Sunt croşetate din lână şi au o dungă neagră sus ce iese-n evidenţă pe galbenul copt. Ştiu, este un model demodat. Sunt mari, prea mari. De altfel nu mi-au fost niciodată bune. Sunt primite-n dar de la cel mai bun prieten din vremea liceului. I le-a croşetat mama lui. Eu i le-am văzut ieşind din bocanci într-o toamnă la cabană şi mi-au căzut cu tronc pe loc. Ce să spun? A fost dragoste la prima vedere. Galbenul acela copt, ce-ţi inundă ochii şi care te încălzeşte doar când îl priveşti. Apoi a venit ziua mea. Atunci am primit de la acel prieten două lucruri: o umbrelă mare, galbenă şi... o pereche de şosete. Acele şosete. Şi umbrela, încă o mai am... În zilele cu nori mari şi gri, galbenul ei mă face să cred că tot întunericul de afară este doar o iluzie. Mi-e dragă şi ea, dar nu ca ele, şosetele mele galbene. Ea are şi un rol funcţional. Despre ele nu pot spune acelaşi lucru. După câteva tentative de a le purta în bocancii de iarnă, am renunţat. Îmi sunt atât de mari încât mi-a fost imposibil. Aşa că le-am pus pe un raft din dulap, iar la fiecare întâlnire cu ele îmi amintesc de cel ce mi le-a dăruit.
Şosetele mele galbene m-au însoţit când am plecat din casa părintească. Oriunde am stat, am găsit mereu loc şi pentru ele. Mamei îi spun că ar trebui să se mai despartă de lucrurile pe care le are; că uneori, pur şi simplu vine acel moment când trebuie să laşi lucrurile să plece. Zâmbesc căci mă gândesc ce-ar spune mama dacă le-ar vedea acum. Sunt sigură că şi-ar aminti de ele, căci ştie cât mi le-am dorit. Dar cred că m-ar întreba de ce nu le dau drumul, de ce nu le arunc. Iar eu i-aş spune cum, de fiecare dată, când le iau în mână-mi amintesc de acei ani de prietenie, de nopţile de poveşti fără sfârşit când ne spuneam reciproc că nu există oameni mai nefericiţi decât noi în dragoste, de chefurile până dimineaţa şi de săniuşul din nopţile târzii de la cabană.
Deşi amicul meu a plecat din ţară, am rămas prieteni. Din fericire, mi-au rămas ele, şosetele mele galbene, să-mi amintească-n fiecare an de sărbători că, deşi poate unii oameni nu-ţi mai sunt fizic aproape, asta nu înseamnă că povestea ta cu ei a luat sfârşit.
Mi-e dor de acele vremuri când cadourile reprezentau mai mult decât înghesuiala din marile magazine, fuga după cadourile de ultim trend. De vremea când părinţii noştri se străduiau cu imaginaţie să creeze măcar iluzia unui Moş bogat - dacă realitatea nu prea oferea şanse să se întâmple. N-am crezut că voi ajunge să spun asta, dar mi-e dor de cadourile simple. Acelea care te iau pe neaşteptate şi pe care le păstrezi în suflet - şi da, uneori în dulap - o viaţă. Cred că sunt cele mai inspirate cadouri.
Aşadar, de Crăciun încercaţi să dăruiţi ceva care să rămână-n sufletul celui care îl primeşte. Îi veţi face cu siguranţă viaţa mai frumoasă. Cine ştie, poate chiar veţi da o nouă culoare acestui moment. Al meu cu siguranţă are culoarea galbenă. E drept, rând pe rând i-am adăugat nuanţe şi culori noi. Însă galbenul rămâne una dintre preferatele mele. Ştiu că nu se demodează. Nu are cum. Amintirilor dragi nu li se întâmplă asta niciodată.
*
Aşteptăm poveştile voastre de şi despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie 2017. Mai multe detalii despre poveştile pe care ni le puteţi trimite aici, într-o invitaţie făcută în 2015, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)