Efectul de bumerang

"Mi se pare mie, sau chiar nimic nu mai funcţionează cum trebuie în casa asta?", l-am întrebat pe Tata.

Ştiam desigur dinainte să-l aduc de la spital că făcuse tot felul de schimbări în apartament. Începuse cu treizeci şi opt de ani în urmă, de când se mutase în el cu Clara, noua lui soţie. Prima impresie despre schimbări a venit de la Mamanina: "e ca un decor prăfuit dintr-o piesă de Ibsen". Ca să auzi aşa ceva de la Mamanina, fiinţa cea mai delicată, politicoasă şi discretă pe care am cunoscut-o vreodată, însemna că lucrurile stau cu adevărat rău. Cu puţin timp înainte, cu greu reuşisem să-l conving pe Unchiu' Nanu să nu-l dea în judecată pe Tata, pentru că nu-i anunţase pe ceilalţi proprietari ai casei despre extinderea băii de la parter. Familia râdea de Unchiu' Nanu, inginer şi economist, fiindcă mereu dădea în judecată pe cineva. Era numit în glumă "cel mai bun avocat dintre ingineri", dar culmea e că de regulă câştiga.

Tata umblase într-adevăr mult la casă, făcând după cum îl tăiase capul pe el şi pe Clara. Eminenţa cenuşie trebuie să fi fost însă Toni, arhitect, primul soţ al Clarei. Era şi el un fel de membru al familiei. Divorţase de Clara ca s-o lase să se căsătorească cu Tata, dar rămăsese prin preajmă, încurajat chiar de Tata - au format ani de zile, cât a mai trăit Toni, un ciudat ménage à trois.

Lui Toni i-au venit atunci câteva idei îndrăzneţe. La parter a zidit jumătate din uşile existente, plus toate ferestrele holului. În revanşă, la demisol a dărâmat zidul şi a scos uşile dintre camere, unindu-le cu bucătăria într-un mare spaţiu deschis. Sus a extins baia înspre luminator, şi a transformat WC-ul de serviciu în duş, luând din oficiu, rămas cu ocazia asta şi el pe întuneric (cred că Toni avea ceva personal cu lumina naturală).

Înainte de modificări casa fusese bine echilibrată, nu doar ca proporţie sau ca eleganţă, ci şi ca funcţionalitate, oferind condiţii confortabile pentru un număr important de locatari care nu se încurcau niciodată între ei (o cameră l-a găzduit o vreme şi pe I.G. Duca, viitor prim-ministru, prieten cu Tătuţa). După mutilare frumosul apartament ajunsese însă chior şi şchiop. Era de acum incomod chiar şi pentru Tata şi Clara (plus bebeluşul lor). Accesul în casă se făcea greoi, toate căile de acces laterale fiind desfiinţate. Holul maiestuos din mijlocul casei, camera cea mai frumoasă, devenise un simplu loc de trecere, veşnic întunecat şi neaerisit (cea mai mare pierdere a fost dispariţia superbelor geamuri colorate din spatele arcadei). Mica bucătărie din oficiu dispăruse - trebuia acum să cobori la demisol fie şi numai pentru un ceai. De jos dispăruseră camerele de serviciu - nu mai exista nicio posibilitate de a găzdui pe cineva care să dea ajutor la gospodărie.

În timp ce Toni se străduia să strice întreg rostul construcţiei, Clara se răfuia cu mobilierul (plus tablouri, covoare şi lămpi), într-o încercare brutală de ştergere a amintirii bunicilor şi străbunicilor mei. Şi-ntr-adevăr n-a mai rămas mare lucru. Tata a mai salvat doar câteva piese, pe care le-a dus la ţară. În rest, totul a dispărut.

În camera mea, Tata şi-a făcut un cabinet medical (cel al lui Tataia nu era destul de bun pentru el). Când şi-a instalat centrala termică şi caloriferele, a dărâmat superba sobă de teracotă cu uşi de fier forjat care m-a încălzit în atâtea nopţi de iarnă, şi-n care făceam mere şi gutui coapte aşa bune... A stricat şi parchetul, ca să tragă apă.

Nu mi-am dat seama de efectul cumulat al acestor schimbări decât târziu, când Tata a căzut la pat, trezindu-se într-o casă aproape complet nefuncţională. Pur şi simplu nu avea unde dormi, nici unde-şi face toaleta. Dormitorul era de-acum folosit exclusiv de Clara, care se afla deja de câţiva ani la pat, şi avea nevoie de acces direct la baie - de fapt nu ea, cât femeia care o îngrijea. În celelalte camere, tot felul de mobile erau înghesuite în fel şi chip. Iar Tata era fără un pat al lui. Dormea de ceva timp doar în fotoliu, sau pe canapea, în hol. La revenirea de la spital, încă bolnav, a-ncercat să doarmă tot în fotoliu. Abia după foarte multe rugăminţi a fost de acord să-şi întindă canapeaua. Dar canapeaua era amplasată în hol, într-o zonă de trecere, fără lumină naturală, lângă un glasvand care nu se putea închide, şi prin care venea frig din camera de alături, neîncălzită (fosta sufragerie, acum rebotezată "bibliotecă", unde Tata nu dorea căldură, "ca să pot ţine acolo plantele iarna").

N-o să înţeleg niciodată rostul modificărilor, de fapt al stricăciunilor făcute. Nici al dezinteresului pentru întreţinere şi curăţenie. Crescusem în această casă (de fapt în acea casă care acum nu mai exista) şi mă înţelesesem perfect cu ea aşa cum fusese, la fel cum se înţeleseseră şi cele trei generaţii anterioare, care nu simţiseră nevoia să schimbe nimic la ea în jumătatea de secol cât o locuiseră. E drept că pe atunci totul strălucea de curăţenie şi ordine. Dar cine ştie, poate Tata căutase un tip de confort diferit (boem) faţă de cel (burghez) care exista în clipa când o moştenise? Am însă impresia că efectul pe care l-a obţinut a fost invers, ca de bumerang.

Orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare.
(Bucureşti, ianuarie 2017)