Straşnică familie!

"Şandramaua stă să cadă, şi tu te gândeşti cum s-o mai cârpeşti?", l-am întrebat pe Tata.

Nu înţelegea că doamna Ciobanu nu mai poate. Îl îngrijise două săptămâni peste cele patru stabilite iniţial, dar acum chiar nu mai putea. "Vreţi să intru în spital, nu înţelegeţi că nu mai pot?", îi spunea ea. "Îţi măresc salariul dacă rămâi", îi răspundea el.

Înţelegerea cu doamna Ciobanu fusese aşa: prima lună, zece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, apoi încă cel mult două luni, câte opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână (avea gospodărie la ţară, trebuia să plece să şi-o îngrijească de cum începea primăvara). Sarcina ei era doar să-l scoată la liman pe Tata.

Adevărul este însă că nimeni nu se aşteptase ca Tata să-şi facă singur atât de rău, şi încă aşa de repede. La revenirea acasă ne-am dat peste cap să-i creăm cele mai bune condiţii (cât permitea casa, în care spaţiul cel mai bun era ocupat de Carla). El, în schimb, ieşise în frig din prima zi, mâncase tot ce-i era interzis (s-ar fi putut fără "porcării" şi murături de Crăciun?) - cum s-ar spune şi-o făcuse cu mâna lui. După o lună şi jumătate de convalescenţă ajunsese să se simtă mult mai prost ca la ieşirea din spital. Chiar şi după ce promisese ferm (a nu ştiu câta oară) că de acum încolo va ţine regim, ţipase când doamna Ciobanu îi adusese la prânz o iahnie de fasole (alături de supa de legume): "Să iei fasolea de aici, eu nu mănânc fasolea aşa!" "Dar ce are, nu dumneavoastră aţi comandat fasole?" "Ce n-are! N-are murături!" "Bine, dar trebuie să ţineţi regim, nu puteţi mânca sărat." "Eu ţin regimul meu, nu-mi spui tu mie ce să mănânc!"

Regimul lui. Felul lui de a face angajări - cele două femei care-o îngrijeau pe Carla (ca să nu spun nimic de a treia femeie a casei, care "făcea curăţenie" de două ori pe lună, dar pe care a concediat-o imediat după întoarcerea de la spital, când s-a convins că de fapt aceasta pierdea timpul fără să facă mai nimic)... Asta era una din problemele care se cereau urgent rezolvate. În casă nu numai Tata avea nevoie de îngrijire, ci şi Carla, care zăcea deja de trei ani la pat. Cele două femei care se ocupau de ea erau plătite dublu cât doamna Ciobanu, deşi nu munceau nici pe jumătate. Nu-i găteau (îi cumpărau mâncare din oraş, pe care doar o încălzeau), nu-i spălau rufele (cât fusese sănătos, Tata se ocupa de asta!), nu-i făceau curăţenie (în camera şi baia Carlei nu se mai făcuse curat de ani de zile, toate trei femeile, cele două pentru îngrijire şi a treia pentru curăţenie se lăsau una pe alta - dar pe cea din urmă Tata o dăduse afară între timp), nici măcar nu udau florile din casă - în cele zece zile cât fusese Tata la spital, florile aproape se uscaseră, a trebuit să vină doamna Ciobanu să le salveze.

Acum că avea şi el nevoie de sprijin, cele două femei care o îngrijeau pe Carla ar fi putut să dea o mână de ajutor. Ele, însă, protestaseră: "Nu aşa am negociat. Noi ne ocupăm doar de doamna doctor, nu şi de dumneavoastră" (Carla era scriitoare, dar îi plăcea să fie numită "doamna doctor", le lăsa pe femei să-i spună aşa, de altfel cum ar fi sunat "doamna scriitoare"?). Pentru felul cum se purtau acum cu Tata, Carla le admira. Zicea despre ele: "Sunt mai deştepte ca voi toţi". Nu degeaba se spune că cine se aseamănă se adună.

Dacă facem abstracţie de aspectul ei fizic, care pe mine mă speria, şi de felul oribil cum se îmbrăca, Ghena era o adevărată "damă de companie". Asculta cu răbdare toate prostiile Carlei, pe care adesea i le şi alimenta. Doamne fereşte s-o contrazică! Stătea în fotoliu cel puţin şase din cele opt ore pe care le petrecea cu Carla. Dacă Carla moţăia, citea sau moţăia şi ea. Când Carla se uita la televizor, se uita şi ea. Intrase cu totul pe sub pielea Carlei. O asculta cu o admiraţie prefăcută, aprobând orice-ar fi spus. Pentru asta Carla ajunsese să nu se mai poată lipsi de ea. Dar şi Mica ştia cum să-i vorbească Carlei. Deşi în termeni de dinamică era exact opusul Ghenei (nu stătea niciodată jos - e drept că nici nu petrecea prea mult timp muncind în cele două zile cât venea - o schimba, stătea cu ea cât mânca, şi apoi pleca), Mica înţelesese la fel de bine ca Ghena că niciodată Carla nu trebuie contrazisă. Îi spunea "săru-mâna", îi mulţumea de fiecare dată când o vedea "aţi fost aşa de bună cu mine, m-ar bate Dumnezeu dacă nu v-aş ajuta la câţi bani am primit de la dumneavoastră" (de fapt de la Tata, pentru că din pensia ei Clara n-ar fi putut nici măcar supravieţui, darămite să plătească două femei care s-o îngrijească). Rezultat: "Mica, tu eşti singura în care am încredere."

Câtă vreme golurile din munca celor două femei au putut fi suplinite de Tata (cu mai mult sau mai puţin succes), totul a fost (cât de cât) bine. Acum, când Tata ajunsese să aibă la rândul lui nevoie de îngrijire, lucrurile scârţâiau serios. În plus, Mica dădea semne că vrea să-şi reducă şi mai mult din programul de muncă, avea alte planuri de viitor ("n-o să mai pot veni vineri, dar poate reuşesc să-mi mai fac timp duminica" - desigur, duminica era plătită dublu). Dacă n-ar fi fost doamna Ciobanu care să spele rufele Carlei, şi care să aibă grijă de ea cât celelalte două femei ale ei nu erau prin preajmă, nu ştiu cum s-ar fi descurcat Carla. Tata începea să-şi dea seama de cât de multe făcea doamna Ciobanu, şi că şi el şi Carla vor rămâne descoperiţi când ea-şi va reduce programul. De plecat, nici nu-şi putea imagina că va pleca.

Îi spuneam doamnei Ciobanu, făcând haz de necaz: "Dacă nu mai poate fără dumneavoastră, ar trebui să vă ceară în căsătorie, ca să fiţi mereu cu el". Ea-mi răspundea serios: "E complicat rău de tot. Mi-e milă de domnul doctor, cum să-l las singur? Dar nici eu nu mai pot. Suntem trei femei şi celelalte două lasă totul pe mine. Oare soţia domnului doctor nu vede? Oare ce fel de suflet are, nu-şi dă seama că-n felul ăsta îl bagă-n mormânt?"

Tata n-ar fi făcut însă nimic care să-i deranjeze confortul Carlei. N-am putut niciodată înţelege slăbiciunea lui pentru această femeie. Nu mi-a fost şi nu-mi este clar dacă şi cât de mult o (mai) iubeşte. Este însă evident că ea-l urăşte. Probabil că nu l-a iubit niciodată. Ce a scris (dar şi ce n-a scris) despre el o spune destul de limpede.

Din ce-mi pot aminti, s-au certat practic de când s-au cunoscut. În plus, întotdeauna au avut vieţi paralele - el bea vin roşu, ea vin alb, el mânca peşte, ea porc, el asculta Wagner, ea nu, el dormea într-o cameră, ea într-alta.

Chiar şi acum, la bătrâneţe, când m-aş fi aşteptat să strângă rândurile, aceşti doi soţi locuiesc fiecare într-alt colţ al casei, folosesc altă baie, au alte femei care-i îngrijesc, mănâncă fiecare altceva, la alte ore, au fiecare televizorul şi radioul lui.

Straşnică familie!

Orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare.
(Bucureşti, ianuarie 2017)