Viaţa mea

În alegerea scrisorilor destinate tiparului m-a călăuzit, în mare parte, dorinţa de a zugrăvi caracterul tatălui meu. Dar viaţa lui s-a confundat în asemenea măsură cu munca sa, încât istoria personală a omului nu a putut fi scrisă fără a urmări îndeaproape cariera autorului.

În privinţa ordonării scrisorilor, am respectat pe cât posibil ordinea cronologică, însă caracterul şi varietatea cercetărilor sale au făcut ca ordonarea strict cronologică să fie imposibilă. Avea obiceiul de a lucra mai mult sau mai puţin simultan la mai multe teme. Când scria cărţi care presupuneau un important efort conceptual şi punerea cap la cap a unui mare volum de informaţii, activitatea experimentală era efectuată cu scopul înviorării şi al diversităţii. În plus, multe dintre cercetările sale au fost abandonate voit, pentru a fi reluate după un interval de câţiva ani. Aşadar, o serie de scrisori ce respectă cu stricteţe cronologia nu ar fi decât o colecţie eteroclită de subiecte, fiecare fiind foarte dificil de urmărit. Conţinutul acestei cărţi va demonstra cum anume am încercat să evit un asemenea rezultat.

Cât despre modul în care au fost tipărite scrisorile, am respectat (cu excepţia câtorva cazuri) uzanţa de a indica locurile unde există omisiuni şi inserţii. Adesea, scrisorile tatălui meu indică faptul că au fost scrise când era obosit sau grăbit, purtând semnele acestor împrejurări. Deseori, când îi scria unui prieten sau unei rude, omitea articolele; ele au fost inserate fără a se recurge la indicaţiile obişnuite, cu excepţia câtorva cazuri, în care este foarte important să păstrăm intact caracterul precipitat al scrisorii. De regulă, alte cuvinte scurte, precum "de", "la" etc. Au fost introduse între paranteze. Nu am respectat originalele în ceea ce priveşte ortografia numelor, folosirea majusculelor sau în chestiuni legate de punctuaţie. Tatăl meu sublinia multe cuvinte în scrisorile lui; acestea nu au fost redate întotdeauna cu aldine - o transcriere care le-ar exagera efectul în mod nedrept.

Jurnalul - sau Carnetul de buzunar -, din care s-a citat în paginile următoare, a fost util deoarece a oferit cadrul faptic în jurul căruia pot fi grupate scrisorile. Din păcate, a fost scris în mare grabă, evenimentele unui an întreg fiind comprimate într-o singură pagină sau chiar mai puţin; pe de altă parte, acesta nu conţine prea multe detalii, dincolo de datele celor mai importante evenimente din viaţa lui, împreună cu note despre activitatea sa şi despre durata bolilor mai grave de care a suferit. El îşi data rareori scrisorile, aşa că, dacă n-am fi avut Jurnalul, ar fi fost aproape imposibil să desluşesc istoria cărţilor sale. De asemenea, mi-a permis să stabilesc data compunerii multor scrisori care, altfel, şi-ar fi pierdut jumătate din valoare.

Nu m-am folosit prea mult de scrisorile adresate tatălui meu. El avea obiceiul de a îndosaria toată corespondenţa primită, iar când micul lui stoc de dosare ("ţepuşe", cum le spunea el) se termina, ardea scrisorile primite pe perioada câtorva ani, pentru a utiliza "ţepuşele" care deveneau astfel libere. Această procedură, practicată ani la rând, a distrus aproape toate scrisorile primite înainte de 1862. După acest an, tatăl meu a fost convins să păstreze scrisorile mai interesante, ele fiind conservate într-o formă accesibilă.

În Capitolul III am încercat să descriu maniera de lucru a tatălui meu. În ultimii săi opt ani de viaţă, i-am fost asistent, şi astfel am avut prilejul de a cunoaşte câteva din obiceiurile şi metodele sale.

Prietenii m-au ajutat foarte mult în activitatea mea. Unora le sunt îndatorat pentru că mi-au pus la dispoziţie amintiri personale despre tatăl meu, altora le sunt recunoscător pentru informaţii, critici şi sfaturi. Recunosc fără rezerve că sunt îndatorat tuturor acestor colaboratori. Numele unora apar în legătură cu contribuţiile lor, dar nu-i voi numi pe cei cărora le sunt îndatorat pentru critici şi corecturi, deoarece vreau să port de unul singur povara neajunsurilor mele, în loc de a îngădui ca ea să cadă, fie şi parţial, asupra celor care s-au străduit să mi-o uşureze.

Se va vedea cât de mult îi datorez lui Sir Joseph Hooker pentru instrumentele de a zugrăvi viaţa tatălui meu de care dispun. Cred că cititorii acestor pagini îi vor fi recunoscători lui Sir Joseph pentru grija cu care a păstrat valoroasa lui colecţie de scrisori, şi doresc să pomenesc aici generozitatea cu care mi-a pus-o la dispoziţie, mulţumindu-i pentru încurajările sale pe tot parcursul muncii mele.

Se cuvine să-i mulţumesc domnului Huxley nu doar pentru ajutorul neprecupeţit, ci şi pentru promptitudinea cu care a răspuns solicitării de a scrie un capitol despre cum a fost primit volumul Originea speciilor. Le sunt îndatorat domnilor Maull şi Fox, ca şi domnilor Elliott şi Fry pentru amabilitatea de a-mi îngădui să folosesc reproduceri ale fotografiilor lor.



Cele mai vechi consemnări ale familiei dovedesc că cei din neamul Darwin erau mici fermieri înstăriţi care locuiau la hotarele de nord ale comitatului Lincolnshire, aproape de Yorkshire. În prezent, numele este foarte rar întâlnit în Anglia, dar se crede că nu este necunoscut în regiunile Sheffield şi Lancashire. Pe la anul 1600, descoperim numele ortografiat într-o mulţime de feluri - Derwent, Darwen, Darwynne etc. Aşadar, este posibil ca familia să fi migrat la o dată necunoscută din Yorkshire, Cumberland sau Derbyshire, unde există un râu numit Derwent.

Primul străbun de care avem ştiinţă a fost William Darwin, care a trăit în jurul anului 1500 la Marton, lângă Gainsborough. Stră-strănepotul său, Richard Darwyn, a moştenit pământ la Marton şi altundeva, iar în testamentul lui, datat 1584, el "a lăsat suma de 3 şilingi 4 peni pentru instalarea blazonului Majestăţii Sale Regina deasupra intrării în strana bisericii parohiale din Marton". (Avem cunoştinţă de aceşti membri foarte vechi ai familiei datorită colonelului Chester, bine-cunoscutul genealog care a studiat testamentele din Lincoln.)

Fiul acestui Richard, care se numea William Darwin şi care era descris drept un "gentilom", pare să fi fost un om avut. Păstrând proprietatea moştenită la Marton, el a dobândit, prin soţia lui şi prin cumpărare, o moşie la Cleatham, în parohia Manton, lângă Kirton Lindsey, stabilindu-şi reşedinţa acolo. Pământul a rămas în proprietatea familiei până în 1760. O reşedinţă de vară cu ziduri groase, câteva iazuri cu peşti şi câţiva copaci bătrâni sunt singurele lucruri care mai indică locurile unde se aflau odinioară "Vechiul Conac" şi un câmp cunoscut încă printre localnici sub numele de "Filantropia lui Darwin" deoarece făcea obiectul unui taxări în favoarea săracilor din Marton. Creşterea în rang a lui William Darwin trebuie să se fi datorat, măcar parţial, faptului că în 1613 Regele Iacob I l-a numit în postul de Ofiţer al Arsenalului Regal din Greenwich. Se pare că postul nu-i aducea decât 33 de lire pe an, iar îndatoririle erau aproape inexistente; el a deţinut postul până la moartea sa, în timpul Războaielor Civile.

Faptul că acest William a fost un slujitor al regelui poate explica de ce fiul lui, care purta şi el numele William, a slujit de la o vârstă fragedă drept Căpitan Locotenent în trupa de cavalerie a lui Sir William Pelham. În urma destrămării armatelor regale şi a retragerii restului soldaţilor în Scoţia, proprietăţile băiatului au fost sechestrate de Parlament, dar au fost redobândite după ce el a semnat Alianţa şi Legământul Solemn şi după ce a plătit o amendă ce trebuie să-i fi afectat grav situaţia financiară, căci, într-o petiţie adresată Regelui Carol al II-lea, băiatul susţine că aderarea la cauza regalităţii l-a ruinat aproape total.

În timpul Republicii, William Darwin a devenit notar pe lângă baroul din Lincoln, această împrejurare ducând probabil la căsătoria lui cu fiica aprodului Erasmus Earle, al cărui nume de botez a fost purtat de stră-strănepotul lui, poetul Erasmus Darwin. În cele din urmă, William a devenit grefierul oraşului Lincoln.

Fiul cel mare al grefierului, care purta tot numele William, s-a născut în 1655 şi s-a căsătorit cu moştenitoarea lui Robert Waring, membru al unei familii de vază din Straffordshire. Această doamnă moştenise de la familia Lassells - sau Lascelles - moşia şi conacul din Elston, de lângă Newark, care au rămas de atunci în proprietatea familiei. (Căpitanul Lassells - sau Lascelles -, din Elston, a fost secretarul militar al lui Monk, Duce de Albemarle, în timpul Războaielor Civile. Foarte multe registre contrasemnate în multe locuri de către Monk se află acum în posesia vărului meu Francis Darwin. Aceste registre ar putea interesa un arhivar sau un istoric. Deşi băieţii din familie l-au folosit uneori drept ţintă pentru tirul cu arcul, portretul Căpitanului Lassells în armură nu a fost complet distrus.) Un portret al acestui William Darwin de la Elston ni-l înfăţişează ca pe un tânăr arătos, purtând o perucă impozantă.

Acest al treilea William a avut doi fii, pe William şi Robert; acesta din urmă a fost pregătit pentru a deveni notar. Moşia Cleatham i-a fost lăsată moştenire lui William, dar, cum acesta nu a avut decât fiice, ea a revenit fratelui său mai tânăr, care primise Elston-ul. La moartea mamei sale, Robert a renunţat la profesia lui şi s-a stabilit la Elston Hall, unde a locuit până la sfârşitul vieţii. Charles Darwin scrie despre Robert - rândurile care urmează sunt citate din biografia pe care Charles Darwin a dedicat-o bunicului său, şi alcătuiesc nota preliminară a eseului Erasmus Darwin, scris de Ernst Krause (Londra, 1879, p. 4):
Mezinul, William Alvey, a moştenit moşia de la Elston şi a lăsat-o nepoatei sale, răposata doamnă Darwin de Elston şi Creskeld. Cel de-al treilea fiu, John, a devenit paroh la Elston, proprietate transmisă de-acum în familie. Fiul cel mai mic a fost Erasmus Darwin, poetul şi filosoful.


ROBERT DARWIN de Elston, 1682-1754, a avut trei fii: William Alvey Darwin, 1726-1783; Robert Waring Darwin 1724-1816; şi Erasmus Darwin, 1731-1802.

William Alvey Darwin, 1726-1783, a avut un fiu, William Brown Darwin, 1774-1841, şi o fiică, Anne Darwin.

William Brown Darwin, 1774-1841, a avut două fiice, Charlotte Darwin şi Sarah Darwin.

Charlotte Darwin s-a măritat cu Francis Rhodes, acum Francis Darwin de Creskeld şi Elston. Sarah Darwin s-a măritat cu Edward Noel.

Anne Darwin s-a măritat cu Samuel Fox şi a avut un fiu, William Darwin Fox.

ERASMUS DARWIN, 1731-1802, s-a căsătorit cu (1) MARY HOWARD, 1740-1770, cu care a avut doi fii: Charles Darwin, 1758-1778, şi ROBERT WARING DARWIN, şi (2) cu Eliz. Chandos-Pole, 1747-1832, cu care a avut o fiică, Violetta Darwin, şi un fiu, Francis Sacheverel Darwin.

ROBERT WARING DARWIN, 1767-1848, s-a căsătorit cu SUSANNAH WEDGWOOD şi a avut un fiu, CHARLES ROBERT DARWIN, născut la 12 februarie 1809, decedat la 19 aprilie 1882.

Violetta Darwin s-a măritat cu Samuel Tertius Galton şi a avut un fiu, Francis Galton.

Francis Sacheverel Darwin, 1786-1859, a avut doi fii, Reginald Darwin şi Edward Darwin, "High Elms".

Tabelul de mai sus indică faptul că Charles Darwin se trage din Robert şi relaţia sa de rudenie cu alţi membri ai familiei, ale căror nume apar în corespondenţa lui. Printre aceşti membri se numără William Darwin Fox, unul dintre primii cu care a corespondat, şi Francis Galton, cu care a fost prieten apropiat mulţi ani. În schimburile sale de scrisori apare şi numele lui Francis Sacheverel Darwin, care a moştenit pasiunea pentru domeniul istoriei naturale de la Erasmus, care i-a transmis această pasiune fiului său Edward Darwin, care - sub pseudonimul literar "High Elms" - a scris Manualul pădurarului - (a patra ediţie a apărut în 1863), ce dovedeşte un acut simţ al observaţiei în privinţa comportamentului diferitelor specii de animale.

Întotdeauna este interesant să observi cât de departe în timp poţi detecta caracteristicile unui om la strămoşii lui. Charles Darwin a moştenit de la Erasmus statura impunătoare, dar nu şi corpul mătăhălos; trăsăturile lui nu seamănă deloc cu ale bunicului său. Se pare că Erasmus nu avea nici pasiunea pentru exerciţiile fizice şi sporturile practicate în aer liber, atât de dragi lui Charles Darwin în tinereţe, dar, ca şi nepotul lui, avea o pasiune neîmblânzită pentru activitatea intelectuală. Cei doi aveau în comun bunăvoinţa şi purtarea plăcută faţă de ceilalţi, precum şi maniere nespus de fermecătoare. Charles Darwin avea acea "imaginaţie vie" despre care spune că îl caracteriza pe Erasmus, şi care-l facea să aibă "tendinţa nestăvilită de a teoretiza şi generaliza". În cazul lui Charles Darwin, această tendinţă era ţinută în frâu de hotărârea de a-şi testa teoriile foarte scrupulos. Erasmus îndrăgea mecanismele de tot felul, faţă de care Charles Darwin nu avea nicio înclinaţie. Charles Darwin nu avea nici structura de literat care a făcut din Erasmus un poet şi un filosof. Iată ce scrie el despre Erasmus (Viaţa lui Erasmus Darwin, p. 68): "În toate scrisorile lui m-a impresionat indiferenţa sa faţă de celebritate, faptul că nu îşi supraestima deloc aptitudinile sau succesul operelor sale". Acestea erau, pe bună dreptate, indicii ale unor trăsături frapante în propriul său caracter. Cu toate acestea, la Erasmus nu întâlnim deloc modestia şi simplitatea extremă care au marcat întreaga fire a lui Charles Darwin. Dar Charles împărtăşea puseurile de furie ale lui Erasmus la vederea oricărei cruzimi sau nedreptăţi.

Cu toate acestea, per ansamblu, mi se pare că nu ştim suficient despre nota esenţială de caracter a lui Erasmus Darwin pentru a face mai mult decât o comparaţie superficială; şi rămân cu impresia că, în pofida multor asemănări, cei doi aparţineau unor tipuri umane diferite. S-a demonstrat că domnişoara Seward şi doamna Schimmelpenninck au zugrăvit greşit caracterul lui Erasmus Darwin. (Ibid. pp. 77, 79 etc.) Cu toate acestea, este foarte probabil ca defectele pe care cele două le-au exagerat să fi fost într-o oarecare măsură specifice persoanei sale; iar asta mă face să cred că Erasmus avea o fire oarecum acră şi severă, pe care nepotul său nu a moştenit-o.

Fiii lui Erasmus Darwin i-au moştenit întrucâtva înclinaţiile intelectuale, căci Charles Darwin scrie despre ei următoarele:
Sinuciderea sa, în 1799, pare să fi survenit ca urmare a unei stări de alienare mintală incipientă.

Robert Waring, tatăl lui Charles Darwin, s-a născut la 30 mai 1766 şi a profesat ca medic, precum tatăl său. A studiat câteva luni la Leyden, unde a obţinut diploma de medic. (Deţin această informaţie datorită amabilităţii profesorului Rauenhoff, directorul arhivelor din Leyden. El spune, citând din catalogul doctorilor, că "Robertus Waring Darwin, anglo-britannus", a susţinut în Senat, la 26 februarie 1785, o disertaţie despre imaginile colorate vizibile după ce sepriveşte un obiect strălucitor, şi că "Medicinae Doctor creatus est a clar. Paradijs". Arhivele Universităţii din Leyden conţin informaţii atât de amănunţite, încât profesorul Rauwenhoff mi-a putut spune că bunicul meu a locuit împreună cu un anume "Petrus Crompton, anglus", cu chirie, la Apothekersdijk. Disertaţia susţinută de Dr. Darwin la Leyden a fost tipărită în publicaţia Philosophical Transactions, iar tatăl meu obişnuia să spună că disertaţia îi aparţine de fapt lui Erasmus Darwin, care o susţinuse la respectiva Universitate, la 26 februarie 1785. După cum citim în Viaţa lui Erasmus Darwin, p. 85, "Tatăl lui (Erasmus) l-a adus la Shewsbury înainte ca el să împlinească 21 de ani (în 1787), i-a lăsat 20 de lire şi i-a spus: "Dă-mi de ştire dacă vrei mai mult şi îţi voi trimite". Unchiul lui, parohul de la Elston, i-a trimis ulterior alte 20 de lire, acesta fiind tot sprijinul bănesc de care a avut parte... Erasmus îi spune doamnei Edgeworth că, la numai şase luni după ce fusese adus la Shrewsbury, fiul său Robert "avea deja între 40 şi 50 de pacienţi. În al doilea an, a continuat să practice medicina cu un succes considerabil, de atunci clientela sa crescând neîncetat".

La 18 aprilie 1796, Robert Waring Darwin s-a căsătorit cu Susannah, pe atunci în vârstă de 32 de ani, fiica lui Josiah Wedgwood, un prieten al tatălui său din Etruria. Ne-a rămas o miniatură a chipului ei, deosebit de drăgălaş şi vesel, vădind o oarecare asemănare cu portretul tatălui ei, pictat de Sir Joshua Reynolds; o înfăţişare ce vădea firea blândă şi înţelegătoare pe care domnişoara Meteyard i-o atribuie (Un grup de englezi, scris de domnişoara Meteyard, 1871). Ea a murit la 15 iulie 1817, cu 32 de ani înaintea soţului ei, a cărui moarte a survenit în 13 noiembrie 1848. Înainte de a se căsători, Dr. Darwin a locuit doi sau trei ani pe St. John's Hill, apoi la Crescent, unde s-a născut fiica lui, Marianne, şi în cele din urmă la "Munte", într-o zonă a oraşului Shrewsbury cunoscută ca Frankwell, unde s-au născut ceilalţi copii. Respectiva casă a fost construită de Dr. Darwin în jurul anului 1800 şi se află acum în proprietatea domnului Spencer Phillips; a suferit puţine modificări. Este o casă mare, simplă şi pătrată, din cărămidă roşie, principalul ei punct de atracţie fiind o seră plăcută spre care se deschide camera de zi.

Casa se află într-un loc fermecător, în vârful unui ţărm abrupt care coboară spre râul Severn. Ţărmul terasat este traversat de la un capăt la celălalt de o lungă promenadă, numită încă "Promenada Doctorului". Într-un anumit loc, pe marginea acestei promenade, creşte un castan spaniol ale cărui crengi sunt curbate într-un fel foarte curios, devenind paralele cu ele însele. Acesta era copacul favorit al lui Charles Darwin în copilărie, copac în care el şi sora lui, Catherine, aveau fiecare câte un loc special.

Doctorului îi făcea mare plăcere să se ocupe de grădină, planta acolo arbuşti şi copaci ornamentali, dovedindu-se foarte priceput la cultivarea pomilor fructiferi; iar această dragoste pentru plante a fost, cred, singura înclinaţie înrudită cu istoria naturală pe care a avut-o. În legătură cu Porumbarul, despre care domnişoara Meteyard spune că demonstrează înclinaţia lui Darwin pentru istoria naturală, nu am auzit nimic de la oamenii cei mai în măsură să ştie. Maniera în care îl descrie domnişoara Meteyard este eronată în câteva privinţe. De exemplu, este greşit să-l descrii pe Dr. Darwin ca având structură de filosof; mintea lui se apleca mai degrabă asupra detaliilor, nefiind predispusă la generalizări. Apoi, cei care l-au cunoscut îndeaproape îl descriu ca pe un om care mânca foarte puţin, deci nu ea "un mare mâncău, înfulecând o gâscă la cină cu uşurinţa cu care alţii înghit o potârniche" (Un grup de englezi, p. 263). În privinţa vestimentaţiei era conservator şi a purtat până la sfârşitul vieţii pantaloni bufanţi şi ghetre, pe care totuşi nu le încheia deasupra genunchiului, aşa cum susţine domnişoara Meteyard -costumaţie pe care o ştim de la grenadierii de pe vremea Reginei Anna şi pe care în prezent au adoptat-o ţapinarii şi plugarii.

Charles Darwin avea o mare dragoste şi un respect deosebit pentru amintirea tatălui său. Îşi amintea foarte clar tot ce avea legătură cu acesta, vorbind adesea despre el şi având obiceiul de a introduce câte o anecdotă cu fraze precum: "Tatăl meu, care a fost cel mai înţelept om pe care l-am cunoscut vreodată etc." Este uimitor cât de clar îşi amintea opiniile tatălui său, astfel că, în cele mai multe cazuri de boală, putea cita unele maxime sau sugestii de-ale sale. De regulă, nu avea prea multă încredere în doctori, ceea ce făcea ca încrederea lui nestrămutată în intuiţia şi metodele de tratament ale doctorului Darwin să fie cu atât mai frapantă.

Veneraţia lui faţă de el era nemărginită şi extrem de emoţionantă. El ar fi vrut să judece toate celelalte aspecte ale lumii la rece, dar tot ce spusese tatăl lui era acceptat cu o încredere aproape absolută. Fiica lui, doamna Litchfield, îşi aminteşte că l-a auzit spunând că speră ca fiii lui să nu creadă ceva doar pentru că el a zis-o, dacă ei înşişi nu sunt convinşi de respectivul adevăr - o opinie aflată în contrast evident cu modul lui de a-şi acorda încrederea.

În urma vizitei făcute de Charles Darwin împreună cu fiica sa la Shrewsbury, în 1869, ea a fost impresionată de dragostea lui pentru vechiul său cămin. Chiriaşul care stătea acolo în acel moment i-a condus prin toate încăperile etc. şi, dintr-o ospitalitate prost înţeleasă, a stat cu ei pe toată durata vizitei. La plecare, Charles Darwin a spus, privind cu regret: "Dacă aş fi fost lăsat singur în seră măcar 5 minute, ştiu că aş fi putut să-mi văd tatăl în scaunul lui cu rotile, de parcă ar fi fost în faţa mea".

Acest episod demonstrează, probabil, că amintirile la care ţinea cel mai mult erau cele legate de bătrânul lui tată. Doamna Litchfield a scris câteva cuvinte care ilustrează perfect sentimentele lui faţă de tatăl său. Ea descrie cuvintele lui, pline de respectul cel mai afectuos: "Cred că tatăl meu a fost puţin nedrept cu mine când eram tânăr, dar sunt recunoscător că mai apoi am devenit favoritul lui". Ea îşi aminteşte cât se poate de clar expresia de reverie fericită care însoţise aceste cuvinte, ca şi cum ele ar fi recapitulat întreaga relaţie, iar rememorarea ar fi adus cu sine un sentiment profund de pace şi recunoştinţă.

Următoarele fragmente au fost adăugate de Charles Darwin la Amintirile lui autobiografice, fiind scrise în perioada 1877-1878.
Însă darul cel mai remarcabil al tatălui meu era cel de a citi caracterul oamenilor, chiar şi gândurile celor pe care îi cunoştea de puţină vreme. Am avut multe ocazii să văd această putere pusă în acţiune, unele dintre ele frizând supranaturalul. Darul său l-a ferit pe tatăl meu de prieteni nedemni de încredere (cu o singură excepţie, când a descoperit rapid adevăratul caracter al persoanei cu pricina). Un preot ciudat a venit la Shrewsbury, şi părea a fi bogat; toată lumea îl vizita, fiind invitat în multe case. Tatăl meu l-a vizitat şi, întorcându-se acasă, le-a spus surorilor mele să nu invite în niciun caz preotul sau familia acestuia pe la noi, deoarece era sigur că omul nu era de încredere. După câteva luni, preotul şi-a luat tălpăşiţa, împovărat de datorii, iar oamenii au descoperit că nu era decât un escroc.

Odată, tatăl meu şi-a acordat încrederea în împrejurări în care puţini s-ar fi aventurat s-o facă. Un gentilom irlandez, un om complet necunoscut pentru el, s-a înfăţişat dinaintea tatălui meu spunând că şi-a pierdut portofelul şi că i-ar fi foarte greu să aştepte în Shrewsbury până când i se vor trimite bani din Irlanda. Aşadar, omul l-a rugat să-i împrumute 20 de lire, ceea ce tatăl meu a şi făcut imediat, fiind încredinţat că povestea era adevărată. După foarte puţin timp, tatăl meu a primit o scrisoare din Irlanda, exprimând cele mai calde mulţumiri şi - spunea expeditorul - o bancnotă de 20 de lire, dar bancnota lipsea. L-am întrebat pe tatăl meu dacă asta nu l-a descumpănit, dar el mi-a răspuns că nu, "câtuşi de puţin". A doua zi a sosit o altă scrisoare, cu scuze pentru că uitase (ca un irlandez autentic) să pună bancnota în precedenta scrisoare...

(Un domn) şi-a adus nepotul la tatăl meu. Tânărul era alienat mintal, dar blând, şi alienarea îl făcea să se acuze de toate fărădelegile din lume. După aceea, când tatăl meu a discutat cu unchiul băiatului, i-a spus: "Sunt sigur că nepotul dumitale se face cu adevărat vinovat de... o fărădelege îngrozitoare". Respectivul domn a reacţionat uimit: "Doamne sfinte, cine v-a spus asta, domnule Darwin? Credeam că niciun om nu are cunoştinţă de asta, în afară de noi doi!" Tatăl meu mi-a relatat aceste fapte mulţi ani după acea întâmplare, aşa că l-am întrebat cum deosebise autoînvinuirea reală de una falsă. Mi-a spus că nu-mi poate explica anume cum reuşea - ceea ce îi stătea în fire.

Următoarea relatare demonstrează cât de bine putea tatăl meu să prevadă cursul evenimentelor. Lordul Shelburne, devenit ulterior primul Marchiz de Lansdowne, era celebru (aşa cum remarcă Macaulay undeva) pentru cunoştinţele lui legate de situaţia politică din Europa, şi se mândrea foarte tare cu acest fapt. Lordul a venit la tatăl meu pentru un consult medical, după care a început să peroreze despre Olanda. Tatăl meu studiase medicina la Leyden şi, pe atunci, făcuse o lungă plimbare în afara oraşului împreună cu un prieten care l-a dus acasă la un preot (căruia îi vom spune domnul A., căci i-am uitat numele) căsătorit cu o englezoaică. Tatălui meu îi era foarte foame, dar familia nu avea în acel moment decât brânză, aliment pe care tatăl meu nu-l putea mânca. Doamna a fost surprinsă şi mâhnită, asigurându-l pe tatăl meu că era o brânză foarte bună, care-i fusese trimisă de la Bowood, locul de baştină al lordului Shelburne. Tatăl meu s-a întrebat de ce trebuia ca brânza să-i fie trimisă de la Bowood, dar nu s-a mai gândit la asta, până când, mulţi ani mai târziu, şi-a amintit brusc episodul, în timp ce lordul Shelburne vorbea despre Olanda.

Prin urmare, a răspuns: "Aş putea să cred, din câte am observat la domnul A., că era un om foarte priceput şi cunoştea bine situaţia din Olanda". Tatăl meu a observat că marchizul era foarte uluit, şi a schimbat imediat subiectul conversaţiei. A doua zi dimineaţa, tatăl meu a primit un bilet din partea marchizului, care îl anunţa că şi-a amânat plecarea şi că dorea neapărat să-l vadă. Când tatăl meu a ajuns la marchiz, acesta i-a spus: "Domnule Darwin, pentru mine şi pentru domnul A. este de cea mai mare importanţă să ştim cum aţi aflat că el este sursa informaţiilor mele despre Olanda". Altfel că tatăl meu i-a explicat cum stăteau lucrurile, bănuind că lordul Shelburne fusese foarte frapat de abilitatea tatălui meu de a intui situaţiile, căci, vreme de mulţi ani, prin intermediul unor prieteni, a primit mesaje pline de amabilitate de la lord. Cred că lordul a povestit episodul copiilor săi; căci, acum mulţi ani, Sir C. Lyell m-a întrebat de ce Marchizul de Lansdowne (fiul sau nepotul primului marchiz) nutrea un asemenea interes faţă de mine, deşi nu mă văzuse niciodată, şi faţă de familia mea. Când patruzeci de noi membri (sau de hoţi, cum erau numiţi atunci) au fost primiţi în Clubul Athenaeum, acceptarea s-a făcut în urma unei cercetări foarte atente; şi, fără ca eu să fi rugat pe cineva, lordul Lansdowne m-a propus şi a făcut să fiu ales. Dacă nu mă înşel, o bizară înlănţuire de evenimente, care a început cu refuzul tatălui meu de a mânca brânză acum 50 de ani, în Olanda, a dus la alegerea mea ca membru al Clubului Athenaeum.

Acuitatea simţului său de observaţie îl ajuta să prezică evoluţia oricărei boli cu o abilitate remarcabilă, sugerând nenumărate detalii legate de vindecare. Mi s-a spus că un tânăr doctor din Shrewsbury, care nu îl agrea pe tatăl meu, spunea că metodele sale sunt complet neştiinţifice, dar admitea că puterea lui de a prezice deznodământul unei maladii este fără egal. La început, când credea că s-ar fi cuvenit să fiu doctor, îmi vorbea mult despre pacienţii lui. Pe vremuri, practicarea lăsărilor de sânge abundente era acceptată de toţii medicii, dar tatăl meu susţinea că astfel se făcea mai mult rău decât bine; m-a sfatuit ca, dacă voi fi vreodată bolnav, să nu îngădui niciunui medic să-mi ia decât foarte puţin sânge. Cu mult înainte ca febra tifoidă să fie recunoscută drept boală de sine stătătoare, tatăl meu mi-a spus că două tipuri de boli complet diferite sunt numite, în mod greşit, febră tifoidă. Se împotrivea cu înverşunare consumului de băutură, fiind convins că, în marea majoritate a cazurilor, alcoolul are efecte nocive - directe şi moştenite - ori de câte ori cineva obişnuieşte să bea, chiar şi cu moderaţie. Însă relata cazurile anumitor persoane - şi recunoştea că asemenea persoane există - care au băut mult toată viaţa, fără a suferi vătămări; tatăl meu era sigur că, deseori, putea numi dinainte excepţiile. În ceea ce-l priveşte, nu a băut niciodată vreo picătură de alcool.

Acest comentariu îmi aminteşte de o întâmplare ce demonstrează că un martor se poate înşela amarnic, chiar şi în cele mai favorabile condiţii. Un fermier de bună condiţie a fost insistent îndemnat de tatăl meu să nu bea, iar pentru a-l încuraja, i-a spus că el însuşi nu bea niciodată alcool. Fermierul a răspuns: "Haideţi, domnule doctor, nu-i nevoie să minţiţi - chiar dacă e foarte lăudabil că spuneţi asta pentru binele meu -, pentru că ştiu că beţi un pahar foarte mare cu gin şi apă în fiecare seară, după cină". Tatăl meu l-a întrebat de unde ştia acest lucru. Omul a răspuns: "Bucătăreasa mea a lucrat la dumneavoastră doi sau trei ani, şi a văzut cum majordomul vă pregătea şi vă aducea zilnic ginul şi apa". Explicaţia era că, după cină, tatăl meu avea ciudatul obicei de a bea apă fierbinte dintr-un pahar foarte înalt şi foarte mare; iar înainte de a-l umple cu apă fierbinte de la boiler, majordomul obişnuia să pună mai întâi în pahar apă rece, pe care fata o confundase cu gin.

Tatăl meu obişnuia să-mi spună multe mărunţişuri pe care le considera utile în practicarea medicinii. De pildă, adesea, doamnele plângeau mult în timp ce-i împărtăşeau necazurile lor, iar din această cauză tata irosea mult timp. El a descoperit repede că, dacă le ruga să se controleze şi să se înfrâneze, ele suspinau şi mai abitir; aşa că, după o vreme, a început să le încurajeze să plângă, spunând că asta le va uşura mai mult decât orice altceva, iar rezultatul invariabil era că femeile încetau să plângă aproape imediat, aşa că el putea auzi ce aveau de spus şi le putea oferi sfaturi.

Când bolnavii săi jinduiau după vreo mâncare ciudată şi nefirească, tatăl meu îi întreba cum de le venise o asemenea idee; dacă răspundeau că nu au habar, le îngăduia să încerce mâncarea, ceea ce adesea le îmbunătăţea starea, deoarece era convins că dorinţa lor izvora dintr-un instinct natural. Dar dacă răspundeau că auziseră că respectiva mâncare avusese efecte benefice asupra altcuiva, nu le dădea permisiunea să o guste.

Într-o bună zi, tatăl meu mi-a vorbit despre un om cu o fire tare ciudată. Pe când era tânăr, s-a dus împreună cu doctorul familiei respective la un consult, pacientul fiind un domn foarte tânăr, din Shropshire. Doctorul mai vârstnic i-a spus soţiei bolnavului că boala era de aşa natură încât nu putea avea decât un deznodământ fatal. Tatăl meu era de altă părere, susţinând că bolnavul îşi va reveni; (autopsia, cred) a dovedit că se înşelase total, iar tata şi-a recunoscut greşeala. Ulterior, a fost convins că nu se mai cuvenea să consulte un alt membru al respectivei familii; dar, după câteva luni, văduva a trimis pe cineva după el, după ce renunţase la serviciile vechiului doctor. Tatăl meu a fost atât de uimit, încât a rugat un prieten de-al văduvei să afle de ce se apelase din nou la el. Văduva a răspuns că "nu voia să-l mai vadă pe doctorul odios care spusese că soţul ei va muri, în vreme ce dr. Darwin a spus mereu că-şi va reveni!"

Altă dată, tatăl meu i-a spus unei femei vârstnice că soţul ei va muri cu siguranţă, După câteva luni, s-a întâlnit cu văduva, o femeie foarte inteligentă, care i-a spus: "Sunteţi foarte tânăr. Îngăduiţi-mi să vă sfătuiesc să daţi întotdeauna speranţe, cât de multă vreme va fi cu putinţă, oricărei rude apropiate care îngrijeşte un pacient. M-aţi adus la disperare, şi din acea clipă mi-am pierdut puterile". Tatăl meu spunea că, începând de atunci, a constatat adesea cât de important este, pentru binele pacientului, ca persoana ce-l are în grijă să păstreze speranţa că acesta îşi va reveni şi, odată cu ea, şi propriile puteri. Uneori, i-a fost greu să facă acest lucru aşa încât să nu contrazică adevărul. Cu toate acestea, un bătrân domn l-a scutit de o asemenea încurcătură. A fost chemat de domnul P., care i-a spus: "Din câte am văzut şi am auzit despre dumneavoastră, cred că sunteţi un om care spune adevărul, iar, dacă vă întreb, îmi veţi spune când sunt pe moarte. Acum vreau foarte mult să aveţi grijă de mine şi să-mi promiteţi că, orice voi spune, să susţineţi mereu că nu voi muri". Tatăl meu s-a învoit, înţelegând că, de fapt, vorbele lui nu ar fi avut nicio noimă.

Tatăl meu avea o memorie extraordinară, mai ales în privinţa datelor, astfel că, la bătrâneţe, ştia datele când s-au născut, s-au căsătorit şi au murit o mulţime de persoane din Shropshire; mi-a spus odată că această aptitudine îl deranja; căci, dacă auzea o anumită dată, nu o mai putea uita; astfel, îşi amintea de moartea multor prieteni. Datorită memoriei sale redutabile, ştia foarte multe poveşti ciudate, pe care le spunea cu plăcere, deoarece era un mare vorbitor. De regulă, era un om vesel, care râdea şi glumea cu toţi - adesea, cu servitorii -, în cea mai deplină libertate; cu toate acestea, avea priceperea de a-i face pe toţi să i se supună întru totul. Mulţi se temeau de el. Îmi amintesc că, râzând, tatăl meu ne-a povestit într-o bună zi că mai multe persoane l-au întrebat dacă domnişoara - o bătrână respectabilă din Shropshire - trecuse pe la el, aşa că, în cele din urmă, a vrut să ştie de ce îl întrebau; i s-a spus că domnişoara cu pricina, pe care pasămite tatăl meu o jignise de moarte, spusese tuturor că va trece pe la "acel doctor bătrân şi gras, pentru a-i spune verde-n faţă ce crede despre el". Ea îl vizitase deja, dar curajul îi dispăruse fără urmă, aşa că fusese cât se poate de curtenitoare şi prietenoasă. Copil fiind, am stat o vreme în casa domnului ----, care avea o nevastă alienată mintal; cum m-a văzut, biata femeie a fost cuprinsă de o frică îngrozitoare, aşa cum nu mai văzusem, plângând amarnic şi întrebându-mă fără încetare: "Tatăl tău vine?" Dar nu după mult timp, s-a liniştit. Întorcându-mă acasă, l-am întrebat pe tata de ce femeia era aşa de înfricoşată, iar el mi-a răspuns că se bucură să audă asta, căci o înfricoşase cu bună ştiinţă, fiind sigur că va putea fi stăpânită mult mai uşor, fără să fie legată, dacă, atunci când devenea violentă, soţul ei putea s-o influenţeze spunând că va trimite după Dr. Darwin; iar aceste cuvinte avuseseră exact efectul scontat pe toate perioada vieţii sale, care nu a fost tocmai scurtă.

Tatăl meu era foarte sensibil, astfel că multe întâmplări minore îl agasau şi îl îndurerau foarte tare. Odată, când era bătrân şi nu mai putea să se plimbe, l-am întrebat de ce nu iese din casă pentru a face mişcare. Mi-a răspuns că fiecare stradă din Shrewsbury e asociată în mintea lui cu o întâmplare neplăcută. Cu toate acestea, de regulă era binedispus. Se înfuria repede la culme, dar blândeţea lui era nemărginită, fiind profund iubit de multă lume.

În afaceri, era precaut şi priceput, astfel că nu a făcut aproape niciodată o investiţie nerentabilă, lăsând moştenire copiilor săi o avere considerabilă. Îmi amintesc o poveste care demonstrează cât de uşor se pot naşte şi răspândi nişte convingeri întru totul false. Domnul E. - moşier aparţinând uneia dintre cele mai vechi familii din Shropshire şi partener în conducerea unei bănci - s-a sinucis. Conform uzanţelor în vigoare, tatăl meu a fost trimis la faţa locului şi l-a găsit mort. Pentru a arăta cum erau tratate lucrurile pe acea vreme, menţionez în treacăt că, deoarece domnul E. era un om important şi respectat de toată lumea, asupra corpului său nu s-a efectuat nicio autopsie.

Întorcându-se acasă, tatăl meu a crezut de cuviinţă să treacă pe la bancă (unde avea un cont), pentru a le spune membrilor conducerii ce se întâmplase, deoarece era foarte probabil ca evenimentul să afecteze banca. În cele din urmă, s-a răspândit zvonul că tatăl meu a mers la bancă, şi-a retras toţi banii din cont, a revenit şi a spus: "Vă spun numai atât: domnul E. s-a sinucis", apoi a plecat. După câte se pare, pe acea vreme oamenii credeau că banii retraşi dintr-un cont bancar nu erau în siguranţă până când respectiva persoană ieşea din bancă.

Tatăl meu nu a auzit zvonul decât după o vreme, când cel care fusese partenerul defunctului la conducerea băncii i-a mărturisit că încălcase regula de fier care îi interzicea să arate altuia contul unei anumite persoane: arătase câtorva persoane registrul cu contul tatălui meu, pentru a dovedi că nu retrăsese niciun bănuţ în acea zi. Ar fi fost ruşinos din partea tatălui meu să folosească în propriul avantaj informaţii pe care le dobândise în calitate de medic. Cu toate acestea, presupusul gest a fost foarte admirat de unele persoane, astfel că, după mulţi ani, un domn a remarcat: "Ah, domnule doctor, ce neîntrecut simţ al afacerilor aţi avut când v-aţi retras toţi banii de la banca aceea!"

Gândirea tatălui meu nu era una de tip ştiinţific, nu încerca să-şi structureze cunoştinţele cu ajutorul unor legi generale; cu toate acestea, avea o teorie pentru mai toate lucrurile care se petreceau. Nu cred că am dobândit prea multe de la el din punct de vedere intelectual, dar exemplul său trebuie să fi fost foarte pilduitor din punct de vedere moral, pentru toţi copiii lui. Una dintre regulile sale de aur (dificil de respectat) era: "Nu te împrieteni niciodată cu un om pe care nu-l poţi respecta".

Dr. Darwin a avut şase copii (dintre care doamna Wedgwood este în prezent singura încă în viaţă). Marianne, măritată cu Dr. Henry Parker; Caroline, măritată cu Josiah Wedgwood; Erasmus Alvey; Susan, care a murit nemăritată; Charles Robert; Catherine, măritată cu reverendul Charles Langton.

Erasmus, cel mai vârstnic dintre fiii săi, s-a născut în 1804 şi a murit necăsătorit, la vârsta de 77 de ani. Asemenea fratelui său, el a învăţat la şcoala din Shrewsbury şi la Christ's College, din Cambridge. A studiat medicina la Edinburgh şi Londra, obţinând licenţa în medicină la Cambridge. El nu a încercat niciodată să practice profesia de doctor şi, după ce a plecat de la Cambridge, a dus o viaţă liniştită la Londra.

Afecţiunea lui Charles Darwin pentru fratele său Erasmus avea ceva emoţionant, ca şi cum şi-ar fi amintit mereu de viaţa lui singuratică, de răbdarea impresionantă şi de firea lui agreabilă. Adesea, vorbea despre el numindu-l "bietul Ras" sau "bietul Philos". Îmi închipui că apelativul Philos (filosof) era o reminiscenţă de pe vremea când ei făceau experimente chimice în atelierul din Shrewsbury - o perioadă despre care a păstrat mereu amintiri frumoase. Deoarece Erasmus era cu mai mult de patru ani mai mare decât Charles Darwin, ei nu au stat mult împreună la Cambridge, dar, mai înainte, la Edinburgh, au locuit pentru o vreme împreună, în casa lui Erasmus, pe strada Great Marlborough.

Tot în această perioadă, el vorbeşte cu multă afecţiune despre Erasmus în scrisorile adresate lui Fox, folosind expresii precum "dragul şi bunul meu frate mai mare". În anii următori, Erasmus Darwin a venit din când în când la Down, sau s-a alăturat familiei fratelui său cu ocazia vreunei vacanţe de vară. Dar, cu timpul, a devenit tot mai limpede că sănătatea şubredă îl împiedica să plece din Londra, iar ulterior se vedeau doar când Charles Darwin stătea câte o săptămână întreagă în casa fratelui său, pe strada Queen Anne.

Următoarele remarci despre caracterul fratelui său au fost scrise de Charles Darwin aproximativ în perioada în care a adăugat portretul tatălui său în volumul Amintiri:
Deşi necunoscut marelui public, Erasmus Darwin a fost imortalizat de Carlyle în Amintirile sale, din care reproduc parţial descrierea personajului:
Lui Charles Darwin nu i-a plăcut această descriere sumară a fratelui său, fiind de părere că autorul nu a sesizat esenţialul firii lui extrem de agreabile.

Sunt ispitit de dorinţa de a ilustra în continuare firea celui atât de iubit de toţi copiii lui Charles Darwin, de a reproduce o scrisoare adresată publicaţiei Spectator (3 septembrie 1881) de verişoara lui, domnişoara Julia Wedgwood.