Vegetariana

Han Kang s-a născut în 1970 în Gwangju, Coreea de Sud. Este fiica scriitorului Han Seung-won. A studiat literatura coreeană la Universitatea Yonsei. În 1993 a debutat ca poetă, iar anul următor, câştigând concursul literar organizat de ziarul Seoul Shinmun, a publicat primul roman. Kang a participat la programul dedicat scriitorilor organizat de Universitatea Iowa şi a câştigat numeroase premii de-a lungul timpului - Premiul Literar Yi Sang, Premiul Tânărului Artist, Premiul Literar Manhae - înainte de a fi încununată cu Man Booker International Prize. În prezent predă scriere creativă la Institutul de Arte din Seoul şi continuă să scrie.

Roman câştigător al Man Booker International Prize 2016
Una dintre cele mai bune cărţi ale anului pentru Time şi Entertainment Weekly
Un roman superb şi neliniştitor în trei acte despre rebeliune şi tabuuri, violenţă şi erotism şi metamorfoza contorsionată a unui suflet Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele - imagini copleşitoare, însângerate şi brutale - o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase.

Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.

"O privire complexă şi înspăimântătoare asupra felului în care nişte decizii aparent simple pot afecta vieţile mai multor oameni... Într-o lume în care corpurile femeilor sunt mereu în centrul atenţiei, dorinţa protagonistei de a dispărea în sine însuşi pare înfricoşător de familiară." (Vanityfair.com)

"Un roman despre sexualitate şi nebunie care îşi merită tot succesul." (Ian McEwan)

"Sclipitor... Vegetariana este un roman ingenios, incomod şi de neuitat." (Publishers Weekly)

"Visuri întunecate, tensiune mocnindă, violenţă înfiorătoare. Acest roman sud-coreean e un regal. Este un roman senzual, provocator şi brutal, mustind de imagini puternice, culori uluitoare şi întrebări tulburătoare. Propoziţie cu propoziţie, Vegetariana este o experienţă extraordinară." (The Guardian)

Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele - imagini copleşitoare, însângerate şi brutale - o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase.

Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.


Stă în staţia de autobuz vizavi de autogara Maseok şi priveşte şoseaua măturată de rafalele de ploaie.Uriaşe camioane încărcate cu marfă gonesc pe prima bandă făcând un zgomot infernal. Stropii grei de ploaie cad cu o aşa putere, încât par a-i găuri umbrela.

Nu mai e chiar atât de tânără şi ar fi cam greu să spui că este frumoasă. Totuşi, conturul gâtului său este elegant şi are ochii blânzi. E machiată natural, discret şi poartă o bluză albă cu mâneci scurte, impecabil călcată. Datorită aspectului ei îngrijit - ce ar lăsa oricui o impresie plăcută -, umbrele vagi de pe faţa ei trec neobservate.

Zărind în depărtare autobuzul ce se apropie de staţie, ochii ei strălucesc pentru un scurt moment. Coboară de pe trotuar pe carosabil, face semn cu mâna şi autobuzul încetineşte.
- Mergeţi la Spitalul de Psihiatrie din Chukseong, nu?

Şoferul, trecut bine de cincizeci de ani, încuviinţează dând din cap, făcându-i apoi semn cu mâna să urce mai repede. Plăteşte preţul biletului şi, în timp ce caută cu privirea un scaun liber pe care să se aşeze, examinează feţele pasagerilor. Toţi au căutături iscoditoare: "O fi pacientă sau e ruda cuiva internat? Nu pare a fi vreo ciudată..." Privirile celor din jur - în care se învălmăşesc suspiciunea, prudenţa, dezgustul şi curiozitatea - sunt ceva obişnuit pentru ea şi reuşeşte să le evite cu uşurinţă.

Scutură umbrela închisă de picăturile de ploaie. Podeaua neagră a autobuzului e udă şi luceşte. Pentru că umbrela n-a făcut faţă ploii puternice, hainele de pe ea sunt pe jumătate jilave. În timp ce autobuzul accelerează pe şoseaua udă, ea încearcă să meargă printre rândurile de scaune fără să se dezechilibreze. Găseşte două locuri libere şi se aşază pe cel de la fereastră. Scoate din geantă un şerveţel de hârtie şi şterge o părticică din geamul aburit. Se uită la stropii de ploaie ce bat puternic în geam cu acea privire hotărâtă pe care o au numai cei obişnuiţi cu singurătatea. De îndată ce autobuzul iese din staţia Maseok, pe o parte a şoselei începe să se vadă pădurea. În acel sfârşit de iunie, sub ploaia torenţială, pădurea seamănă cu o uriaşă fiară sălbatică ce-şi înăbuşă urletele disperate. Autobuzul intră pe drumul ce duce spre munţii Chukseong. Cu cât drumul şerpuit se îngustează, cu atât trupul umed al pădurii pare mai mare şi mai aproape. Oare în acea pădure din depărtare, de la poalele munţilor, o găsiseră în urmă cu trei luni pe sora ei mai mică, pe Yeong-hye?

Spaţiile negre dintre copacii ce se leagănă în ploaie trec, rând pe rând, prin faţa ochilor ei. După un timp, întoarce capul şi nu se mai uită pe fereastră.

I s-a spus că Yeong-hye dispăruse din spital undeva între orele două şi trei după-amiaza, în intervalul în care pacienţii puteau face plimbări neînsoţiţi. Doar cei ce sufereau de boli psihice mai uşoare aveau voie să iasă singuri la plimbare într-o zi prestabilită, dacă ploaia nu-şi făcea simţită prezenţa de după norii negri. De îndată ce se făcuse ora trei, asistentele verificaseră pacienţii şi realizaseră că Yeong-hye nu se întorsese la spital. Abia începuse să picure, iar întregul personal al spitalului intrase în alertă. Angajaţii de la recepţie blocaseră aleea din faţa spitalului pe care treceau autobuzele şi taxiurile. Existau două posibilităţi pentru pacienţii ce dispăreau: fie coborau munţii şi se îndreptau spre Maseok, fie se ascundeau în pădurea din munţi.

Se făcuse târziu, iar ploaia se înteţise. Din cauza vremii, soarele din acea lună de martie părea că apusese mai devreme ca de obicei. Avusese mare noroc că una dintre multele asistente ce căutau pe munte o găsise pe Yeong-hye. De fapt, nu fusese noroc, ci un adevărat miracol, i-a spus doctorul responsabil cu îngrijirea surorii ei mai mici. Fusese găsită în pădurea de pe versanţi, într-un loc izolat. Udă din cap până-n picioare, stătea încremenită de parcă ar fi fost un trunchi de copac.

Era împreună cu fiul ei de şase ani, Ji-woo, când, în jurul orei patru după-amiaza, au sunat-o să-I spună că Yeong-hye dispăruse. De cinci zile temperature băiatului nu mai scădea sub patruzeci de grade, aşa că îl dusese la spital să-i facă o radiografie la plămâni. Singur în faţa aparatului, Ji-woo se uita cu teamă când la maică-sa, când la doctor.
- Doamna Kim In-hye?
- Da, eu sunt.
- Sunt asistenta doamnei Kim Yeong-hye.

De când fusese internată sora ei, era pentru prima dată când cineva de la spital o suna pe telefonul ei mobil. Iar In-hye obişnuia să sune la spital doar ca să-şi anunţe vizita sau să o mai întrebe pe Yeong-hye dacă era bine.

Pe un ton calm, ce ascundea gravitatea situaţiei, asistenta a anunţat-o că Yeong-hye dispăruse.
- Noi facem tot ce ne stă în putinţă să o găsim, dar dacă cumva vine la dumneavoastră, trebuie să ne anunţaţi imediat. Credeţi că s-a dus în altă parte? Poate acasă la părinţi? a mai întrebat-o asistenta.
- Părinţii noştri locuiesc departe, la ţară... dacă e nevoie, o să-i sun eu.

A închis telefonul, l-a pus în geantă, s-a dus în camera unde se făceau radiografiile şi l-a îmbrăţişat pe Ji-woo. În ultimele zile băiatul slăbise, iar corpul lui era uşor şi cald în braţele ei.
- Mami, m-am descurcat foarte bine.

Deşi faţa îi ardea din cauza febrei, micuţul aştepta să fie lăudat pentru curajul lui.
- Aşa e. Nu s-a mişcat deloc, a spus doctorul.

După ce medicul i-a confirmat că băiatul nu avea pneumonie, l-a luat în braţe, s-au urcat într-un taxi şi s-au întors acasă, timp în care afară ploua cu găleata. L-a spălat repede pe cel mic, i-a dat să mănânce terci de orez, i-a dat şi pastilele şi l-a culcat devreme.

Nu a avut timp să se gândească la dispariţia surorii sale. În ultimele cinci zile de când băiatul ei se îmbolnăvise, nu putuse să doarmă mai deloc. În acea noapte, dacă febra celui mic nu scădea, trebuia să-l interneze într-un spital. Luând în calcul o eventuală înrăutăţire a stării băiatului, In-hye a pus în geantă nişte haine de-ale lui Ji-woo şi asigurarea de sănătate, ca să le aibă pregătite. Era în jurul orei nouă seara când telefonul ei mobil a sunat din nou.
- Am găsit-o.
- Ce bine! Voi veni să o vizitez săptămâna viitoare, după cum am stabilit.

Recunoştinţa ei era sinceră, dar, din cauza oboselii, vocea ei părea calmă, neafectată de situaţie. Abia după ce a închis telefonul a realizat că în acea zi plouase în întreaga ţară, ceea ce însemna că plouase cu găleata şi în munţii Chukseong, acolo unde o găsiseră pe sora ei.

A fost surprinsă că o scenă la care nu avusese cum să asiste i-a apărut atât de clară în minte. Toată noaptea a pus prosoape ude pe fruntea celui mic care se smiorcăia întruna. Din când în când o fura somnul, un somn ce era mai mult ca o stare de leşin. A văzut apoi o pădure lucind sub ploaie asemenea spiritului cuiva plecat pe lumea cealaltă. Ploaie neagră, pădure neagră, o pacientă îmbrăcată în haine de culoare pală, păr ud, versanţi întunecaţi. Iat-o pe Yeong-hye: dreaptă şi ţeapănă ca o nălucă, transformată într-o masă indefinită de întuneric şi apă.

A răsuflat uşurată când, în zori de zi, punând palma pe fruntea băiatului, nu a mai simţit febra. A ieşit din dormitor şi a privit absentă lumina albăstruie a răsăritului de soare ce se strecura din veranda livingului. S-a ghemuit pe canapea şi a încercat să adoarmă. Trebuia să doarmă, chiar şi numai o oră, înainte ca Ji-woo să se trezească.

Ia uite, surioară, pot să stau în mâini! Din corpul meu cresc frunze, din mâinile mele prind viaţă rădăcini... ce străpung pământul înaintând la infinit, fără sfârşit, la infinit... da, mi-am desfăcut mult picioarele pentru că vreau ca dintre coapse să-mi înflorească flori... mi le-am desfăcut cât am putut de mult...

La început, vocea lui Yeong-hye pe care o auzea în timp ce era pe jumătate trează, pe jumătate adormită, avea o tonalitate joasă, dar plină de afecţiune; apoi, s-a transformat în glasul dulce şi inocent al unui copil, pentru ca la final să devină vocea distorsionată, imperceptibilă a unei fiare sălbatice. Speriată, a deschis ochii, acaparată de o intensă senzaţie de silă pe care nu o mai simţise niciodată până atunci. A adormit din nou şi s-a visat stând în faţa oglinzii din baie. Din ochiul stâng îi curgea sânge. A ridicat repede mâna şi s-a şters, dar cealaltă ea, cea din oglindă, nu putea deloc să-şi mişte mâna. Propria ei reflexie o fixa absentă cu ochiul stâng din care continua să curgă sânge proaspăt.

L-a auzit pe Ji-woo tuşind şi, aproape împiedicându-se, s-a dus în grabă către dormitor. Când a intrat în cameră, i-a apărut pentru o clipă în faţă Yeong-hye care obişnuia să stea pe jos, într-un ungher. Şi-a şters imaginea din minte şi a prins ca într-un joc mâinile mici ale băieţelului.
- Totul e bine acum... totul e bine, a murmurat, neştiind dacă încerca să liniştească copilul sau dacă voia să se calmeze pe sine.

*
Autobuzul trece de o colină şi opreşte unde drumul se desparte în două. Păşind cu grijă pe trepte, coboară prin uşa din faţă şi deschide umbrela. În afară de ea, nimeni nu mai coboară aici. Într-o clipită, autobuzul porneşte din nou la drum, făcându-se nevăzut în depărtare.

Dacă alegi să o iei pe drumul mai îngust, uric colina cu pante abrupte, treci printr-un tunel lung de vreo cincizeci de metri şi, când ai ajuns pe partea cealaltă, în faţă se vede micul spital, înconjurat de munţi. Încă mai plouă, dar stropii reci nu mai cad cu aceeaşi forţă ca la început. Când se apleacă să-şi ridice tivul pantalonilor ca să nu se ude, ochii ei dau de flori mici şi albe de bunghişor împrăştiate pe asfaltul umed. După ce-şi aranjează pe umăr geanta grea, se îndreaptă spre spital, ţinând umbrela strâns în mână.

În fiecare miercuri se duce la spital ca să o vadă pe Yeong-hye. Dar, până în acea zi când plouase torenţial şi sora ei dispăruse în munţi, obişnuia să o viziteze doar o dată pe lună. Drumul acesta pe care a mers de atâtea ori - încărcată cu fructe, prăjituri de orez şi colţunaşi din tofu umpluţi cu orez fiert - e un drum pustiu, fără oameni sau maşini. Intra în camera de vizită şi se aşeza în faţa ei. Apoi, după ce umplea masa cu mâncare, Yeong-hye obişnuia să mestece cuminte, fără să scoată o vorbă, asemenea unui copil ce-şi face conştiincios temele. Când îi lua o şuviţă de păr şi i-o dădea după ureche, Yeong-hye ridica ochii, zâmbind tăcută. Aşa erau momentele în care totul decurgea lin, momentele care i-au rămas în inimă. Oare n-ar fi bine pentru Yeong-hye să trăiască aşa pentru totdeauna?

Oare n-ar fi mai bine pentru Yeong-hye să trăiască aici pentru tot restul vieţii, vorbind numai atunci când vrea ea, neconstrânsă de nimeni să mănânce carne? Oare n-ar fi mai bine pentru amândouă să se vadă din când în când, doar în timpul vizitelor la spital?

Yeong-hye era cu patru ani mai mică decât ea. Probabil din cauza diferenţei mici de vârstă, crescuseră fără să se certe aşa cum deseori fac surorile între ele. Încă din copilărie, când palma grea a tatălui lor le plesnea pe amândouă, Yeong-hye trezise în In-hye un simţ al responsabilităţii asemănător dragostei materne şi o nevoie acută de-a avea tot timpul grijă de ea. O văzuse pe sora ei mai mică crescând de la fetiţa ce-şi răcorea vara picioarele în noroi, scărpinându-se din cauza urticariei ce-i înroşea şi vârful nasului, până la femeia ce era când se căsătorise. În tot acest timp o urmărise fără să-şi piardă interesul faţă de ea. Singurul lucru de care-I părea rău era că, odată cu vârsta, Yeong-hye devenea din ce în ce mai taciturnă şi mai închisă în ea. E adevărat, dintotdeauna fusese mai retrasă de felul ei, dar putea să fie veselă şi sociabilă atunci când era cazul. Acum însă îi era foarte greu să pătrundă în mintea ei, astfel că avea momente în care o simţea ca pe o străină.

În ziua când se născuse Ji-woo, Yeong-hye se dusese la maternitate să-şi vadă primul nepoţel şi, în loc să o felicite pe In-hye, mormăise ca pentru sine:
- E prima dată când văd un copil atât de mic... aşa sunt toţi când se nasc?

Zâmbetul calm schiţat de Yeong-hye în colţul gurii răspândise o senzaţie de înstrăinare. Se îndepărtase de In-hye, la fel cum se îndepărtase de ea însăşi. Dincolo de masca ce afişa un sentiment de calm şi linişte se ascundea cineva ce o făcea să se simtă însingurată. În faţa acestei măşti, In-hye îşi pierduse toate răspunsurile. Deşi comportamentul lui Yeong-hye nu semăna câtuşi de puţin cu reprizele de depresie ale soţului ei, amândoi aveau aceeaşi fire taciturnă. În faţa tăcerii lor, In-hye se simţea descurajată şi înfrântă.

*
Intră în tunel. Din cauza vremii mohorâte, înăuntru e mai întuneric decât de obicei. Îşi închide umbrela. Înaintează, ascultând ecoul din ce în ce mai tare al paşilor săi. Pe perete, un imens future de noapte, cum n-a mai văzut niciodată, zboară în întunericul umed, dând din aripile pătate cu buline. Ea se opreşte şi se uită pentru un moment la aripile fluturând în faţa sa. Conştient că este urmărit, fluturele nu mai dă din aripi, rămânând încremenit undeva pe bolta întunecată a tunelului.

Bărbatului ei îi plăcea să filmeze tot ce avea aripi, de la păsări, fluturi şi avioane până la molii şi muşte. Fiind o profană în ceea ce priveşte arta, scenele ce redau zborul pe care el le integra în creaţiile sale - fără să aibă vreo legătură cu tema principală - o făceau să se simtă foarte confuză. Odată l-a întrebat de ce alesese să lege o scenă scurtă, de două secunde, în care umbra întunecată a unei păsări se înălţa încet în văzduh, de imaginea unui pod prăbuşit şi a unor oameni ce plângeau la o înmormântare.
- Aşa... pur şi simplu... îmi place, mă relaxează, îi răspunsese.

Apoi, ca întotdeauna, între ei se lăsase obişnuita tăcere.

Oare putuse vreodată să-l înţeleagă pe el, cel adevărat, cel cufundat într-o tăcere imposibil de pătruns? Probabil adevărata lui faţă se reflecta în proiectele lui video ce durau între două minute şi o oră. Înainte să-l cunoască, nu avusese habar că exista un astfel de domeniu artistic şi, deşi făcuse eforturi, niciodată nu îi putuse înţelege creaţiile.

Îşi aminteşte de după-amiaza târzie în care s-au întâlnit pentru prima dată, când el a intrat în magazinul ei de cosmetice. Era slab ca un fir de sorg, avea barba nerasă de câteva zile, iar pe umăr ducea o geantă grea cu o cameră video. A luat de pe raft o loţiune pentru după ras şi, frânt de oboseală, s-a sprijinit cu mâinile de masa de sticlă a casei de marcat. Părea a fi pe punctul de a se prăbuşi cu tot cu vitrină şi casă. Ca prin miracol, ea, cea care nu era deloc experimentată în viaţa amoroasă, l-a întrebat foarte delicat şi politicos: "Aţi mâncat la prânz?" Puţin surprins de întrebarea ei, dar fără puterea să-şi exprime surprinderea în cuvinte, s-a mulţumit să o privească lung cu ochii lui obosiţi. În acea zi, nici ea nu avusese timp să mănânce de prânz, darnu asta o făcuse să închidă magazinul şi să ia masa împreună cu el. Bărbatul din faţa ei părea lipsit de apărare şi tocmai asta îl făcea irezistibil în ochii ei.

Din acea după-amiază, ceea ce şi-a dorit a fost să-i dea prin forţa ei timp de a se odihni şi relaxa. În ciuda tuturor eforturilor făcute, chiar şi după ce s-au căsătorit, el a continuat să arate epuizat de oboseală. Era atât de prins cu treburile lui, încât în timpul petrecut acasă era distant ca un simplu turist în trecere, cazat la un hotel oarecare. În special în acele perioade în care nimic nu-i ieşea în proiectele lui artistice, tăcerea lui era rezistentă ca o bucată de cauciuc şi grea ca o stâncă.

La scurt timp şi-a dat seama că de fapt nu pe el voia să-l ajute, ci pe ea însăşi. Oare nu cumva în oboseala lui se vedea chiar pe ea, plecată de acasă la optsprezece ani şi reuşind să-şi facă un trai decent în Seoul fără ajutorul cuiva?

Aşa cum nu credea în sentimentele ei pentru el, tot aşa nu era convinsă nici de afecţiunea lui pentru ea. Depindea de ea în viaţa de zi cu zi a familiei, căci era genul de bărbat foarte nepriceput, cu două mâini stângi. Sinceritatea şi felul lui direct de a fi îl făceau să pară inflexibil, conservator, iar exagerările şi linguşeala îi erau complet străine. Dar ei îi vorbea cu politeţe, nu ridicase niciodată tonul la ea şi, câteodată, o privea cu un profund respect.
- Nu te merit, eşti prea mult pentru mine, obişnuia să-i spună înainte de căsătorie. Sunt copleşit de bunătatea ta, de felul tău de a fi atât de sigură pe tine, de calmul tău, de naturaleţea cu care tratezi totul în viaţă...

Luase ca atare vorbele lui, deşi ceea ce-i spusese el aducea mai degrabă cu o mărturisire, cu o recunoaştere a faptului că el de fapt nu era îndrăgostit de ea.

Probabil că tot ce iubea el cu adevărat erau imaginile lui, cele pe care le filmase şi cele pe care încă nu le filmase. Avusese un şoc la prima lui expoziţie pe care o văzuse după ce s-au căsătorit. Nu-i venea să creadă că acel bărbat, ce arăta pe punctul de a intra în colaps în orice moment, mergea peste tot cărând după el camera de filmat. Îi erau greu să şi-l imagineze negociind pentru o filmare într-o locaţie deosebită, mai greu de accesat, sau să aibă curajul, tupeul şi răbdarea fără limite de care trebuia să dea dovadă câteodată. Nu-i venea să creadă că punea atâta pasiune în ceea ce făcea. Era o prăpastie imensă între acel el, pasionat de creaţiile lui şi celălalt el, din viaţa de zi cu zi, ce semăna cu un peşte închis într-un acvariu.

Şi-aduce aminte cum, într-o zi când erau toţi trei acasă, i-a văzut ochii strălucind de entuziasm. Ji-woo abia împlinise un an şi începuse să facă câţiva paşi. El a scos camera video şi a început să-l filmeze pe cel mic în timp ce mergea de-a buşilea prin livingul scăldat de razele soarelui. L-a filmat şi atunci când In-hye l-a îmbrăţişat şi i-a dat un sărut tandru pe căpşor.
- Ce-ar fi să fac un film de animaţie în genul lui Miyazaki Hayao, cu flori ieşind din urmele paşilor lui Ji-woo? a întrebat-o în timp ce în ochi îi juca o lumină vie, dar imposibil de înţeles. Ba nu, în loc de flori, mai bine ar fi nişte fluturi deschizându-şi aripile în zbor! Mai bine aş filma din nou scena, în aer liber, pe o pajişte...

I-a arătat cum să folosească camera video şi, în timp ce revedeau scenele deja filmate de el, i-a explicat plin de entuziasm:
- Şi tu, şi cel mic ar trebui să fiţi îmbrăcaţi în alb. Ba nu, nu... stai... cred că mai bine ar fi să fiţi îmbrăcaţi în haine uzate, zdrenţuite. Exact, ar fi mult mai bine aşa. Ar fi picnicul unei mamei sărace împreună cu băieţelul ei, cu fluturi ieşind şi zburând ca prin miracol din fiecare pas nesigur al copilului...

Însă niciodată nu au ajuns împreună pe o pajişte, iar Ji-woo a crescut şi n-a mai mers de-a buşilea. Filmul cu fluturii ieşind din urmele paşilor celui mic nu a devenit niciodată realitate, rămânând pentru totdeauna în imaginaţia ei.

De la un moment dat începuse să arate şi mai extenuat ca de obicei, muncind până la epuizare. Nu se întorcea acasă nici seara şi nici la sfârşitul săptămânii. Deşi stătea zile în şir închis în studio, se părea că munca lui nu dădea niciun rezultat notabil. În zadar rătăcea pe străzi până i se înnegreau tenişii de praf, nu-i ieşea nimic. Câteodată, ducându-se la baie în zori de zi, se speria când îl găsea dormind îmbrăcat, ghemuit în cada goală.

După ce el a plecat de acasă, cel mic obişnuia să o întrebe: "Avem un tată în casa asta?" De fapt era aceeaşi întrebare pe care i-o punea în fiecare dimineaţă când el încă mai dădea pe-acasă - atât de rar îl vedea.
- Nu, obişnuia In-hye să-i răspundă monosilabic.

Apoi, continua în gând: "În afară de noi doi, nu e nimeni în casă. Aşa va fi pentru totdeauna."