sau cum copiii se făcuseră aşa de mici, cât păpuşile, toate lucrurile din jur erau altfel, mai mari sau mai mici decât le vedea el sau decât i se păruseră lui. Cât despre copii, ei erau foarte veseli şi nu stăteau să se gândească la asta, cel puţin nu atunci... apoi Moş Crăciun îi puse pe copii jos.

Casa era învăluită în jocuri de raze aurii, jucăuşe care veneau de la mulţimea lumânărilor, de la foc. Cei dinăuntru nu-şi dădeau seama, dar cei din orăşel, aflaţi mai sus şi-au spus: ia te uită ce iluminaţie la conacul cel vechi, ce efecte!...

Animalele din pădure se treziră de la lumina neobişnuită care răzbătea în adâncul întunecat şi se apropiară lipindu-se în cele din urmă de ferestre, să vadă ce se întâmpla acolo: iepuri, veveriţe, bursuci, vulpi, ba şi un urs. Copiii se speriară când văzură ursul la geam dar Moş Crăciun le zise:
- Ia veniţi şi voi înăuntru!

Omul le deschise uşa şi ele intrară, întâi animalele mici, iar la urmă ursul, şi se aşezară alături de reni ascultându-i pe copii.

Cu toţii făcură o horă în jurul bradului în care se prinseră şi animalele pădurii, şi omul. Doar renii stăteau cuminţi cu rămurişurile coarnelor împodobite de luminiţe blânde. Se odihneau pentru că aveau de făcut drum lung.

Jucăriile intrară şi ele în joc, mingile săltau, maşinuţele mergeau printre picioarele meselor şi luau curbe să nu se lovească, unele aveau bile care se înălţau continuu deasupra lor şi cădeau la loc, avioanele zburau iar păpuşile dansau sau se priveau în oglindă. Copiii făceau salturi mari şi rămâneau câte puţin în aer, cu braţele desfăcute sau cu rochiile învolburate, faţă în faţă cu câte o veveriţă sau un bursuc, apoi cădeau încet pe covor făcând câte o tumbă, lucru care le făcea foarte mare plăcere. Ursul sărea şi el şi se dădea peste cap... Vulpile îşi ţineau coada pe un braţ iar la braţul celălalt era un băieţel sau o fetiţă...

Moş Crăciun şi Val scoaseră din sac daruri şi pentru animalele pădurii iar acestea ieşiră săltând vesele către vizuinile lor. Odată cu ele se strecurară afară şi renii... Copiii dansau mai departe, uşori... dacă ridicau braţele atingeau policandrul cel mare cu lumânări iar fetiţele atingeau tavanul cu vârfurile codiţelor.

Deodată un copil constată că Moş Crăciun nu mai era printre ei... Îl căutară, ieşiră afară... nici sania cu reni nu mai era... Singura fiinţă îmbrăcată în haine de Moş Crăciun era Valentina, care stătea nemişcată la geam... Ea fusese singura care văzuse sania ducându-se aşa de iute hm! că parcă nici nu atingea zăpada, în urma şirului de reni cu coarnele împodobite cu lumânărele aprinse... Lacrimi mari curgeau pe faţa fetiţei...

Copiii se strânseră în jurul ei.
- A plecat Moş Crăciun!
- Da, a plecat aşa de repede!
- A plecat fără să-şi ia rămas bun, şi asta din cauza ta!
- Da, i-ai spus că e un actor, că nu există şi câte altele... Numai o obraznică ca tine putea s-o facă!
- Da şi l-ai pus să măture zăpada!
- Şi el s-a simţit jignit, şi a plecat!
- Eu nu cred, Moş Crăciun e prea bun să se supere pe noi... îngăimă cu greutate un băieţel ciufulit care încă purta scutec.
- E normal să plece, el vine, aduce daruri şi pleacă, zise o fetiţă bălaie, serioasă şi înţeleaptă.
- Mai sunt şi alţi copii...

Dar ceilalţi nu voiau să audă.
- Ar fi bine să te dezbraci de hainele lui!
- Da, au zis cei doi băieţi mai mari, să ai puţin respect!
- Voi să tăceţi, că sunteţi la fel ca ea! (Vorbeau despre băieţeii care spuseseră că nu cred în Moş Crăciun.)
- Dar acum nu mai suntem ca ea! protestară ei.

Val îşi scoase, ruşinată, pelerina şi căciula lui Moş Crăciun. Atunci un băieţel se duse şi se uită de aproape la hainele Moşului, apoi le trase iute pe el. Se duse la oglinda cea mare şi începu să strige privindu-se:
- Sunt Moş Crăciun, sunt Moş Crăciun!
- Şi eu vreau să fiu Moş Crăciun! strigă un alt băieţel, dă-mi-le şi mie!

Dar băieţelul îmbrăcat astfel nu vru să se dezbrace şi fugi, iar celălalt băiat fugi după el şi îl trase de hăinuţe, gata să se ia la bătaie. Omul veni repede şi încercă să-i împace în timp ce ceilalţi copii ţipau că şi ei vor să fie Moş Crăciun, şi ei vor să se îmbrace cu hainele Moşului. Deodată se lăsă o mare tăcere în care copiii se uitau uimiţi unii la alţii. Toţi erau îmbrăcaţi în hainele lui Moş Crăciun! Şi omul! Se duseră toţi şi se priviră în oglindă.
- Şi acum ce facem?
- Păi ce-a făcut şi Moş Crăciun!
- Dar noi am primit daruri, nu ştim cui să dăm daruri?
- Ştiţi ce? zise Val, eu zic că ar trebui să mergem să căutăm alţi copii care nu au primit daruri şi să le ducem din darurile noastre... cu siguranţă sunt copii care în seara asta nu au primit daruri...
- Da, zise un băieţel, mâine vom merge şi vom căuta în jurul nostru copii care nu au primit daruri.
- Dar crezi că sunt copii care nu au primit daruri?
- Nu ştiu, vom afla... dar eu cred că sunt... mereu sunt...

A doua zi merseră prin casele din vecinătate, unde se aflau copii, lăsând fiecare câte un dar din cele primite. Unii lăsară mai multe, iar Val îşi împărţi toate cadourile, păstrându-şi doar iepuraşul cel alb. Când se întoarse, în faţa casei ei, o aştepta omul, cu ramuri mari de corcoduş roşu, înflorite. Era mătura de nuiele. Fetiţa se repezi să-l îmbrăţişeze şi cum era aşa de lung îi cuprinse picioarele, iar el o ridică şi o strânse la piept îndelung.

Părinţii şi tot orăşelul au fost foarte mulţumiţi de cum a organizat consiliul petrecerea de Crăciun de la conac, vorbeau despre reni, despre iluminaţia costisitoare care se văzuse din oraş, despre costumele copiilor... Consilierii erau uimiţi şi se suspectau unii pe alţii de diverse lucruri. Iar primarul, care îl pusese pe un om de-al său să fie Moş Crăciun aflase că acesta se oprise în cârciuma de la marginea orăşelului să se încălzească puţin înainte de drum şi adormise sub masă. Să fi ajuns totuşi la conac? Puţin probabil. Atunci... cine să fi fost?
(- Vedeţi, domnilor, spuse un consilier, în consiliu, de aceea e bine ca totdeauna să se pună şi un ajutor de Moş Crăciun.
- Ajutor? Anul trecut am pus ajutor şi cu ce l-a ajutat? L-a ajutat la dormit!
- A trebuit să meargă doi jandarmi să-i trezească...
- Bieţii jandarmi au trebuit să meargă ei, şi le-au spus o poveste cu bandiţi şi hoţi, de au băgat groaza în copii.
- Eu zic că ar trebui închisă cârciuma aia, "La ursul adormit", cel puţin în Ajun.
- Ei, nici chiar aşa, spuse un consilier cu părul alb zburlit şi un nas enorm, degerat, mă ofer să merg eu la anul!)

După ce trecu Crăciunul, omul strânse podoabele din brad şi trase vasul în care stătea pomul, să-l scoată afară, dar... bradul prinsese rădăcini, trecuseră prin podea, prin piatră şi se înfipseseră în pământul de sub casă... sau aşa părea... Asta se mai întâmplă uneori, brazii mai prind rădăcini.

Apoi bradul mai crescu o vreme, până în tavan, şi rămase des, verde... la fel şi ramurile de corcoduş roşu din casa fetiţei, rămaseră înflorite.

Indiferent cine fusese, copiii nu au uitat niciodată seara aceea şi au înţeles un lucru: că Moş Crăciun există, există cu adevărat... în ei! Şi toată viaţa lor, în ziua de Crăciun, fiecare din ei nu a mai aşteptat să vină Moş Crăciun, a fost chiar el Moş Crăciun!

(Conacul s-a numit din acel an Casa lui Moş Crăciun.)