La Arhitectura

La revista Arhitectura am început să colaborez imediat după revoluţie, la invitaţia Ancăi Tomaşevschi-Sandu. Mi-ar plăcea să recitesc articolele publicate atunci, dacă se va digitiza revista. La câte numere sunt, cam unul pe an, nu cred să fie o povară. Ţin minte că, la revelionul dintre 1991-1992, făcut în sala de consiliu a şcolii, am pledat cauza revigorării revistei dinaintea dlui. Beldiman şi a altor câţiva curioşi. Apoi a fost concurs pentru redactor şef, ţin minte că era în juriu o reprezentată a Ministerului Culturii şi Puiu Lungu: mi-am spus din nou păsul şi am câştigat.

Aveam 27 de ani. Nu toată lumea din redacţia de atunci se bucura alături de mine. Revista avea format nou şi coperte noi. Mie îmi plăceau cele făcute de Dan Marin. Voiam ca revistele să aibă miez, să avanseze o poziţie critică faţă de ce a fost şi faţă de ce (mai mult nu) era atunci, când totul părea că este de făcut. Voiam să inventăm critica de arhitectură (eu aveam, de ceva vreme, rubrică săptămânală în Tineretul Liber, mulţumită lui Gabi Rusu şi Sorin Preda, apoi în Libertatea, mulţumită lui Bedros Horasangian), să creştem o generaţie nouă, să (ne) spunem de tot. Dădusem, în 1990, prima diplomă teoretică din istoria şcolii şi mi se părea că am o misiune. Umblam cu reportofonul după actorii perioadei precedente, să fac istorie orală, căci documente nu erau (episodul Casa Poporului lipseşte din revista arhitecţilor...). Puţini voiau să vorbească. Unii mă refuzau explicit (Pompiliu Macovei), spunând că unele lucruri trebuie să meargă în mormânt cu ei. Şi au mers. Altora le-a părut rău, ulterior, că nu au vorbit cu mine atunci, dar nu atât de rău încât să repare, fie şi mai târziu, eroarea. Foarte puţini au fost de acord, precum Ion Mircea (Ciuli) Enescu, care nu numai că mă păstorea, din partea UAR, căci eram prea june, ci mi-a şi devenit, în timp, mentor şi bun prieten: dânsul ne-a dat, prin cartea sa, Arhitect sub comunism, singura, deocamdată, mărturie personală scrisă, asumată, aproape completă despre acele vremuri. Aşa că primul număr a fost despre relaţia dintre arhitectură şi putere (mai ales totalitară), un număr care şi astăzi mi se pare consistent.

Au început, în paralel, discuţiile despre noi biserici şi catedrale, cu simpozionul de la Brăila (organizat de Teodor Baconschi în 1990, eu m-am dus acolo ca redactor TVR, instituţie unde am lucrat şase luni, înainte de a veni preparator în şcoală, dar şi al revistei Avanpost, unde era redactor şef Mircea Nedelciu) şi cu concursul pentru catedrala de la Suceava, câştigat de Constantin Gorcea. Au fost concursuri fără edificare şi pentru Brăila şi pentru Braşov. Discutam cu Ciuli şi cu Anghel Marcu despre toate acestea, în redacţia de la etajul I în corpul nou, primul atelier pe dreapta, unde, mai întâi, dădeam de atelierul foto al dlui Dumitru, omniprezentul fotograf al revistei; prin Anghel Marcu am aflat poveşti despre H. Delavrancea-Gibory şi alţi mari interbelici şi l-am cunoscut pe partenerul de biserici al lui Constantin Joja, octogenarul, atunci, Nicolae Goga (care făcea biserica maramureşeană din Titan). Acum aş şti ce să îi întreb mai bine decât am făcut-o atunci, dar prin ei mi-am făcut cultura despre arhitectura interbelică românească şi ucenicia într-ale arhitecturii religioase.

Acestei teme i-am dedicat un alt număr din Arhitectura, numit după cartea-discurs de acceptare în academie, a lui Petre Antonescu: Biserici nouă. De la numărul acela de revistă s-a tras şi o expoziţie destul de importantă, la Casa Americii Latine, în Primăverii, vernisată de, azi, ÎPS. Teodosie, proaspăt întors, atunci, de la Locurile Sfinte. Apoi au fost concursurile pentru catedrala patriarhală, în 1999 şi, respectiv, 2002, cel pe care l-am câştigat şi singurul concurs naţional. A mai fost o glumă proastă pe post de licitaţie, în 2010, dar, despre asta, cu alt prilej.

Între timp, întors de la studiile la Oxford şi Cincinnati, mă re-aclimatizam. Ciuli Enescu m-a luat iar de suflet şi mi-a dat pagină în Românul Liber, ziarul lui Ion Raţiu, unde devenise redactor şef. În lipsa mea, revista Arhitectura a primit un director (doamna Mariana Celac, care a făcut un excelent număr despre arhitectură şi film şi care mi-a facilitat primirea la Colegiul Noua Europă, a dlui Andrei Pleşu) şi o asociaţie care să colecteze şi administreze fondurile, pentru că ne retrăsesem de la sânul secat al Ministerului Culturii (atunci l-am cunoscut pe dl. Radu Boroianu, secretar de stat, pe care l-am reîntâlnit mulţi ani mai târziu, după episodul de ambasadoriat la Berna), asociaţie administrată de doamna Diana Hurduc.

Cum-necum (mai ales necum), lucrurile au continuat, în sărăcie (nu se mai plăteau salarii deja de mulţi ani): am adus o echipă nouă la revistă, cu Cătălin Berescu şi Constantin Goagea, dar Cătălin a plecat repede. Curând după aceea m-am retras şi eu din poziţia, deja golită de semnificaţie, de redactor-şef. Revista a continuat să apară, o vreme, apoi echipa aceasta a plecat şi ea, făcând Zeppelin. Eu am continuat să public şi în presa de arhitectură (câţiva ani, de pildă, am colaborat la Octogon) şi în cea culturală (câţiva ani am ţinut rubrică la Dilema, până în 2004, când am plecat cu Fulbright, iarăşi, în SUA şi, oricum, revista a devenit... veche; iar, din 2004 şi până în sfânta zi de azi am ţinut această rubrică de pe www.liternet.ro, graţie lui Răzvan Penescu). Dar la Arhitectura nu am mai colaborat până la mandatul d-nei Francoise Pamfil. Dacă voi mai fi solicitat, fireşte că voi mai răspunde, cu nostalgie şi cu multă afecţiune.