Extraordinar de adevăratul fals an al Oxanei Z.

Merg, de câteva ori pe an, la Smolensk pentru că acolo, sub o lespede peste care am aşezat un strat gros de pământ în care am sădit gălbenele şi crăiţe mă aşteaptă iubitul meu. Obişnuiesc să-i povestesc ce s-a mai întâmplat între timp, cum îi merge Zuzei, golden retriever-ul nostru, cum le merge muşcatelor aduse de el de la ţară, de la părinţi, dacă am mai vândut sau nu vreun tablou între timp, ce cărţi am mai citit şi, uneori, chiar îi citesc poezii, vara, stând lungită pe bucăţica de grădină pe care am amenajat-o pentru noi. Nu e nicio îndoială că şi eu mă voi duce, într-o zi, lângă el. Dar ieri a fost o zi cu totul altfel şi asta pentru că, în timp ce îi povesteam iubitului meu despre părinţii lui, am auzit, fără să vreau, o poveste spusă de o femeie alteia, la două morminte de al meu. O poveste cât se poate de adevărată. Iat-o, pe scurt:

Ea este din Sankt Petersburg, el, din Moscova. Ea are 45 de ani, el, 80. Ea, o obişnuită profesoară de limba engleză la o obişnuită şcoală de cartier din Sankt Petersburg. El, un scriitor de succes, premiat, ursuz, singuratic, un supravieţuitor cu zvâcniri de viaţă care trăieşte, desigur, la Moscova. Amândoi divorţaţi, ea, de 10 ani, el, de 15. Ea, transformată de către sistem într-un automat, ca majoritatea covârşitoare a ruşilor. El, un om perfect liber, sclav doar al limitelor personale, un boem. Ea, cândva trecută printr-o depresie dusă pe picioare şi fără tentativă de suicid, azi echilibrată suficient cât să poată duce mai departe mizerabila ei viaţă. El, cândva trecut printr-un episod depresiv suficient de grav, fără tentativă de suicid, azi echilibrat, bucurându-se de ultimele savori ale vieţii pe care le dăruieşte şi le primeşte din plin, cu un soi de inconştienţă artistică dar în total acord cu conştiinţa sa de scriitor valoros. Ea nu a luat şi nu ia antidepresive, el a luat şi ia în continuare şi bine face. Ea, desigur, ştie de existenţa lui, el, evident, habar nu are de subzistenţa ei. Dacă Oxana nu este tocmai atee, este cel puţin agnostică, în niciun caz, dar în niciun caz, credincioasă. El, în felul lui, da, este credincios. Asta pentru că nu există un fel anume de a fi credincios, povestea asta fiind o afacere strict personală. Singurul lucru pe care cei doi străini îl au în comun este faptul că ambii s-au născut şi trăiesc între graniţele Imperiului. Dar asta nu înseamnă, fundamental, nimic.

Ea nu a dezminţit niciodată natura complet iraţională a sufletului poporului său, natura sa excesivă, spiritul de sacrificiu, încrederea nestrămutată în dragoste. Asta până acum vreo 10 ani, când a survenit divorţul. De-atunci Oxana duce pe picioare o depresie cu care se descurcă suficient de bine. El, mai mult decât a iubit (lucru cu care s-a ocupat fără îndoială), mai mult a adorat scriind, mai mult a visat scriind, mai mult a trăit dragostea în romanele sale premiate, aşa cum îi şade bine unui scriitor al anului. Într-o zi din vara lui 2016, plictisită de moarte, ea cumpără, dintr-o librărie, o carte de-a lui. A doua zi cumpără încă două, din aceeaşi librărie, după care comandă, on-line, încă trei. Într-o lună le citeşte pe toate şi are senzaţia că-l cunoaşte de-o viaţă, apoi face o listă cu autorii şi titlurile găsite în cărţile lui şi le cumpără pe toate. Până în decembrie, având la dispoziţie şi lunga vacanţă de vară devenită extrem de scurtă, citeşte 52 de cărţi, scrie trei volume de poezii şi două romane cu Cambria, font de 14, la 1,15 rânduri, în Word, fiecare în jur de 150 de pagini. Pe lângă toate acestea (nedezminţitul suflet rus, complet inconştient), îi scrie şi lui câte o scrisoare pe zi, vreme de 4 luni, fiecare de câte patru pagini format A4, pe care i le expediază în plicuri albe, simple, care să nu atragă atenţia factorului poştal. I le scrie de mână. Face asta doar pentru că nu ştie că el nici măcar nu deschide plicurile, care ajung din cutia poştală direct la coşul de gunoi. Oxana Z. crede că el îi citeşte scrisorile. Oxana Z. crede că ultimul lui roman i se datorează, crede că ea este personajul misterios din paginile cărţii, căci prea seamănă cu ea ca să creadă altceva. Oxana Z. crede că el, celebrul scriitorul, îi trimite, astfel, nu doar mesaje cifrate în paginile ultimului roman şi în rubricile literare pe care le ţine în câteva reviste, ci adevărate declaraţii de dragoste şi astfel, după 10 ani, începe să creadă din nou că dragostea există. Niciodată Oxana Z. nu a fost mai fericită, niciodată Oxana Z. nu a iubit cum îl iubeşte acum pe marele scriitor, niciodată în ultimii 10 ani nu a mai pus un rând pe hârtie iar acum iat-o, la final de an 2016, cu cinci cărţi împrăştiate în trei edituri care şi-au anunţat acceptul de a i le publica. Îi împărtăşeşte bucuria iubitului ei virtual dar şi scrisoarea aceasta, ultima, ajunge la coşul de gunoi, printr-un superb gest, din articulaţie, executat cu talent scriitoricesc. În noaptea de revelion Oxana se premiază cu şampanie şi cu o pauză de scris, bucurându-se singură, la lumina lumânărilor, că viaţa ei a luat un curs cum numai în romane şi filme poţi întâlni şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i l-a scos în cale pe iubitul ei virtual, proaspăt tradus în Franţa şi Norvegia. Oxana Z. crede că da, dragostea există şi da, numai Dumnezeu putea face posibilă asemenea iubire.

După cinci zile, raportul medico-legal consemnează cauza morţii Oxanei Z.: politraumatism cranian produs prin alunecare pe gheaţă. Oxana Z. a murit în culmea fericirii, în culmea iubirii şi asta este tot ceea ce contează. Restul este, desigur, nedezminţitul, inconştientul suflet rusesc. Iar aceasta este o poveste cât se poate de reală.