Popa Duhu

Popa Duhu - pe care îl pomeneşte Ioniţă în Aferim! (Radu Jude, 2015) - este, în povestirea lui Ion Creangă, "mare de inimă, iar de gură şi mai mare". Mai aflăm că "nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea" şi "purici mulţi nu făcea el într-un loc". Era "duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi" şi avea un "duh cutezător" în predicile sale, "înţepa ca viespea", căutând neobosit să-i cureţe pe oameni de "lepra ignoranţei şi a trândăviei". Mustră noile purtări ale oamenilor şi acuză dispariţia florii numite "ruşinea fetelor", cândva "foarte răspândită în ţară la noi". Este aspru cu cei slugarnici, mândri şi luxoşi. Este necruţător cu episcopii pe care îi aseamănă cu "urâciunea pustiirii" ce stă la locul unde nu se cade să stea. Îşi leagă la piept o cruce mare de lemn, cu sfoară groasă de cânepă, şi spune: "Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai marii mei, arhiereii..." - vorbe pe care le auzim rostite de celălalt popă din filmul lui Radu Jude, care vede pricini de scandal în purtările celorlalte neamuri, în timp ce pe românii "binecredincioşi" îi absolvă de toate. Popa Duhu mai este îngrozit de cărţile spiritiste şi se teme că, "încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi", se va spune despre ele că "fac minuni, ca sfinţii". Chiar aşa s-a întâmplat. Le-a vândut "directoraşului unei şcoale primare" şi "de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi". Din clipa aceea "Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon Înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şapte ani".


Mă gândesc la iritarea şi comentariile maliţioase ale multor "liber cugetători" şi amatori de "spiritisme" contemporane la vizita anuală a preotului pentru sfinţirea caselor, la început de an. Mă gândesc că, întâi de toate, pentru aceştia nu vine niciun preot, ci... popa. Ori, dacă preotul nu e preot ci popă (evident, popa-prostu'), atunci la ce bun să-i deschidă uşa? Refuzul lor e îndreptăţit. Undeva, în subconştient, ceea ce acuză ei este tocmai mecanicizarea relaţiei dintre preot şi obşte (enoriaşi). Amorţirea conştiinţei ecleziale e o poveste veche, pe care comunismul - în ţările Europei de Est - n-a făcut decât s-o desăvârşească. Ea a început cu mult înainte. De aceea pretinşii atei - asemenea personajului din O umbră de nor (2013), filmul lui Radu Jude, care, atunci când un preot vrea să înceapă rugăciunea pentru mai grabnica ieşire a sufletului dintr-o muribundă, spune: "Eu nu particip la aşa ceva!" - au mai mult adevăr în atitudinea lor respingătoare, decât mulţi "binecredincioşi" de ocazie, interesaţi să afle dacă "există minuni", că au auzit ei de un preot din Kiev care a înviat doi morţi ş.a.m.d. Evlavioase de ocazie sunt şi personajele din Sieranevada (2016), filmul lui Cristi Puiu, care - formal, deprinzând repede genoflexiunea crucilor şi a replicilor doloriste - participă la "aşa ceva", adică la rugăciunea rostită de preot şi diaconi la parastasul de 40 de zile. Inclusiv tanti Evelina, "baba comunistă", care ar vrea închise toate bisericile, laolaltă cu preoţii "care-şi bat joc de oameni pentru o lumînare şi o coajă de pâine uscată". Lari (care aşteaptă "să termine popa spectacolul") îi spune lui Cami: "Ce credincioasă ai devenit!", când ea se alătură mulţimii ce cântă "Veşnică pomenire!" şi "Hristos a înviat!". Mesajul contestatarilor e cât se poate de clar: dacă oricum nu ai o relaţie personală cu un preot (iar nu cu cineva căruia i te adresezi, la mişto, cu apelativul "popă"), dacă tot nu participi la slujbele Bisericii, dacă faci alergie la "aşa ceva", e infinit mai cinstit să spui celui care-ţi sună la uşă cu busuiocul: Pas! Mimarea pioşeniei, executarea de mântuială a ritualului (asemenea Alinei din După dealuri, interesată de "icoana făcătoare de minuni" ca de un fel de "oglindă, oglinjoară", ca să i-o întoarcă pe amica ei de care o apropie o "legătură bolnăvicioasă") nu poate să ne vindece - aşa cum încerca Popa Duhu - de "lepra ignoranţei şi a trândăviei".