Domnul C.

Domnul C. e un bătrân de 73 de ani, are ochii afundaţi în orbite şi urăşte să poarte ochelari. Trăieşte singur în casa din fundul satului de când soţia lui a murit acum doi ani. A avut o perioadă în care a jelit-o mult, dar şi-a continuat traiul vesel şi recunoscător, căci "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat! Eu mă bucur că mi-a fost dat să o am." La vârsta lui ai putea spune că e un om împlinit: are doi copii care au câte alţi doi copii, care la rândul lor vor avea alţi doi copii; copiii o duc bine - au un salariu mai mult decât acceptabil -, nepoţii ori sunt premiaţi pe la cine ştie ce concursuri, ori sunt deja la facultate, promiţând un viitor măreţ. Pe lângă asta, pensia e bunicică şi nu duce lipsă de vreun lucru necesar unei existenţe decente.

Dar nu banalităţile astea interesează. "Trăieşte singur în casa din fundul satului" - ei, aici e buba! Să nu mergem pe o pistă greşită, nu faptul că trăieşte singur e problema (după cum am zis, trăieşte fericit şi fără griji), ci că locuinţa sa se află în punctul cel mai nordic şi mai îndepărtat al satului. Se întâmplă un fenomen ciudat în curtea sa. În fiecare iarnă, prima ninsoare începe de la casa lui. Pe când abia fulguieşte prin curţile vecine, în curtea Domnului C. deja se depune un strat considerabil de zăpadă. De aceea, copiii îl strigă domnul Crăciun. Bineînţeles, s-au format două tabere: credincioşii şi necredincioşii. Prima tabără se împarte şi ea în două; pe de o parte găsim copiii care spun că e un ajutor al Moşului şi bătrâneii care sunt siguri că e un miracol trimis de Dumnezeu, pe de altă parte este mâna de oameni care spun că e lucru necurat. Cea de-a doua tabără e formată din majoritatea oamenilor, cei care nu cred să fie mai mult decât un fenomen fizic datorat poziţiei excentrice a casei.

Dacă are sau nu legătură cu vreun miracol, nu ştim, dar curtea Domnului C. e mereu plină de copii care se bulgăresc de dimineaţă până seară, îşi aduc sănii, fac oameni de zăpadă ca mai apoi să-l cheme chiar pe Domnul C. la joacă. Iar Domnul C. iese bucuros. El mereu e Moşul iar toţi copiii i se confesează lui în speranţa că vor fi iertaţi şi vor primi cadouri multe. De aceea, numai Domnul C ştie că Ioana a spart vaza mamei şi nu pisica, că Alexandru i-a stricat jucăria lui Marius - "dar fără să vreau, Moşule!" - şi nu i-a spus, că Andrei s-a supărat aşa tare că a strigat un cuvânt urât sau că Antonia şi-a pârât sora mai mare. Astfel de Crăciunuri se petrec în satul acesta, iar fenomenul bizar i se datorează, în mare parte.

Iată că după Crăciun, ba chiar în vară, fiica cea mare a Domnului C. s-a mutat la o casă măricică pe la periferia oraşului, drept urmare, s-a hotărât să-l ia şi pe tatăl ei. Acesta a acceptat bucuros. Putea sta mai mult cu copiii şi nepoţii săi. Dar ce urma să se întâmple cu casa veche din punctul cel mai nordic al satului? A rămas pustie. Fără bătrân, fără copii, fără miracol.

Şi a venit primul Crăciun în casa nouă, apoi prima primăvară şi prima vară şi prima toamnă; al doilea Crăciun şi a doua primăvară şi vară şi toamnă, dar la al treilea Crăciun, Domnul C. a avut o rugăminte:
- Fata tatei, te iubesc şi-mi iubesc nepoţii, petrec un timp atât de frumos cu voi, dar aşa un dor mi-e de satul şi de casa mea. Aş vrea Crăciunul ăsta să-l petrecem acolo.

Să refuzi unui bătrânel o dorinţă realizabilă e răutate pură. Aşa că, în acest an, satul îl avea din nou pe domnul Crăciun. Curtea casei era iar plină de copiii, dar de această dată şi părinţii îi acompaniau.
- Ia, zi, tu Ramonă, tu! Cum e casa nouă?
- E mare şi modernă, n-am ce zice. Curtea e şi ea măricică. E greu cu căldura. La noi, faţă de alte case, e mai frig. Se consumă lemne multe. Soţul meu spune că suntem poziţionaţi în punctul ce mai nordic, nu ştiu cum se face, dar în fiecare iarnă, la noi ninge prima dată.

Afară, tradiţia continua, fiecare copil se aşeza în poala domnului Crăciun şi-i spunea năzbâtiile, apoi cerea câte ceva de Crăciun. Cum bătrânul era ocupat cu reţinerea atâtor cereri, fata cea mare privea din geam cu inima plină. Aşa Crăciunuri n-au mai fost de mult timp. Pare-se că nu fenomenului bizar, totuşi, i se datorau Crăciunurile de atunci.