Luminătorii

Eleanor Catton s-a născut în 1985 în Canada şi a copilărit în Noua Zeelandă. A finalizat studii masterale în cadrul programului Iowa Writers' Workshop la Universitatea Iowa, unde deţine postul de profesor asistent. A obţinut, de asemenea, un masterat în scriere creativă la International Institute of Modern Letters, Wellington. În prezent, Catton locuieşte în Auckland şi predă scriere creativă la Manukau Institute of Technology. Romanul ei de debut, The Rehearsal (2008), a câştigat premiile literare Betty Trask, the Amazon.ca First Novel Award şi NZSA Hubert Church Best First Book Award for Fiction. Cel de-al doilea roman al autoarei, Luminătorii, a fost recompensat cu premiul Governor General, unul dintre cele mai importante premii literare canadiene, şi cu prestigiosul Man Booker Prize în 2013.

Luminătorii e un roman cu o structură monumentală şi o intrigă complexă, în care personajele ni se dezvăluie sub influenţa cerului plin de stele.

În anul 1866, avocatul Walter Moody părăseşte Insulele Britanice plănuind să se alăture căutătorilor de aur din Noua Zeelandă. După ce este martorul unei întâmplări neobişnuite şi înfricoşătoare petrecute pe mare, tânărul ajunge din întâmplare în mijlocul unei reuniuni secrete, în care doisprezece bărbaţi încearcă să descâlcească misterul morţii unui pustnic, al averii colosale descoperite în coliba acestuia şi al tentativei de suicid a unei târfe. Moody este invitat să asculte întâmplările, iar din acest moment destinul lui se schimbă, împletindu-se cu cel al locuitorilor din oraşul Hokitika.

Structurându-şi romanul astfel încât să reflecte simbioza dintre protagoniştii cărţii şi mişcările aştrilor, Eleanor Catton creează în Luminătorii o poveste captivantă, în care psihicul uman este analizat cu umor şi ironie detaşată.

"Se întâmplă din când în când să citeşti un roman care te ridică deasupra rutinei zilnice, care te sfâşie şi te recompune. Noul roman al lui Eleanor Catton face exact acest lucru." (New Zealand Herald)

"Un roman ca un vis: astral în toate privinţele." (The Economist)

"Acest roman de excepţie, scris cu inteligenţă incisivă, o plasează pe Catton printre cele mai strălucitoare stele de pe firmamentul literaturii universale." (Bookseller)

"Dialogul tăios, umorul revigorant şi viziunea impresionantă a autoarei fac din această carte o capodoperă." (Daily Telegraph)

"Fiecare propoziţie din Luminătorii denotă măiestrie, iar suspansul din finalul fiecărui capitol te face să tânjeşti ca povestea să meargă mai departe." (Guardian)


Dacă la redacţia publicaţiei West Coast Times se primea vreo scrisoare conţinând acuzaţii incendiare, metoda lui Löwenthal era să contacteze toate părţile vizate înainte ca ziarul să intre la tipar. Socotea că se cuvenea să avertizeze corect pe oricine urma să fie calomniat în paginile gazetei, întrucât instanţa opiniei publice din Hokitika era extreme de severă în judecăţile ei, iar reputaţia oricui putea fi distrusă peste noapte; prin urmare, oricărui om astfel ameninţat el îi lansa invitaţia de a compune un drept la replică.

Scrisoarea stufoasă şi cam întortocheată trimisă de Alistair Lauderback pe tema abuzului în serviciu comis de George Shepard nu a făcut excepţie de la această regulă, aşa că, după ce a citit-o până la capăt, Löwenthal a luat loc imediat ca să facă o copie a documentului. Urma să dea copia la tipar; originalul urma să îl ducă la Tabăra Poliţiei, ca să i-l arate personal temnicerului, întrucât, mai mult ca sigur, Shepard avea să dorească să se apere în mai multe privinţe, mai ales că era încă suficient de devreme pentru a include comentariul lui ca drept la replică la scrisoarea lui Lauderback, în ediţia de luni a ziarului Times.

Löwenthal avea un aer încruntat, în timp ce îşi pregătea instrumentele de scris. Ştia că informaţia despre investiţia privată a lui Shepard nu ar fi putut să fie divulgată decât de către unul dintre cei doisprezece bărbaţi de la Coroana, ceea ce însemna că cineva, din păcate, îşi încălcase legământul de a păstra secretul. Din câte ştia Löwenthal, singurul om care îl cunoştea personal pe Alistair Lauderback era prietenul acestuia, Thomas Balfour. Cu inima grea, ziaristul scoase o foaie de hârtie curată, deşurubă capacul de la călimară şi înmuie vârful peniţei în cerneală. "Tom, Tom", se gândi el dojenitor, "Tom". Scutură din cap şi oftă.

Löwenthal copia ultimul paragraf din scrisoarea lui Lauderback când auzi clopoţelul de la uşă. Imediat se ridică în picioare, puse tocul pe sugativă şi traversă camera de primire afişând un surâs de bun venit, care îi îngheţă însă pe buze când văzu cine stătea la intrarea în redacţie.

Musafirul purta un mantou lung cenuşiu, cu revere din catifea şi manşete răsucite din catifea; mantoul era confecţionat dintr-o stofă deasă şi lucioasă, ce imita pielea de focă şi se unduia în ape la fiecare mişcare. Cravata lată era înfăşurată sus pe grumaz, iar reverele vestei cu guler-şal erau răsfrânte lateral, umflându-i umerii şi îngroşându-i gâtul. Trăsăturile feţei erau butucănoase, cioplite parcă dintr-un corp mineral, o materie elementară şi dură, care nu putea fi cizelată şi care cântărea foarte mult. Gura era lată şi nasul turtit; fruntea ieşea în afară, rectangulară. Pe obrazul stâng avea o cicatrice subţire, argintie la culoare, care desena o linie curbă din colţul exterior al ochiului până jos, la falcă.

Ezitarea lui Löwenthal a fost doar de moment. În clipa următoare, ieşi în întâmpinarea vizitatorului, ştergându-şi mâinile pe şorţ şi zâmbind cu gura până la urechi; apoi, îşi întinse palmele, acum curate, spre oaspetele său şi spuse:
- Domnule Wells! Ce mult mă bucur să vă revăd. Bine aţi venit înapoi în Hokitika!

Francis Carver îşi îngustă privirea, dar nu muşcă din momeală.
- Vreau să dau un anunţ în ziar, spuse el.

Nu se apropie să dea mâna cu ziaristul, ci rămase lângă uşă, păstrând o distanţă cam de doi metri şi jumătate între ei.
- Sigur că da, sigur că da, spuse Löwenthal. Şi, daţi-mi voie să vă spun că sunt deopotrivă onorat şi recunoscător că aţi apelat pentru a doua oară la serviciile mele. Mi-ar fi părut extrem de rău să pierd un client ca dumneavoastră dintr-o eroare de-a mea.

Din nou, Carver nu spuse nimic. Nu-şi scosese pălăria de pe cap şi nici nu schiţă vreun gest în acest sens.

Dar pe ziarist nu-l intimida insolenţa lui Carver. Surâzând foarte radios, spuse:
- Dar haide să nu discutăm despre trecut, domnule Wells; haide să discutăm despre prezent! Spuneţi-mi, vă rog, cu ce vă pot fi de folos.

O undă de iritare întunecă faţa lui Carver până la urmă.
- Carver, rectifică el. Numele meu nu este Wells.

Satisfăcut, Löwenthal îşi împreună mâinile. Primele două degete de la mâna dreaptă erau pătate foarte intens de cerneală, ceea ce crea un efect vărgat foarte ciudat când îşi împreuna degetele, ca şi cum cele două mâini ale lui ar fi aparţinut unor creaturi diferite, una neagră, cealaltă deschisă la culoare.
- Poate mă înşală pe mine memoria, spuse el, deşi vă ţin minte foarte bine. Aţi fost aici acum aproape un an, nu-i aşa? Aveaţi un certificate de naştere. Aţi dat un anunţ în ziar despre o ladă de transport care se pierduse, pentru care ofereaţi un fel de recompensă. A existat o oarecare confuzie în privinţa numelui dumneavoastră, mi-amintesc perfect. Eu am făcut o greşeală la tipărire - omiţând cel de-al doilea nume al dumneavoastră - şi de aceea aţi revenit în dimineaţa următoare, ca să-mi arătaţi eroarea apărută. Dacă mi-aduc bine aminte, certificatul dumneavoastră de naştere era pe numele de Crosbie Francis Wells. Dar, vă rog, cumva vă confund cu altcineva?

Din nou, Carver nu răspunse.
- Întotdeauna mi s-a spus că am o memorie remarcabil de bună, adăugă Löwenthal după un moment.

Îşi asuma un risc vorbind cu impertinenţă, dar poate că, până la urmă, Carver avea să cadă în plasă. Löwenthal păstra aceeaşi expresie impasibilă, dar amabilă. Aştepta ca vizitatorul lui să spună ceva. Löwenthal ştia că Francis Carver trăsese la Hotelul Palace, de unde se ocupa de neplăcuta manevră de aducere la mal a epavei barcului Godspeed. Cu siguranţă, o asemenea operaţiune ar fi fost întreprinsă pe furiş şi cu multe precauţii, dacă Francis Carver s-ar fi căznit să ascundă un om ucis aflat la bordul vasului eşuat. Însă, conform tuturor informaţiilor - inclusiv a celor venite de la agentul maritim Thomas Balfour -, Carver fusese foarte deschis în acţiunile întreprinse. Predase un inventar al încărcăturii barcului la Căpitănia portului; se întâlnise cu delegaţi de la fiecare firmă de transport din Hokitika pentru a regal toate conturile cu ei; şi de câteva ori se deplasase personal până la epavă, însoţit de marangozi, vânzători de vechituri recuperate de pe epave şi alte persoane interesate.
- Numele meu nu este Wells, spuse Carver în cele din urmă. Data trecută a fost pentru altcineva. Acum nu mai contează.
- Vă rog să mă iertaţi, spuse Löwenthal onctuos. Vasăzică domnul Crosbie Wells pierduse o ladă de transport, iar dumneavoastră l-aţi ajutat să o găsească.

După o pauză, căpitanul răspunse:
- Da.
- Bun, atunci sper din tot sufletul ca intervenţia dumneavoastră să fi fost reuşită! Să înţeleg că lada i-a fost înapoiată în cele din urmă?

Carver smuci din cap agasat.
- Nu mai contează, spuse el. V-am mai spus.
- Dar ar fi o mare impoliteţe din partea mea, dacă nu v-aş oferi condoleanţele mele, domnule Carver.

Carver îl studia atent.
- Am fost foarte mâhnit când am aflat de moartea domnului Wells, continuă Löwenthal. N-am avut niciodată plăcerea să-l întâlnesc, însă din câte am auzit era un om foarte cumsecade. Oh, sper că nu sunt eu cel care vă dă această veste - că prietenul dumneavoastră a decedat.
- Nu, spuse din nou Carver.
- Mă bucur să aud asta. Dar cum l-aţi cunoscut?

Unda de iritare reapăru pe chipul bărbatului.
- Eram vechi prieteni.
- De la Dunedin, poate? Sau mai de demult?

Carver nu părea tentat să răspundă la asta, aşa că Löwenthal continuă:
- În fine, cred că măcar aveţi mulţumirea că bietul om a murit în pace.

Carver făcu o grimasă. După o clipă, răbufni:
- Ce înseamnă "în pace"?
- Să mori în somn, la tine acasă? Cred că este ceea ce fiecare dintre noi şi-ar dori când îi vine sfârşitul, spuse Löwenthal simţind că, oarecum, câştigase teren. Deşi e mare păcat că soţia lui nu a fost prezentă când bietul om s-a prăpădit, adăugă el.

Carver ridică din umeri. Indiferent ce patimă dăduse naştere ultimei lui izbucniri, acum se calmase brusc.
- E treaba fiecărui om cum se comportă în căsnicie.
- Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, zise Löwenthal şi zâmbi. O cunoaşteţi cumva pe doamna Wells?

Carver scoase un sunet care era greu de interpretat.
- Am avut plăcerea să o întâlnesc, dar doar pentru scurt timp, continuă Löwenthal, care nu se lăsa descurajat. Intenţionasem să mă duc la Norocul Drumeţului în seara asta, sceptic cum sunt, desigur, dar cu mintea deschisă. Mă pot aştepta să vă văd acolo?
- Nu, spuse Carver. Nu puteţi.
- Poate că sunteţi chiar mai sceptic decât mine când vine vorba despre şedinţe de spiritism!
- Nu am nici o opinie despre şedinţele de spiritism, spuse Carver.

Mi-e totuna şi dacă mă duc acolo, şi dacă nu.
- În orice caz, presupun că doamna Wells este foarte veselă că v-aţi întors la Hokitika, spuse Löwenthal, ale cărui gambituri conversaţionale începeau să se cam epuizeze. Da, sunt sigur că este foarte încântată să ştie că aţi revenit în oraş!

Carver era acum de-a dreptul iritat.
- De ce? spuse el.
- De ce? repetă Löwenthal cu subînţeles. Din cauza întregii tevaturi pentru averea lui, bineînţeles! Din cauză că motivul pentru care procedurile legale au intrat în impas este tocmai certificatul de naştere al lui Wells! Actul nu e de găsit pe nicăieri!

Vocea lui Löwenthal răsunase un pic mai tare decât ar fi vrut, şi el se temu în treacăt să nu fi supralicitat, cum s-ar zice, cărţile pe care le avea în mână. Ceea ce spusese era perfect adevărat, ba mai mult chiar, erau informaţii cunoscute de toată lumea: recursul făcut de doamna Wells pentru a revoca vânzarea proprietăţii lui Wells nu fusese pus pe rol deocamdată în instanţă, deoarece în urma defunctului nu rămăseseră nici un fel de documente care să servească drept dovadă a adevăratei lui identităţi. Lydia Wells ajunsese în Hokitika la câteva zile după ce soţul ei răposat fusese înmormântat, şi, prin urmare, nu putuse să identifice cadavrul; în afară de a dezgropa trupul mortului (şi-a cerut iertare judecătorul, în faţa văduvei, pentru o asemenea impietate), nu exista, se părea, nici o altă modalitate de a demonstra că pustnicul care decedase în Valea Arahura şi domnul Crosbie Wells care se semnase pe certificatul de căsătorie adus de doamna Wells erau unul şi acelaşi bărbat. Ţinând seama de valoarea imensă a moştenirii în litigiu, judecătorul a considerat oportun să amâne judecarea recursului până la noi probe mai concludente, o sentinţă pentru care doamna Wells i-a mulţumit foarte frumos. L-a asigurat că răbdarea ei de femeie era puternică şi că ea era dispusă să aştepte oricât era necesar pentru ca acea impresionantă datorie (cum numea ea moştenirea) să îi fie plătită în bună regulă.

Dar Carver nu se lăsă provocat; îl măsură din priviri pe editor din cap până-n picioare, cu un aer de o nepăsare arogantă, şi declară:
- Vreau să dau un anunţ în Times.
- Da, desigur, spuse Löwenthal, căruia inima îi bătea foarte repede. Ce anume doriţi să vindeţi? întrebă trăgând spre el o foaie de hârtie.

Carver i-a explicat că urma ca vasul Godspeed să fie dezmembrat în scurt timp şi că, înainte de această operaţiune, el dorea să vândă părţile componente ale corpului navei la licitaţia de vineri, prin bunăvoinţa firmei Glasson & Rowley Salvage. Dădu aceste instrucţiuni foarte sec. Nici o parte componentă nu putea fi vândută înainte de licitaţie. Nu se acorda nici un fel de privilegiu şi nu se accepta nici un fel de corespondenţă. Toate solicitările urmau să fie adresate direct, prin poştă, domnului Francis Carver la Hotelul Palace.
- Remarcaţi, vă rog, că am notat totul cu atenţie, spuse Löwenthal. Nu voi mai face greşeala de a omite vreo parte din numele dumneavoastră, credeţi-mă! Apropo, nu cumva dumneavoastră şi Crosbie eraţi rude?

Carver făcu din nou o grimasă.
- Nu.
- E adevărat că "Francis" este un prenume uzual, spuse Löwenthal dând din cap.

Nota acum pe hârtie numele hotelului lui Carver, aşa că nu ridică privirea decât după câteva secunde, când constată că mutra lui Carver devenise şi mai acră.
- Cum te cheamă pe dumneata? se interesă Carver, accentuând faptul că până atunci nici nu se sinchisise să-i folosească numele.

Când Löwenthal îi răspunse, Carver mişcă lent din cap, de parcă ar fi vrut să reţină bine acel nume. După care spuse:
- Fă bine şi taci dracului din gură!

Löwenthal rămase şocat. Încasă banii pentru reclamă şi completă chitanţa lui Carver în tăcere, scriind cuvintele foarte lent şi grijuliu, dar fără să-i tremure mâna. Era prima oară când cineva îl insulta în propriul lui birou, iar şocul fusese atât de intens, încât pe moment i-a fost imposibil să reacţioneze. Simţea cum îl cuprindea un sentiment de euforie, ca o presiune care îi umplea pieptul, ca un răcnet glorios. Löwenthal era genul de om care căpăta apucături războinice atunci când era jignit. Simţea un avânt eroic, aproape triumfal, o mare bucurie, ca şi cum o chemare la arme pe care o aştepta de mult ar fi răsunat undeva lângă el, însă doar el simţise acea vibraţie specială, bubuindu-i în torace, bubuindu-i în sânge.

Carver îşi luase chitanţa. Se răsuci pe călcâie, pregătindu-se să plece, fără să-i mulţumească lui Löwenthal sau să-şi ia la revedere de la el, o impoliteţe care declanşă o explozie de indignare în pieptul lui Löwenthal. Şi, nemaiputând să se stăpânească, izbucni:
- Va trebui să dai socoteală pentru multe, dacă ai avut tupeul să apari aici!

Carver se opri, cu mâna pe clanţă.
- După tot ce i-ai făcut Annei, continuă Löwenthal. Eu am fost cel care a găsit-o, să ştii. Toată plină de sânge. Cum poţi să tratezi o femeie în halul ăsta? Nu mă interesează cine e ea. Nu aşa se tratează o femeie, cu atât mai puţin când e gravidă şi atât de aproape să nască!

Carver nu răspunse.
- Puţin a lipsit să nu fie o crimă dublă. Ştiai asta? zise Löwenthal simţind cum îl cuprindea o furie turbată. Ştii în ce hal arăta? Ai văzut-o când vânătăile au început să se întindă în jos? Ştii că a trebuit să meargă în baston două săptămâni? Şi asta fiindcă abia putea să mai calce! Ştiai asta?

În cele din urmă, Carver spuse:
- Avea mâinile mânjite.

Löwenthal aproape că râse.
- Poftim? Ea te-a lăsat pe tine într-o baltă de sânge, şi eu nu ştiu? Ea te-a bătut până ţi-ai pierdut cunoştinţa? Cum e expresia aceea - ochi pentru ochi?
- N-am spus asta.
- Ea ţi-a omorât ţie copilul? Ea ţi-a omorât ţie copilul - ca tu să vii pe urmă să-i omori ei copilul? spuse Löwenthal aproape urlând. Rosteşte cuvintele, omule, vorbeşte!

Dar Carver era imperturbabil.
- Am vrut să spun că nu e o floricică nevinovată.
- Floricică nevinovată! Acum, culmea ar fi să-mi spui că şi-a făcut-o cu mâna ei, că şi-a meritat pedeapsa!
- Da, zise Francis Carver. A primit ce a meritat.
- Nu prea ai prieteni în Hokitika, domnule Carver, spuse Löwenthal împungând aerul cu un deget înnegrit de cerneală în direcţia lui Carver. O fi Anna Wetherell o târfă ordinară, însă să ştii că e îndrăgită în acest oraş de prea mulţi bărbaţi încât tu, înarmat sau nu, să poţi spera că ai reuşi să le ţii piept, nu uita asta. Dacă fata asta păţeşte vreun rău - dă-mi voie să te avertizez - dacă i se întâmplă ceva rău...
- Nu din partea mea, spuse Carver. Nu mai am nici o răfuială cu ea. Mi-am rezolvat problema.
- Problema?! zise Löwenthal scuipând pe jos. Te referi la prunc? Propriul tău copil, mort, înainte să se nască. Asta era problema dumitale?

Dar dintr-odată Carver se uită la el cu un aer foarte amuzat.
- Propriul meu copil? repetă el.
- Îţi spun eu, chiar dacă n-ai întrebat, zbieră Löwenthal. Pruncul a murit. M-ai auzit? Propriul tău copil a murit înainte să se nască. Şi de mâna ta, tu l-ai omorât!

Carver râse gutural, de parcă ar fi vrut să îşi cureţe o mizerie din gâtlej.
- Târfa aia nu purta în pântec copilul meu, spuse el. Cine ţi-a spus asta?
- Anna, zise Löwenthal, simţind un fel de tremur pentru prima oară. Negi asta?

Carver râse din nou.
- N-aş atinge-o pe fata aia nici cu o prăjină, spuse el şi, până ca Löwenthal să poată răspunde, ieşi pe uşă.