Doamnă!

Agenţia de recrutare îmi fusese recomandată din două surse. În plus, sediul ei era foarte aproape de mine. Mai aveam şi alte adrese de agenţii, dar din motivele invocate mai sus am decis s-o încercăm pe ea prima. Ric i-a sunat cu o zi înainte şi a stabilit cu ei o întâlnire pentru a doua zi. Le-a explicat care ar fi cerinţele - îngrijirea unui bătrân la externarea din spital, pentru început zece ore pe zi / şapte zile pe săptămână, apoi pe timp ceva mai redus, în funcţie de necesităţi. La întâlnire ne-am dus amândoi, eu ca factor de decizie, el ca sfătuitor cu experienţă la femei care îngrijesc bătrânii - schimbase o mulţime în cei trei ani cât părinţii lui fuseseră ţintuiţi la pat ("mă pricep să găsesc femei pentru alţii, nu pentru mine", glumea Ric). Mă ajuta acum pentru că şi pe el îl ajutase Tata (nu sora lui, Carla, cum ar fi fost normal, pentru că ea "nu suporta să vadă suferinţă", de asta şi-a trimis soţul, pe Tata, să-i îngrijească părinţii când a fost nevoie).

Eu şi cu Ric eram destul de îngrijoraţi. La telefon, şefa agenţiei ne avertizase că de sărbători va fi greu să găsim pe cineva, cu atât mai mult cu cât doream să muncească de Crăciun şi de Anul Nou. În plus, eu eram dat peste cap de telefonul care mă trezise din somn imediat după ora şase, tocmai când reuşisem în fine să aţipesc după ce grijile mă ţinuseră treaz toată noaptea: "Unde eşti? Încă n-ai venit? Să ştii că mă sinucid dacă nu mă externezi azi!", a ţipat Tata la mine în loc de bună dimineaţa, după care a repetat din ce în ce mai disperat - "Când vii? Când vii? CÂND VII?". Am încercat să-l liniştesc - "Vin imediat după întâlnirea de la agenţia de recrutare, nu te mai agita, azi la prânz o să fii acasă". "Aşa-mi spui de trei zile!"... Evident, nu-i spuneam aşa, dimpotrivă, am insistat tot timpul să rămână în spital până-şi termină cele două săptămâni de tratament. Stătuse şapte zile în urgenţă, apoi încă trei în secţie. Mai avea deci patru zile de stat. A vrut să plece însă acasă încă din prima zi când a fost adus în secţie, a trebuit să-l păzesc eu noaptea. În a zecea zi de spital, medicii au renunţat să mai lupte cu el. Au scris pe foaia de ieşire "cooperare dificilă", şi l-au externat. N-am avut ce face, l-am preluat. De acum noi trebuia să ne ocupăm de el.

"Noi" ar fi însemnat în primul rând o femeie care să-l îngrijească, să-i gătească, să-i dea la timp medicamentele - totul timp de o lună, cât ar fi trebuit să dureze convalescenţa. Doar că această femeie încă nu exista. Trebuia prin urmare găsită urgent.

Agenţia avea o singură disponibilitate. E drept că nu prea eram în măsură s-o refuzăm. Dar nici n-a fost cazul. Dimpotrivă. Discuţia cu doamna propusă de ei a decurs firesc. Ne-a ascultat atent, a înţeles şi acceptat totul fără să pună condiţii. Părea dornică să se apuce de treabă. Ne-am bucurat.

Am semnat un contract cu agenţia, după care am primit curriculum vitae-ul candidatei. O chema Mălina Ciobanu, era contabilă (calificare care nu prea conta) şi avea trei ani de experienţă de îngrijit bătrâni bolnavi în Italia (asta conta). La plecare, Ric a luat liftul. Eu am coborât cu doamna Ciobanu pe scări (îi era frică de lift). A făcut observaţii critice despre starea curăţeniei din bloc. Era un semn bun, am ştiut din acea clipă că-i place ordinea şi curăţenia. Ne-am despărţit urmând să o sun după-amiază.

De cum l-am adus pe Tata acasă, am şi sunat-o. A venit cât a putut de repede, adusă cu maşina de fata ei. Din acel moment această femeie pro-vi-den-ţială a devenit un fel de Iulius Caesar feminin, toute proportion gardée. Venii, văzui, învinsei - cum s-ar zice... A remarcat dezordinea şi murdăria din casă, şi-a dat imediat seama că Tata e dificil (după felul în care a mârâit ceva în direcţia ei), dar mi-am dat seama că asta n-a impresionat-o, pentru că i-a apărut un zâmbet discret, înţelegător, pe faţă. A văzut-o şi pe Carla imobilizată în patul ei din dormitor (Tata a dus-o imediat la ea, pentru a-i obţine aprobarea). Şi-a dat pe loc seama cine e cocoşul în casă, deşi Carla, în timp ce-o inspecta cu priviri ascuţite, şi-a folosit pentru ea tonul ei cel mai mieros, de o prefăcătorie care mie-mi întorcea stomacul pe dos. Dar doamna Ciobanu venise să facă treabă, aşa că nu s-a împiedicat în astfel de nimicuri. A fost de acord să înceapă lucrul chiar de a doua zi.

Când de dimineaţă am ajuns la întâlnire cu o jumătate de oră înainte de ora convenită, cu gândul de-a o întâmpina, ea mă aştepta deja în faţa uşii.

Tata a început din prima clipă să-i dea tot felul de ordine mai mult sau mai puţin contradictorii şi imposibil de îndeplinit, pe care ea însă le lua foarte în serios, încercând să-l mulţumească. În tot acest timp, Tata nu reuşea să-şi amintească cum o cheamă, şi o striga de fiecare dată altfel: Mariana, Mihaela, Miruna. Doamna Ciobanu şi-a petrecut prima zi într-o alergătură continuă, deşi am stat şi eu tot timpul acolo, ca să ajut, cel puţin mai cunoşteam casa, care era însă mult schimbată (în rău) faţă de ce-mi aminteam. În cele aproape douăsprezece ore petrecute în prima zi (cu vreo două mai multe decât fusese convenit), n-a stat o clipă. L-a îngrijit pe Tata, a făcut curăţenie, a gătit. A fost antiteza femeii care o îngrijea cinci zile pe săptămână pe Carla. Ghena stătea cea mai mare parte a timpului (opt ore pe zi) pe fotoliu, lângă Carla, fără să facă nimic - "stă ca lemnul, n-am mai văzut aşa ceva", spunea doamna Ciobanu despre ea.

Seara, la plecare, am condus-o ca să-i arăt de unde să ia troleibuzul spre casă (staţiile din Piaţa Romană nu sunt simetrice, te derutează până le înveţi). N-am apucat să vorbim mult, pentru că eram amândoi frânţi de oboseală, iar troleibuzul 79 a venit destul de repede.

În dimineaţa următoare mi-a spus însă: "Aseară eram gata să vă spun că nu mai vin". "De ce?" "Problema nu e tatăl dumneavoastră, nici soţia lui, ci Ghena. Cât stătu ea, până la cinci, mă tot certă, că de ce pornii maşina de spălat, că numai domnul doctor ştie să-i dea drumul, că de ce pusei rufele separat, că domnul doctor le spală împreună pe cele albe cu cele colorate, că de ce făcui curăţenie în bucătărie, că domnul doctor nu dă voie nimănui să facă curat, şi tot aşa. Cred că nu vrea să muncească, şi-şi găsi motiv că n-o lasă domnul doctor. Şi mai are şi vocea aia spartă, de te zgârie pe creier".

În zilele următoare n-aveam însă s-o mai vedem pe Ghena, fiindcă şi-a luat liber de Crăciun şi de Anul Nou... L-am întrebat pe Tata cum e posibil ca Ghena să lipsească atât de mult tocmai când e mai mare nevoie de ea? "O nesimţită", a venit scurt răspunsul. În tot acest timp doamna Ciobanu a muncit de dimineaţă până seara, fie pentru Tata, fie pentru Carla, care rămăsese în zilele acelea fără ajutor (Carla le dăduse drumul ambelor femei care se ocupau de ea, închipuindu-şi că Tata va face munca lor, ca până acum, numai că el era atât de slăbit că nu se putea ţine nici pe picioare). Doamna Ciobanu i-a câştigat în acele zile respectul lui Tata, care încet-încet i-a reţinut şi numele mic, Mălina. Dar a renunţat să i-l mai folosească. A-nceput să-i spună "doamnă".

Orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare.
(Bucureşti, ianuarie 2017)