Julie Delpy: Sunt actriţă, trebuie să am orgoliu

Julie Delpy (aţi văzut-o la HBO, în Villa des Roses şi i-aţi auzit vocea, tot la HBO, în Waking Life) a debutat ca actriţă la 14 ani, cu Jean Luc Godard. De atunci, a mai lucrat cu Kieslowski, Richard Linklater, Tavernier, cu Roger Avary... Dar Julie nu se mărgineşte la actorie, ea scrie, compune muzică şi acum se pregăteşte să-şi realizeze primul lungmetraj ca regizoare. Am întâlnit-o la Festivalul Internaţional de Film de la Cluj, promovându-şi ultimul film, Before Sunset, în care a jucat alături de Ethan Hawke, în regia lui Linklater.

Marie-Louise Semen: Before Sunset e o continuare la Before Sunrise. Dar de ce atât de târziu? În primul film, Celine (tu), o studentă franţuzoaică, îl întâlneşte pe Jesse (Ethan Hawke) în trenul Budapesta-Viena şi au o aventură. În Before Sunset cei doi se reîntâlnesc după 9 ani.

Julie Delphy: Când am lucrat la primul film, i-am lăsat un final deschis - a fost alegerea mea şi a lui Ethan. Eu n-am vrut ca cei doi să aibă doar o singură noapte şi nici un viitor posibil împreună. Mi s-ar fi părut trist. Şi i-am spus lui Richard: dacă îşi promit să se întâlnească peste 6 luni în acelaşi loc? Ceea ce e foarte romantic, oamenii nu aveau e-mailuri pe vremea aceea... Aşa am lăsat loc unui final. Apoi, fiecare din noi am lucrat la altceva, dar vremea petrecută la filmările de la Before Sunrise a fost aşa de extraordinară, încât ne-am gândit: de ce n-am mai face un film? Noi trei am mai lucrat între timp la Waking Life şi ne-am simţit bine - aşa că am decis să facem şi o urmare. Nu a fost în plan de la început, dar ştiam că oamenilor le-a plăcut primul film şi se puteau întreba "ce s-a întâmplat cu Jesse şi Celine"? Şi l-am făcut. Ne-a luat ceva ani să ne hotărâm.

Întregul scenariu este despre povestea vieţii lui Celine între Before Sunrise şi Before Sunset şi cum evoluează ea de la 20 la 30 de ani - începi să ştii cum e cu viaţa, ai avut vremuri mai grele şi vremuri mai bune. Cred că la 30 de ani ştii mai bine cam ce ai de făcut cu viaţa ta. Când ai 20 de ani încă te întrebi sau oricum nu eşti încă sută la sută sigur. Aşa că a fost mult mai interesant pentru mine să scriu personajul Celine pentru Before Sunset.

M.-L. S.: Celine eşti tu?

J.D.: Pentru că eu am scris personajul, mă identific cu ea la un anumit nivel, e ca mine, dar nu chiar ca mine. A fost un fel de compilaţie: ceva de la mine, dar şi din celelalte femei de vârsta mea pe care le cunosc, cu care lucrez şi care sunt pasionale în legătură cu ce fac, dar în acelaşi timp sunt sensibile, romantice şi într-un anumit fel confuze când vine vorba de dragoste. Mă raportez la ea, o înţeleg, dar nu sunt ea.


Primul lungmetraj

M.-L. S.: Te pregăteşti să faci un lungmetraj. Ai deja la activ nişte scurtmetraje, dar ce vrei să faci acum e mult mai serios. Despre ce e vorba?

J.D.: Filmul pe care îl fac este despre Elizabeth Bathory, e primul meu feature film. Am fost întotdeauna fascinată de acest personaj - cred că este un mit extraordinar, care a influenţat multe poveşti. Dar nu sunt interesată de poveştile cu vampiri, pentru că nu-mi plac. Mă interesează realitatea şi faptele istorice.

M.-L. S.: Cum ai aflat de contesa de Bathory?

J.D.: Am auzit mereu câte ceva despre ea. Şi-apoi mai e ceva - lumea o să creadă că sunt nebună dacă spun povestea asta: eram într-o bibliotecă şi a căzut o carte peste mine. Era o carte cu legende şi una era despre Bathory. Apoi am vorbit cu un prieten de-al meu, Roger Avary (care a scris Pulp Fiction), şi i-am propus să facem un scenariu despre personajul ăsta. El era ocupat cu altceva, m-am gândit ca între timp eu să mă documentez şi îl putem scrie după aceea. Într-o dimineaţă, după 6 luni de documentare, m-am trezit, l-am sunat pe Roger şi i-am spus că o să încerc eu să scriu - el era încă foarte ocupat. Şi l-am scris. În 5 zile de muncă non-stop.

M.-L. S.: Tu însăţi eşti considerată o frumuseţe. Revista People te-a plasat în 1995 printre cei mai frumoşi 25 de oameni din lume... Ce ai în comun cu personajul despre care vorbim?

J.D.: E ciudat, pentru că e un film despre vanitate şi eu nu sunt chiar atît de orgolioasă. Sigur, sunt actriţă, trebuie să am o cantitate de orgoliu, fiindcă altfel nu-mi pot face meseria, dar frica de a îmbătrâni şi de a nu mai arăta ca la 20 de ani e ultima mea grijă... Dar sunt fascinată de oamenii care sunt aşa şi mă fascinează tocmai pentru că eu nu am această obsesie.... Şi frumuseţea... Cred că e un subiect modern, pentru că văd această obsesie în jurul meu... E o obsesie care nu duce nicăieri, care poate înnebuni oamenii, pentru că e imposibil să păstrezi frumuseţea fizică, trupul e construit astfel încât decade încet-încet şi ar trebui să acceptăm asta. Despre asta vorbesc în film - despre cineva care nu acceptă condiţia umană...

M.-L. S.: În ce stadiu se află proiectul?

J.D.: Acum încerc să găsesc finanţare, împreună cu producătorul meu, Chris Henley, cel care a produs Buffalo 66 (pe care îl puteţi vedea la HBO în luna septembrie - n.r.). Se pare că i-am găsit în Anglia, ceea ce înseamnă că mare parte dintre actorii din rolurile principale vor fi britanici. Eu sper să intru în preproducţie în septembrie-octombrie şi să filmez în noiembrie-decembrie.

M.-L. S.: Iar de filmat, vrei să-l filmezi în România...

J.D.: Pe măsură ce văd mai multe poze şi pe măsură ce văd şi cu ochii mei România, pare locaţia perfectă pentru acest film. Am văzut castelul de la Hunedoara, dar a fost folosit de mai multe ori în filme şi sunt puţine unghiuri pe care le-aş putea folosi. Am să văd şi alte locuri, dar am să filmez mult şi în studio, pentru că implică multe interioare... Am găsit aici un studio care îmi place foarte mult.


Stiluri

M.-L. S.: Ai lucrat cu Richard Linklater, Kieslowski şi... Jean Luc Godard. Care e diferenţa?

J.D.: Kieslowski a fost absolut minunat, maniera lui de a regiza însă se baza pe control. Nu puteai să adaugi nici o replică, nu puteai să faci nici un gest pe care nu ţi-a spus să-l faci. Ceea ce e foarte simplu - poţi să fii cel mai prost actor al tuturor timpurilor şi să fii bun într-un film al lui Kieslowski... Te controlează total. Ceea ce e admirabil, fiindcă ştie exact ce vrea să facă, e precis, e de-a dreptul înnebunitor, dar fascinant, de aceea îmi place.

Godard, pe de altă parte, e diferit, e foarte natural. Te determină să faci ceva pe măsură ce îţi spui replicile, nu vrea să te gândeşti la ce spui. Nu-i place ca oamenii să analizeze prea mult lucrurile. Vrea să fii, nu să interpretezi.

Iar cu Richard e cu totul altă poveste. În primul rând, cu Richard, scriem împreună mare parte a replicilor noastre şi apoi repetăm, repetăm, repetăm până ajungem în punctul în care, când ne spunem replicile, nu ne mai gândim la ele, le trăim. Deci devine natural, dar asta se întâmplă ca urmare a ore şi ore de repetiţii.

M.-L. S.: Dintre actorii care ţi-au fost parteneri de-a lungul timpului i-aş aminti pe Keifer Sutherland, cu care ai jucat în Cei trei muşchetari, pe Sam Shepard în Homo Faber, în regia lui Volker Schlondorff şi, desigur, pe Ethan Hawke...

J.D.: Sam e o creatură foarte ciudată, pe care mi-ar plăcea s-o descifrez. Ca şi când ar fi de pe altă planetă. Uneori e o persoană extraordinară, alteori e oribil... Trece dintr-o extremă în alta şi e foarte greu pentru oamenii din jurul lui... Dar e un scriitor extraordinar... Trece de la a fi drăguţ, sensibil, foarte vulnerabil la macho, nebun, beat... Cred că are de-a face foarte mult cu alcoolul, de fapt, dar cred că s-a oprit acum, nu l-am mai văzut de ani de zile...

Iar Kiefer... a fost foarte drăguţ. El şi cu Ethan sunt prieteni de fapt. Iar Ethan... Când am făcut Before Sunrise, Ethan era mai tânăr şi era amuzant. Acum e mult mai matur - între timp a suferit, ceea ce a făcut din el o persoană mai bună, care-mi place mult. Şi e foarte amuzant, am râs mult la filmări. Am lucrat din greu, dar am avut timp şi să ne distrăm. E un om cu care se lucrează extraordinar, e foarte dedicat şi nu e leneş... E extraordinar.


Fuga de părinţi

M.-L. S.: De ce te-ai mutat în SUA?

J.D.: Ca să fug de părinţii mei... Aveam nevoie de distanţa asta ca mama să nu mai aibă putere asupra mea... Am găsit o anume pace acolo... În Paris sunt obosită, mama mă oboseşte... O iubesc, dar relaţia mea cu ea e prea intensă...

M.-L. S.: Care e diferenţa dintre cinematograful francez şi "the american way"?

J.D.: Nu am mai lucrat de multă vreme la un film franţuzesc, iar în America am lucrat mai mult în filme independente... Nu e o diferenţă aşa mare. E diferit cu filmele hollywoodiene. E vorba de mai mulţi oameni, de mulţi bani, nu ştii cine e regizorul, toţi dau indicaţii, producătorii sunt pe platou în fiecare zi, regizorul nu prea are multe de spus... În vreme ce la filmele independente regizorul e şeful şi aşa se întâmplă şi la filmele europene.

M.-L. S.: De aceea te implici mai ales în producţii independente?

J.D.: Da, pentru că îmi place să lucrez cu cineva care are o viziune. Mă inspiră mai mult...

M.-L. S.: Într-o producţie hollywoodiană regizorul nu are o viziune?

J.D.: Unii au. Sunt sigură că unii au, am lucrat cu câţiva care erau chiar buni, dar mulţi dintre ei nu au o viziune.

M.-L. S.: Care ar fi favoriţii?

J.D.: Linklater, Kieslowski, Shlandorff, Avary...

M.-L. S.: Şi dintre cei cu care n-ai lucrat? Declarai cândva că te-ai duce imediat dacă te-ar chema Woody Allen...

J.D.: M-aş duce. Orice actor s-ar duce. Acum nu cred însă că mai face marile filme pe care le făcea înainte... Mi-ar plăcea să scriu un scenariu pentru el şi abia apoi să lucrez cu el... Îmi mai place von Trier, dar primele lui filme, nu ce face acum. Nu mi-a plăcut deloc ultimul...

M.-L. S.: Dogville?

J.D.: Da... Am mai văzut asta în anii '60, când ai mei făceau teatru. Foarte demodat... Îmi mai place Patrice Chereau... De fapt, nu sunt foarte mulţi regizori care să-mi placă...

M.-L. S.: De ce? Ce apreciezi la un regizor?

J.D.: Îmi place când au o viziune, când ştiu exact ce au de făcut şi când acest lucru e unic. Nu prea mai există originalitate...


(Articol preluat din Revista HBO, septembrie 2004)