La Măgura, Crăciunul şi ai mei veneau cam în acelaşi timp. Mulţi ani am crezut că este o legătură fixă între aceste două evenimente şi una nu putea avea loc fără cealaltă. Dar înaintea Crăciunului şi a sosirii alor mei, cu Dacia vopsita alb13 în faţa porţii verzi de lemn, erau acele zile de pregătiri şi zăpadă şi aşteptare care mie îmi umpleau corpul şi sângele de un freamăt acidulat de la care mă durea burta. Mă durea burta anticipând fericirea care urma să vină, numai peste câteva zile. Mamaie şi tataie erau ocupaţi cu pregătiri ritualice a căror amploare mă depăşea. Rămâneam multe ore singură cu bunica în cameră, să păzim tăcerea iernii, separate doar de pisica Matei şi radioul Delia. Veneau seara colindătorii. Abia aşteptam. Grupuri mari de colindători tineri treceau pe uliţă şi intrau în curţi. De Ajun, nimeni nu încuia porţile, toţi legau câinii. Mamaie aprindea becul din faţa casei mari, de la drum, ceea ce altfel nu făcea niciodată. Tataie ieşea transpirat din atelier, unde lăcuia cu un ultim strat tocul uşilor vreunui client, ca sa predea înaintea Crăciunului comanda. Striga de pe trepte, în beznă:
- Marioară, de ce arde becul ăla la drum, ca prostul?
Mamaie nu auzea. Tataie nu renunţa şi aşa auzea tot satul dialogul lor din ce în ce mai tare, mamaie răspunzând de pe treptele casei mari, unde intrase să pună lenjerie pe pat pentru venirea alor mei, tataie de pe treptele atelierului, în cealaltă curte:
- Te întreb: de ce arde becul ăla de pomană acolo?
- Nu-i de pomană, e pentru colindători.
- De pomană deci. Ce, nu nimeresc pe întuneric? Ne iau ăştia curentul şi uiţi de bec şi ne trezim mâine că a ars becul acolo toată noaptea. Să nu zici că nu ţi-am spus
- Lasă-l aşa, dom' le, nu uit de el. Să vadă copiii ăia pe unde merg.
În seara dinaintea venirii Crăciunului, mamaie îmi dădea voie să plec cu Dragoş la colindat. Aşteptam cu nerăbdare şi verdictul ei şi plecarea cu Dragoş.
Dragoş îşi pregătise cu multa vreme înainte repertoriul, avea voce frumoasă şi curaj şi o traistă de gât şi era îmbrăcat gros. Un om pregătit. Eu nu aveam traistă, nici nu ştiam la ce mi-ar fi trebuit. Dragoş ştia că din orice faci trebuie să îţi iasă un profit. Nu cânţi aşa, de dragul cântatului. Trebuie să te alegi cu ceva. Venea să mă ia, nerăbdător ca un lider. Avea o strategie, un program şi un scop. Îl urmam supusă, fără nicio abatere. Era întuneric. Nu ieşeam altfel niciodată din curte, pe întuneric, prin sat. Luna nu părea impresionată de toate întâmplările din sat, lumina palid călătoria noastră şi abia zăream, privind în urmă pe uliţă, urmele cizmelor noastre la deal.
Mergeam din casa în casă şi frigul mirosea ca hainele pe care le aducea de pe sârmă mamaie, înţepenite ca nişte fantome de gheaţă. Nici câinii nu lătrau, luna făcea lumină şi în întunericul galben cizmele noastre urcau dealul colindând. Se auzea doar scârţâitul paşilor în zăpadă şi Dragoş, care bombănea în valuri de aburi cifre şi calcule, ca un contabil în drum spre client:
- 5 lei tanti Rica, 7 lei a lu' Patru, deci 12, 10 lei Buzuloaica, deci 22, 5 lei Podoreanu, deci 27. Împărţit la 2? Ia să vedem. Împărţit la 2? Face... face... hai şi la ţaţa Rozeta. Poate ne iese rotund. Şi facem jumate-jumate.
Oricât de mare era libertatea aceasta excepţională, de Ajun, ea avea totuşi o limită clară. Mamaie nu mă lăsa mai departe de ţaţa Rozeta. Acela era reperul ei de securitate, dincolo începea pericolul, absurdul, erau cei care locuiau sub deal şi de care trebuia să mă feresc. Pentru mine acolo se oprea Ajunul. Dincolo de căsuţa cocoşată a Rozetei, cu prispă şi portiţă de lemn foarte joasă, nu mai exista colind.
Ţaţa Rozeta nici un mai vedea, nici un prea mai auzea. Deschidea uşa că ştia că aşa se face de Ajun, era cocoşată şi ea, aplecată spre pământ precum casa ei şi de la distanţă semănau leit cu păpuşile ruseşti, o păpuşă în altă păpuşă, identice, dar diferite ca dimensiune. Nu ştiam dacă bătrâna ţinea în poală o casă sau casa se chinuia să acopere o bătrână.
Din spatele ei, prin uşa deschisă, strălucea o lumină slabă şi nu mă puteam concentra la colind, pentru că mi se părea că seamănă cu sfânta al cărui nume nu-l ştiam, din icoana de deasupra ligheanului cu mălai, de acasă. Mă uitam la ea cu uimire, înghiţindu-mi aburii colindului.
Ţaţa Rozeta se mişca încet, ca un fulg în cădere, plutind în pragul uşii şi în pragul dintre două lumi: a ei, pe jumătate dusă şi a noastră, vii şi curioşi, între căldura din spatele ei şi gerul din faţă, unde ne aflam noi. Ne întindea nişte nuci. Dragoş aşteptase intens momentul, sperând o minune financiară care să ne rotunjească venitul şi să putem împărţi fără greutate la doi. Acum Dragoş se rupea ca un arc întins prea tare, în timp ce eu mulţumeam. Bătrâna închidea greu uşa, care hârjâia pe podea, din cauza casei care se aplecase într-o parte. În tăcerea care se lăsase, Dragoş vorbea tare, luând-o apăsat înaintea mea:
- Hoaşca dracului, ce fac cu nucile?? Are mămica podul plin de nuci. Ce, îmi dă tanti Drăguţa ''Păcălici''-ul pe nuci?
Şi scuipa pe zăpada din faţa portiţei. Încercam să îl împac, că e bine şi nuci, atât o fi avut ea, săraca. Asta îl enerva şi mai tare. Neştiind de unde scoatem altfel banii, încerca să mă convingă să mergem şi la ăia de sub deal, că ăia dau mai mult. Nu. N-aveam voie.
- Şi ce, mă-ta mare ştie unde suntem noi? Doar n-oi fi proastă să-i spui.
Negociam mai departe, spre enervarea lui, care nu înţelegea de ce există atâtea reguli la noi în curte.
- Pă mine mă lasă mămica. Da' ce-are ăia de sub deal, râie?
Rămâneam nehotărâţi şi îmbufnaţi în mijlocul uliţei, cu luna aşteptându-ne fără grabă şi privindu-ne fără cuvinte. Auzeam în depărtare vocile puternice ale vreunei cete de colindători mai mari ca noi. Asta îl scotea pe Dragoş brusc din amorţeală.
- Hai, fă Anamario, acasă! Da' la anu' nu te mai iau cu mine, că nu fac nici un ban cu tine.
Îi era frică de colindătorii mari ca mie de ăia de sub deal. Ne întorceam pe unde venisem şi încercam să ne găsim urmele în zăpadă şi să călcăm fix în urmele paşilor noştri, când urcasem uliţa la deal. Ajungeam în faţa porţii noastre şi Dragoş scotea banii din traista lui de colindat. Calcula repede, mai sărind câte un ban şi calculând aiurea. Îi dădea cu virgulă. O lua de la capăt. Insistam să mă lase pe mine să număr. Nici vorbă. El se descurca singur. Îi dădea o cu totul altă cifră ca prima dată. Ne înghesuiam la lumina becului lăsat de mamaie aprins, pe terasa din faţa casei. Ne săturasem amândoi de calcule şi egal tot nu ne ieşea. Dragoş rezolva împăciuitor şi brusc grijuliu:
- Hai că ne îngheaţă mucii şi te mănâncă maică-ta când o veni de la Buzău. O face sarmale şi pe mă-ta mare. Facem aşa: eu iau 20 si tu iei 19, da' poţi să iei tu nucile de la babă. Hai, că tot ţi-e ţie milă de ea, ţi le las ţie, uite.
Şi mi le băga în buzunare, plecând cât mai repede. Intram în curte şi îl auzeam strigând prin întuneric la mine:
- Vii cu mine mâine la magazin să-mi iau ''Păcălici''-ul? A zis tanti Drăguţa că nu îl dă, mi-l pune deoparte până strâng bani. Acum am bani.
Cuvintele îi îngheţau şi parcă le auzeam în urma mea, căzând cu zgomot vătuit pe zăpadă. În casă, mi se părea că nucile Rozetei strălucesc dintr-o dată şi când le puneam la ureche, auzeam în ele colindul nostru, înfipt în dealul din spatele casei ei.
*
Aşteptăm poveştile voastre de şi despre Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 26 decembrie 2018. Mai multe detalii despre poveştile pe care ni le puteţi trimite aici. (Redacţia LiterNet)