Vortex

Încerc în fiecare noapte să găsesc răspunsul unor întrebări simple. Creierul meu formulează întrebări de genul ,,cum? unde? ce?". Mintea mea extenuată se luptă până în zorii zilei să descifreze trei soluţii pentru cele trei întrebări. Mă trezesc extenuat şi mă uit la ceas. În fiecare zi, aceeaşi oră de trezire: 7:39. Nu aş putea spune de ce, la fel de bine cum nu pot spune unde, ce sau cum. Toate se înfăşoară una pe alta ca o hârtie igienică pe care un copil obraznic o răsuceşte în jurul propriului ax, încercând să devină o mumie. Nu e greu să devii o mumie (şi mă uit în oglindă) doar că trebuie să fii conştient că îţi trebuie un sarcofag pe măsură. Îmi fac patul şi privesc în jur - Kira se preface că doarme, sforăind printre colţii ciudaţi. Unde a fost toată noaptea? Am auzit-o pe la ora 1 răsturnând ceva în sufragerie.

Îmi pun papucii de casă şi ies pe hol - ce ciudăţenie de hol au mai construit ăştia care or fi construit apartamentul. Doi pereţi care strâmtează spaţiul, fără a fi paraleli, conduc către bucătărie, asemeni unei săgeţi care mă îndeamnă să îmi beau cafeaua de dimineaţă şi să mănânc conserve de fasole. Văd în treacăt sufrageria în care e răsturnat un bibelou cu o pisicuţă care împinge cu laba sa o măsuţă. Hm, ironic. Seamănă cu Kira, iar toate se transformă încet într-un vortex atemporal care mă ameninţă şi mă îndeamnă să îmi torn cafeaua neagră făcută tocmai ieri. Am o cană mai veche primită de la bunica... aş putea bea din ea dacă nu aş fi aşa leneş. De aceea, continui să torn în paharul de unică folosinţă care, în virtutea inerţiei se răstoarnă vărsând şi ultimele picături de cafea pe parchet. Păcat, ar fi fost o cafea bună! Mă întorc în dormitor şi îmi caut sacoul cu picăţele, cravata cu punctuleţe, cămaşa cu carouri, pantalonii bej, pantofii (pe care nici măcar nu îi ţin în dormitor, dar merită căutarea, fiindcă dau din întâmplare peste o biluţă săltăreaţă pe care o arunc Kirei). Pisica se trezeşte, fuge după minge, se loveşte cu capul de calorifer, apoi trece în sufragerie, unde împinge la o parte bibeloul cu pisica care împinge măsuţa, ajungând în cele din urmă în bucătărie unde linge cafeaua, iar toate se transformă încet într-un vortex atemporal care mă ameninţă şi mă îndeamnă să... deschid televizorul?! Ceva e în neregulă cu mine, întrucât iau telecomanda în mână şi apăs butonul mare şi roşu. Maşina huruie, iar particulele acelea electrizate sar în stânga şi în dreapta, dansând ritmuri de cha-cha alături de finele pulverizări de praf. Picăţelele de pe sacoul meu sunt invidioase, aşa că încep să se ia la trântă cu punctuleţele cravatei.
- Bună dimineaţa, România! Bună dimineaţa, Bucureşti!
- Mneaţa!
- Sunt (nume de prezentator de ştiri) şi vă prezint ştirile (nume de canal TV). Gest şocant al unui bărbat din satul Freneri, care a început să arunce cu flăcări în vecinii săi, în ajunul Anului Nou. Totul a pornit de la câteva petarde, dar s-a terminat cu o bătaie în toată regula. Cu mai multe detalii, (nume de fată de teren).

Încep să râd. Îmi aduc aminte de jocul ăla de construit castele din blocuri de pământ. Minecraft, cred? Aveam prostul obicei de a omorî animalele din jurul meu cu o torţă, astfel încât să nu mai fie nevoie să le tai şi apoi să le prăjesc pe grătarul virtual pixelat. Kira aleargă destul de mult în dimineaţa asta. O fi de la cafea... A venit la mine acum câteva secunde, m-a atins cu lăbuţa neagră şi plină de boabe amărui şi mi-a şoptit ,,Să bei mai mult ceai, eşti cam palid". Apoi, s-a urcat pe pervaz, fugind pe burlan după o vrăbiuţă rănită, în timp ce toate se transformau încet într-un vortex atemporal care mă ameninţă şi mă îndeamnă să mă ridic de pe canapea, închizând televizorul şi pornind în goană către serviciu. Era 8:39. Am pierdut din nou o oră. Am ieşit din casă şi am lăsat uşa deschisă astfel încât Kira să poată să se plimbe liniştită pe scară. Oricum nu îmi intră mai nimeni în casă. Oamenii se tem de mine de când vecina mea m-a văzut citind o carte despre chimie. Unii mă strigă Paracelsus, fiindcă aş avea puteri magice în prepararea eggshake-urilor, deşi un tip de la etajul 2 a găsit la una dintre petreceri un homunculus în devenire într-un pahar. Tuturor li s-a făcut greaţă şi s-au îndreptat către casele lor, rămânând în cele din urmă doar eu şi Kira, care s-a ridicat în picioare şi a început să danseze într-un ritm ciudat, făcând plecăciuni şi chicotind, iar toate s-au transformat încet într-un vortex atemporal care mă ameninţă şi mă îndeamnă să dau drumul la radio şi să dansez alături de ea pe ritmuri cântate de cheliosul ăla - Pitbull şi alte paiete ciudate de la Hollywood sau cum s-o chema.

Sunt nervos dimineaţa fiindcă nu am maşină. Nu e vorba de faptul că nu pot ajunge mai repede la muncă - urăsc locul de muncă, toţi sunt nişte ciudaţi, ci de faptul că nu am radio deci nu pot asculta cele mai mişto hituri. Aşa că mi-am cumpărat un mp3 la 5 lei şi o bicicletă la roţile căreia am conectat 15 dinamometre astfel încât să îmi pot alimenta continuu mp3-ul. Ce-i drept, un mp3 mai bun cu o baterie mai puternică costa în jur de 30 de lei, iar cele 15 dinamometre m-au costat cu un pic peste 75 de lei, dar nu regret nimic întrucât mă simt independent faţă de tehnologia asta care ne fură din raţiune.

Uite-o pe Kira! Ce naiba caută în trafic la orele amiezii? (a trebuit să fac plinul - adică să opresc la o benzinărie pentru a încărca mp3-ul pentru că cineva mi-a furat dinamometrele - şi să îmi cumpăr pastă de dinţi Parodantox aşa că am întârziat încă nişte ore) Kira se mişcă bine în trafic. Îi depăşeşte pe toţi, dând din coadă, mergând cu camionul ei ciudat prin mijlocul oraşului... Îmi face cu lăbuţa în timp ce mă depăşeşte şi toate se transformă încet într-un vortex atemporal care mă ameninţă şi mă îndeamnă să...

... mă întorc acasă.

Mai trec încă vreo 13 ore şi ajung acasă. Mi-e somn. Îmi aduc aminte doar cum mi-am dat jos sacoul cu picăţele, cravata cu punctuleţe, cămaşa cu carouri, pantalonii bej, rămânând în cele din urmă în pantofi pe care mi i-a dezlegat Kira şi mi i-a pus printr-un ascunziş al casei. Încep să îmi pun întrebări, dar creierul meu formulează mereu întrebări de genul ,,cum? unde? ce?". Mintea mea extenuată se luptă până în zorii zilei să descifreze trei soluţii pentru cele trei întrebări. Mă trezesc extenuat şi mă uit la ceas. În fiecare zi, aceeaşi oră de trezire: 7:39. Nu aş putea spune de ce, la fel de bine cum nu pot spune unde, ce sau cum. Toate se înfăşoară una pe alta ca o hârtie igienică pe care un copil obraznic o răsuceşte în jurul propriului ax, încercând să devină o mumie. Nu e greu să devii o mumie (şi mă uit în oglindă) doar că trebuie să fii conştient că îţi trebuie un sarcofag pe măsură. Îmi fac patul şi privesc în jur - Kira se preface că doarme, sforăind printre colţii ciudaţi. Unde a fost toată noaptea?