Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun


Diana Cuzic

18.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dimineaţa devreme. Era frig, umezeală şi o ceaţă care estompa aproape orice zgomot. Zăpada întârziase şi anul acesta. Dacă ar fi fost om, probabil că s-ar fi întins, oftat şi întors pe partea cealaltă pentru încă cinci minute. Dar era doar o banala bancă dintr-un parc oarecare. Aşa că scârţâi, bombăni în sinea ei şi se trezi. Era o zi importanta pentru ca urma să aibă musafiri. Dintre toţi cei care se aşezaseră pe ea de-a lungul timpului Moşul era singurul care i se transformase în prieten. Se cunoşteau de mult timp, de pe vremea când ea era încă o bancă tânără, cu vopseaua proaspătă într-un parc format din puieţi şi nu din arborii majestuoşi care o înconjurau acum. Nu se ştie prin ce minune se găsiseră unul pe celălalt. Moşul cu nas roşu, vesel şi cu o desagă plină de cadouri şi banca urâcioasă, slăbănoagă, plictisită şi fără vise. An de an Moşul se aşeza şi schimbau o vorbă, două. La început vorbea mai mult el încercând să o înveselească, apoi începuseră să îşi povestească unul altuia întâmplările de peste an. Ea începuse sa devină curioasă auzindu-l povestind despre lumea largă şi despre toate locurile prin care umblase. Treptat tăcerile începuseră să devină mai lungi. Erau tăcerile confortabile a doi prieteni regăsiţi după multă vreme şi bucuroşi să se afle unul în compania celuilalt. Dar cu fiecare an, Moşul parcă devenea mai sumbru, veselia părea să îi dispară nu doar din vorbă ci şi din privire.

Pierdută în gânduri banca tresări brusc când cineva se aşeză. Era Moşul. Părea obosit, trist şi gânditor. Aştepta să vadă dacă îşi va deşerta sacul, dar tăcerea se prelungea şi doar câte un oftat o mai întrerupea din când în când. Sărind peste politeţuri banca întrebă brusc:
- Ei, ia spune, Moşule, ce ai? Ţi s-au înecat corăbiile? Ori eşti cumva bolnav?

Linişte.
După un timp Moşul îşi drese glasul şi spuse:
- Dragă prietenă, să îţi spun drept mă simt mai obosit şi inutil ca niciodată. Am sentimentul că minţile acelea calde, pline de bune intenţii, de joacă şi veselie care m-au creat au dispărut. În fiecare zi văd cât de tristă devine viaţa, cât de mulţi copii ajung să ceară de la mine doar o masă caldă sau ceva de îmbrăcat şi mă întristez. Adulţii parcă au uitat să fie copii, aleargă toată ziua şi uită de familie, de bucuria de a dărui, de frumuseţea care îi înconjoară. Pe tot se pune acum un preţ. Scrisorile care ajung la mine îmi mai cer lucruri din ce în ce mai scumpe pe care în anul următor le găsesc aruncate sau uitate într-un colţ. Încep să nu mai ştiu pentru ce am fost creat, cine s-ar mai putea bucura de vraja sărbătorilor, de darurile mici şi din inimă.

De aceea mă gândesc să mă opresc şi să nu mai împart daruri. Mă simt ca agentul unei firme de curierat, livrez marfă nu bucurii, surprize sau magie.

Banca oftă şi aşteptă să vadă daca Moşul mai are ceva de adăugat. Acesta tăcuse, părând parcă mai mic, mai bătrân şi mai nefericit ca niciodată. Simţise ea că situaţia se înrăutăţise în ultimii ani, dar nu credea că va ajunge să fie chiar atât de rău. Mmmmm, dacă se uita mai bine parcă şi slăbise. Ăsta nu era semn bun. Tăcură pentru multă vreme. Ceaţa începuse să se ridice, lăsând în urma ei miros de ploaie şi un aer limpede şi curat.
- Moşule, spuse într-un final banca, ştiu ce spui. Văd asta în fiecare zi. Oameni care se aşază unul lângă altul, dar nu îşi vorbesc ci stau cu nasul în telefon, fiecare pierdut în propria lume. Copii care nu ştiu cum să se joace, bătrâni singuri şi acriţi de viaţă. Puşti căutând prin coşurile de gunoi, fetiţe şi băieţei care îşi compară hainele şi încălţările în loc să se joace şi să le umple de praf, noroi şi alte cele. Părinţi care în loc să îşi aline copilul după o căzătură îi mai dau şi vreo două palme pentru că aşa cred că îl vor face puternic şi educat. Da, văd toate astea, dar să ştii că mai văd şi altceva. Văd tineri îndrăgostiţi care încă se aşază pe o bancă ţinându-se de mână şi visând, văd bătrânei hâtri jucând table sau şah şi glumind cu copiii care îi înconjoară, văd oameni bucurându-se de trandafirii înfloriţi şi de zborul păsărilor. Văd oameni care îşi împart sandvich-ul cu omul care caută în ghenă, îl văd pe acel om fără adăpost oferind o mână de ajutor fără a aştepta vreo recompensă, văd copii încurajându-se reciproc după o căzătură sau un eşec. Văd tineri şi bătrâni cufundându-se într-o carte. Nu cred că lumea a fost vreodată mai bună sau mai rea decât este acum. Dar cred că noi am obosit şi am devenit mai sensibili la nedreptate decât la gesturile şi lucrurile frumoase. Oamenii ne-au dezamăgit de atât de multe ori, dar încearcă să îţi aduci aminte şi de câte ori ne-au încântat!
- Da...poate ai dreptate. Uite am primit o scrisoare de la un băieţel care cerea de la mine cadouri doar pentru părinţi. Nu voia nimic pentru el ci doar ca tatăl lui să îşi găsească de muncă şi mama să fie un pic mai veselă şi mai puţin îngrijorată. Apoi să ştii că mi-a mai scris şi o bătrânică care nu voia decât un pic de bucurie de Crăciun şi pe copii acasă. Of! Tare urâtă e singurătatea! Da....dacă mă gândesc mai bine au mai fost şi alţii, mulţi alţii care nu îşi doreau doar haine de firmă, telefoane scumpe, excursii exotice şi maşini puternice.
- Păi vezi? Eu ce tocmai îţi spuneam?!
- Da....dar parcă sunt din ce în ce mai puţini.
- Este posibil. Dar dacă tu nu vei face tot ce poţi pentru a dărui bucurie şi magie vor dispărea şi aceştia. Asta îţi doreşti? O lume în care oamenii să uite să dăruiască şi copiii să piardă poate ultimele clipe de magie adevărată?
-...

Tăcerea se lăsă iar între cei doi. Dar parcă nu mai era acelaşi tip de tăcere. Era tăcerea aceea pe care o ştiau şi împărtăşeau de multă vreme, dintre doi prieteni vechi, care nu mai au nevoie de cuvinte pentru a şti că au ajuns la o înţelegere. Moşul oftă, se ridică şi spuse luându-şi desaga în spinare:
- Draga mea, ne vedem la anul! Şi dispăru la fel de discret cum apăruse.

Banca era din nou singură. Dacă ar fi fost om poate ar fi zâmbit, poate s-ar fi zgribulit, poate şi-ar fi trosnit oasele bătrâne. Dar nu era decât o bancă aşa că rămase tăcută şi cuminte la locul ei.

*
Aşteptăm poveştile voastre de şi despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie 2018. Mai multe detalii despre poveştile pe care ni le puteţi trimite aici. (Redacţia LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pluguşorul pentru Crăciun, Gigi Căciuleanu (4.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer