(pre)TEXTERITORII

Drept pretext al încheierii anului şi al venirii celui nou, vă propun aici, spre relectură domoală, un text la care ţin, dintre cele scrise în 2004 în jumătatea de an petrecută în SUA, dar rescris de atunci, pe tema relaţiei dintre amplasamentul cu memorie (arheologic explicit prezentă) şi o clădire următoare.

Cât despre anul 2017, el s-a încheiat regeşte şi funebru, dar, cu toate acestea, răscumpărător. Intrăm într-un an asurzitor, unde, aniversând unirile anului 1918, poate şi pe cea a anului 1878, neputinţa de a face va fi întrecută doar de excesul de a putea trăncăni în gol... La mulţi ani!


Pretexte

Opt cavaleri galici şi caii lor au fost descoperiţi într-un singur mormânt[ii]. Stranii la acest mormânt colectiv nu sunt doar poziţia similară a cavalerilor şi a cailor - aşezaţi pe partea dreaptă, cu corpul orientat nord-sud, dar cu capetele răsucite spre est - ci şi faptul că războinicii aveau mâna stângă petrecută la subţioara celui din faţă. Ceea ce descriu aici, prin stranietatea descoperirii, va avea probabil mai mult sens pentru arheologi decât pentru oricine altcineva. La chestiunea textului de faţă este însă modul descoperirii: descărcarea de sarcină arheologică prin trasarea unui drum de centură la Clermont Ferrand. «Graţie trasării unui drum care nu există încă decât pe hârtie, un spectaculos mormânt galic a fost adus în lumină în plină câmpie», constată autorul articolului (Pierre Barthélémy). Exemplele continuă în acelaşi Le Monde: descărcarea arheologică pare o metodă privilegiată de dezvăluire a ceea ce, în secole sau milenii, s-a retras în ascundere, sub pământ[iii]: aşa se face că, în chip misterios aproape, cu cât vrem să adăugăm mai multă nouă edificare suprafeţei pământului, cu atât descoperim mai multă edificare pre-existentă, strat şi substrat - unul peste altul şi/sau, adeseori, unul într-altul.

Alături, în acelaşi ziar: «spectometrul de raze gamma GRS al sondei Mars Odyssey, aflată pe orbită marţiană din februarie (2002, n. mea), a detectat prezenţa hidrogenului în pătura superioară a subsolului marţian, la o adâncime variind între 30-60 cm». Nu atât prezenţa apei în «hipersuprafaţa» planetei roşii este interesantă, ci metoda de aflare a ei, având de asemenea de-a face cu citirea teritoriilor: "Mars-Odyssey a pus în evidenţă prezenţa acestui hidrogen graţie acţiunii razelor cosmice. Acestea lovesc suprafaţa planetei Marte, ceea ce are drept efect emisia de raze gamma şi de neutroni în atmosfera planetei. Spectometrul GRS de pe Odyssey a detectat aceste evenimente măsurându-le energia, ceea ce a permis oamenilor de ştiinţă să determine aşadar care sunt elementele prezente în solul marţian. Analize complementare vor fi necesare pentru a confirma prezenţa efectivă a apei îngheţate în solul marţian»[iv].

În fine, ultimul pretext pentru ceea ce urmează: la Vienne (undeva lângă Lyon, într-o fostă colonie romană importantă din Galia), am vizitat în primăvara lui 2002 muzeul de la St. Romain-en-Gal, nu numai pentru că este un bun exemplu de arhitectură contemporană[v], ci şi pentru o expoziţie de «arheologie aeriană» a marii câmpii ungare, a unui fotograf francez - René Goguey. În ultimii zece ani, «fotograrheologul» cu pricina a survolat din avion pusta maghiară şi a luat sute de imagini, unele forţate spre diferite zone ale spectrului vizibil. Rezultatul - în afara unor peisaje spectaculoase, comparabile cu acelea ale lui Ştefan Petrescu - este acela că situri arheologice necunoscute, ascunse sub straturi şi straturi de culturi agricole şi uitare, au «survenit», s-au «neascuns», cum s-ar zice în heideggereză, privirilor noastre.

Definiţii. Punerea problemei

Problema acestui excurs o reprezintă t(ext)eritoriul, concept menit să descrie acele situri care conţin deja informaţii, arhive cu privire la devenirea lor trecută şi care, ascunse uneori în întunecimea păstrătoare a pământului, se revelează spontan - sau ca urmare a unei interogări, fie ea întâmplătoare sau deliberată - şi care, după inspecţia arheologică de rigoare, pot informa mai departe gestul constructiv, făcând aşadar loc pentru un nou strat al arhivei. T(ext)eritoriul nu este aşadar nici «doar» un sit pentru o viitoare construcţie, nici «doar» unul arheologic, investigat în vederea conservării. Spre deosebire de acestea două, t(ext)eritoriul este orientat spre viitor, în sensul în care însuşi modul descoperirii sale dă seama de viitorul său statut de loc nou, vechi. În finalul acestui text, după ce vom fi enumerat câteva dintre modurile privilegiate de investigare a arhivei unui asemenea t(ext)eritoriu, vom încerca să sugerăm şi soluţii practice, de la cele mai simple la cele mai sofisticate, prin intermediul cărora textul din t(ext)eritoriu trece - parţial sau integral - în noul edificiu, conjugându-se cu «povestea» acestuia fie ca (re)sursă a lui, fie drept poveste «con-locuitoare», în sensul propriu, adică aparţinătoare aceluiaşi loc.

Teritoriul ca arhé-scriitură

Mai mult, argumentul este acela că texteritoriile sunt superioare siturilor «mute», în raport cu obiectivele urbanismului şi, mai cu seamă, ale arhitecturii. Cu alte cuvinte, pământul-cu-arhivă este un sit superior celui natural. Pentru aceasta însă, să examinăm relaţia dintre pământ, sit, aşezare şi clădire în câteva lucrări prestigioase care le investighează şi să vedem, pe această cale hermeneutică, unde anume se străvăd, precum în exemplele date mai devreme, texteritoriile noastre întâmplător descoperite. Iată un bun punct de pornire:

«Un edificiu, un templu grec de pildă, nu reproduce nimic. El se ridică pur şi simplu în mijlocul văii stâncoase. Templul închide în sine figura zeului, şi în această ascundere el o face să emane, prin sala deschisă a coloanelor, în spaţiul sacru. Datorită templului, zeul este prezent (anwest) în templu. Această prezenţă a zeului este, în sine însăşi, desfăşurarea şi delimitarea spaţiului ca fiind unul sacru. Templul şi spaţiul său nu se pierd însă în nedeterminat. Templul ca operă rostuieşte (fűgt) şi adună în jurul său unitatea acelor traiectorii şi raporturi în care naşterea şi moartea, restriştea şi belşugul, biruinţa şi înfrângerea, supravieţuirea şi dispariţia dobândesc configuraţia şi desfăşurarea unui destin de fiinţă umană. Atotstăpânitoarea cuprindere care e proprie acestor raporturi deschise constituie lumea poporului istoric. Abia pornind de la şi prin ea, acest popor se găseşte pe sine, ajungând la împlinirea destinului său.

Ridicându-se astfel, edificiul se sprijină pe solul stâncos. Această sprijinire a operei extrage din stâncă întunecimea suportului ei care, deşi e brut, nu e constrâns la nimic. Ridicându-se astfel, edificiul ţine piept vijeliei care se abate cu violenţă asupra-i, adeverind-o abia acum în toată forţa ei. Luciul şi irizarea pietrei, părând a nu fi decât un dar al soarelui, fac să apară, ele abia, în toată strălucirea, luminozitatea zilei, vastitatea cerului, bezna nopţii. Ridicarea semeaţă a templului face vizibil invizibilul văzduhului. Neclintirea operei sfidează agitaţia mării şi face să apară, prin calmul ei, zbuciumul valurilor. Copacul şi iarba, vulturul şi taurul, şarpele şi greierele îşi dobândesc astfel chipul lor distinct şi apar acum drept ceea ce sînt. Încă de timpuriu, grecii au numit această ieşire în afară, precum şi această deschidere (Aufgehen) - considerate în sine şi în ansamblu - Φύσις. Physis pune în lumină totodată acel ceva pe care şi în care omul îşi întemeiază locuirea sa. Noi numim acel ceva - pământul (Erde). Ceea ce spune acest cuvânt nu trebuie confundat nici cu reprezentarea unei mase materiale aşezate în straturi şi nici cu reprezentarea, doar astronomică, a unei planete. Pământul este locul în care deschiderea readăposteşte ca atare tot ceea ce se deschide. În tot ceea ce se deschide, pământul apare în chip esenţial drept cel care adăposteşte.

Înălţându-se, templul deschide o lume şi, în acelaşi timp, el o repune pe pământ, care, în felul acesta, se revelează ca sol natal (als der heimatliche Grund)." (Heidegger, 1995, 65-6)

Pasajul citat din «Originea operei de artă» ne este de folos în comentarea texteritoriilor - situri care au «ceva de spus» cu privire la propriul lor trecut, atunci când se iveşte problema re-construirii pe ele. Ipoteza de la care pornesc este că, la finele textului, cel puţin ca potenţial, putem întrezări chipul şi rolul texteritoriilor. Acest pasaj[vi] vorbeşte despre raportul deloc simplu dintre «o clădire» şi situl din care se revendică. Este momentul să amintim că, în interpretarea sa asupra lui Heidegger şi în Genius Loci, Christian Norberg-Schulz stabileşte o relaţie de tip cauză-efect între sit şi clădire, bazându-se pe acest comentariu din Heidegger despre templu. Dar relaţia nu pare să fie aşa de simplă. Pământul aici nu trebuie redus la «amplasament». Pământul - şi ipostazierea lui drept relief al rocii nu este întâmplătoare - este teritoriul ascunderii, al «misteriosului» sprijin (aici înţeles deopotrivă ca sus-ţinere şi ca ajutor) sau, cum spun traducătorii români, a «întunecimii suportului» acordat de piatră templului pentru ca acesta, la rândul lui, să reinvestească pământul cu «lumea» deschisă de templu, pe care acesta nu doar o menţine deschisă, ci o şi reinvesteşte în pământ, până în acea zi când i se va adăuga, ostenit şi măcinat de atâta luptă aletheică. În acest ciclu de ex-punere şi re-întoarcere, pământ şi clădire sunt încleştaţi într-o relaţie bunivocă. «Sol natal» devine pământul numai după ce se încheie ciclul sus-ţinere→templu→vădire a zeilor→reaşezarea acestei lumi deschise în pământ.

Desigur, nu este vorba despre o secvenţă în care elementele ei sunt înspaţiate temporal, ci totul se petrece, spune Heidegger, «în acelaşi timp», până la epuizarea templului, sau până când lucrarea templului încetează şi zeii s-au retras în indistincţia din care - fără violenţă - i-a scos templul. Termenul de «gr(o)und» pe care îl foloseşte autorul se referă deopotrivă la locaţie, la substanţa pământului şi la atributul de loc natal. Or, circuitul descris de Heidegger dă seama despre o «luptă cu îngerul» a pământului cu templul. Templul este agentul activ, dar «agentul care adăposteşte» nu este nici el neutru, ci rezistă acestei «drenări» de esenţă pe care, prin propria sa prezenţă acolo, construcţia o exercită asupra pietrei. Dar rezistenţa aceasta este un act deliberat, sau parte a naturii conservatoare, la propriu, a pământului? Împotrivirea pare să se activeze numai în momentul declanşării «naşterii». Analogia nu este tocmai întâmplătoare, dincolo de sintagma de «pământ natal». În definitiv, naşterile adeseori sunt procese marcate de împotrivire, de violenţă, de durere. Şi, atunci când corpul mamei nu cedează uşor, se intervine, prin cezariană, tăind adânc în ceea ce rezistă şi eliminând gordian tensiunea asociată acestei rezistenţe. Prin urmare, trecerea esenţei de la rocă la templu şi re-punerea ei înapoi în pământ, dar acum înnobilată de prezenţa zeului, sunt cei doi timpi ai ciclului nascent, în care ex-tragere şi rezistenţă mută, drenare şi irigare se întrepătrund şi se potenţează reciproc.

Heidegger vorbeşte despre «caracterul spontan» al menţinerii sus-ţinute exercitate de pământ, de «Grund», dar nu este, la rigoare, vorba aici despre o spontaneitate dezinteresată. În această încleştare, pământul tezaurizează înapoi în ascunderea sa ceea ce templul pune în deschis fără violenţă şi, devreme ce va deveni păstrător şi al relicvelui templului, pământul pare să aibă un rol mult mai interesant decât acela de «simplă» cauză a templului. El devine, în proces, şi un «efect» al ridicării împotriva furtunii, dar adăpostitoare de zei, a templului. Mai mult, el păstrează, prin natura sa de «agent adăpostitor», sub formă de zăcământ, ceea ce s-a deschis (sau urma arhivele acelei lumi). Edificiul administrează şi propria ridicare de la sol şi propria reinserare în el - în acelaşi timp.

Or, în momentul când Heidegger sugerează că solul natal îşi datorează «graviditatea» faptului că în el a fost reaşezată lumea deschisă de templu, întrevedem aici cel puţin posibilitatea apariţiei unei alte zidiri care să se aşeze nu doar pe piatră, ci pe conjuncţia dintre piatră şi rămăşiţele fostului templu. Istoria arhitecturii, bine citită, ne pune dinaintea ochilor minţii astfel de zidiri procesuale, în care siturile devin texteritorii, «nuduri coborând scara», straturi şi straturi de zidire. Mai cu seamă în cazul templelor acest lucru este adevărat, deoarece păstrarea pământului devine aproape o îndatorire când vine vorba despre aceste condensatoare de energie sacră care sunt siturile fostelor temple. Dar un asemenea sit nu este doar piatră şi cu siguranţă reinvestirea cu sacru, prin transfer simbolic cel puţin, este menţionată de pisanii. Dacă templul îşi ţine strâns pământul de sub sine dinaintea furtunii, în durata lungă acelaşi lucru îl face şi pământul, păstrând memoria templului şi îngăduind deopotrivă arheologiei şi arhitecturii următoare să lucreze cu amintirea şi rămăşiţele fostului lăcaş sacru. În ce fel se negociază atunci extragerea celui ce deschide - templul, când pământul natal nu este doar mamă, ci şi doică a genealogiei devenirii pe acelaşi loc?

Să reformulez: amplasamentul deja «informat» de trecute zidiri va trece această informaţie, se va «spovedi», să spunem, în măsura în care este cercetat pe măsură, în vederea unei viitoare zidiri. Texteritoriul este superior tocmai pentru că a fost deja «cultivat», dacă nu şi «cultivat», unui amplasament «autist» şi, deci, mut. El va sugera deja arhitectului conştient de potenţialul siturilor «culte» căile de urmat, astfel încât clădirea viitoare să fie o simbioză de nou şi vechi, o ipostază compozită în procesul de devenire a sitului. Arhitectul nu doar că nu trebuie să se ferească a lucra cu astfel de situri, dar ar trebui să caute în mod deliberat întâlnirea cu ele. În măsura în care relaţia dintre sit şi templu, sugerată de Heidegger, este una irigată de violenţă şi chiar «sălbăticie» primordială, lucrul cu texteritoriile ne vorbeşte despre un dialog cultural, intelectual, cu pământul păstrător

Texteritorii însângerate

Ground Zero este atât de elocvent în ipostaza sa de texteritoriu. "Retragerea pe codurile tari în faţa unei dificultăţi de decodare", cum numea Cezar Radu asemenea instanţieri intelectuale ale spaimei dinaintea catastrofei, reinstaurează cuvintele "mari" la locul de unde fuseseră şterse. Michael Sorkin, urmărind modul în care este permanent jucată miza reconstrucţiei, citeşte texteritoriul prăbuşirii ajungând, în cele din urmă, să se întrebe asupra naturii democraţiei şi a sacrului. Depliate, toate aceste câmpuri de semnificaţie sunt, după dispariţia clădirilor, menţinute în deschis de către terenul lor, curăţat de orice urmă de "impuritate" amintitoare de moarte. Mai mult decât atât, Sorkin nu îşi pune doar probleme, ci dă şi soluţii sub forma strategiilor urbane pe care le crede de rigoare, dată fiind dimensiunea catastrofei (şi, paradoxal, oportunitatea pe care aceasta o deschide pentru clarificarea multor probleme cronicizate în Lower Manhattan). Cartea este de asemenea una c(h)orală. Spunând aceasta, fac trimitere la felul în care Chora L Works, cartea lui Peter Eisenman şi Jacques Derrida, pune la lucru atât idea de cor, cât şi pe aceea de chora platonică. Orice metodă de investigaţie a texteritoriului în cauză, orice tip de discurs, scris sau desenat, cu toatele sunt binevenite în carte atâta vreme cât dau seama despre dimensiunea traumei şi despre seriozitatea cu care trebuie "citită" şi "rescrisă" zona dramei.

Sorkin admiră poziţia lui Giuliani, care credea, în noiembrie 2001, că locul trebuie salvat de la o dezvoltare care ar fi "epuizat" resursele sale memoriale (pag.30: capitolul însuşi se cheamă sugestiv "The center that cannot hold"). Extrema cealaltă, reconstruirea WTC cum era sau, şi mai grav, cu adăugată amplitudine, îi pare autorului de neluat în seamă, deşi a fost vehiculată, dacă vă mai amintiţi, în aceeaşi măsură la început (i.e. după 9/11) ca şi completa neconstruire. Soluţia, de compromis, pe care o propune la început, este aceea de a păstra centrul neatins, un memorial al absenţei, în vreme ce limita s-ar fi dezvoltat întâi pur şi simplu în sensul "heideggerian" al barierei, pentru ca apoi această peras să crească şi pe înălţime, ca un tor, care ar fi adus la jumătatea drumului foamea comercială de spaţiu cu nevoia de neîntinare a ceea ce a devenit la 11 septembrie 2001 un câmp al morţii. Arhitectul ştie să păstreze drumul drept între cinismul eficienţei imobiliare şi durerea, pârjolitoare, după cei morţi: observând că există un consens în păstrarea intangibilă doar a amprentelor turnurilor, Sorkin propune un memorial care să coboare sub pământ un soi de "Vietnam Memorial", cu numele celor duşi, în care s-ar fi ajuns pătrunzând prin oricare din cele două pătrate în plan. Astfel desenat, el se adaugă cărţii, spre părerea de rău a celor care, ştiind acum ce soluţie s-a ales spre a fi construită drept memorial, îşi vor dori, poate, ca Michael Sorkin să fi participat şi să fi câştigat competiţia. Uneori, vorba lui Daniel Libeskind, câştigătorul proiectului arhitectural, a nu construi este o virtute mai mare decât a construi. Este un gând greu venind de la un arhitect şi, în plus, de la unul de această talie.

De asemenea, Sorkin îşi pune întrebări cu privire la sanctitatea locului, în lumina morţii multiple. "Toată lumea a recunoscut că acesta era un loc sacru, un cimitir, un loc marcat în chip permanent de tragedie" (66), pe care îl compară cu altele, de anvergură similară, invocând pentru WTC un tratament analog. Întrebând-se asupra acestui caracter sacru, Sorkin se întreabă, deloc ingenuu, asupra aurei lui. Trebuie ea să includă spaţiul aerian de deasupra amprentelor pe sol ale WTC? Cu ce ar fi însă tulburată liniştea morţilor (şi înlăturarea oricăror rămăşiţe a fost făcută, atât cât s-a putut date fiind condiţiile, tocmai pentru a efasa cât mai mult din aerul de cimitir al locului), dacă amprentele ar fi fost elevate sau strămutate în plan (căci, la ce nivel funcţionează ele ca arhive metonimice ale WTC: în fundaţie, în subsolurile de garaje, la parter?)?

Dar în profunzime, adică sub fostele fundaţii, cât trebuie sacralitatea să "bată"? Nu, nu e o insolenţă de natură să pângărească locul: pe de o parte, asociaţiile victimelor şi supravieţuitorilor au opus veto-ul lor amplasării oricărei forme de spaţiu comercial în zona auratică. Pe de altă parte însă, autorităţile au acceptat ca trenurile de navetişti PATH pot trece pe dedesubtul turnurilor, sub cuvânt că este o activitate publică, mai puţin ofensatoare la adresa sacralităţii sitului, dar "în ciuda argumentelor supravieţuitorilor că spaţiul sacru se extinde până la roca de dedesubt" (67). Desigur, sacralitatea nu este chestionată de autor (el însuşi interesat, de altfel, într-o altă carte, de locuri deja încărcate cu semnificaţie, de felul celor din Ierusalim), ci modul în care instanţe străine de întregul ritual de confirmare a acestei stări martiriale a locului o proclamă. Sorkin face observaţia că, după ce guvernatorul statului NY, G.Pataki, a promis solemn că nu se va construi pe urmele WTC, această promisiune a fost de îndată interpretată prin corolarul ei: prin urmare, în rest se poate "reface" edificarea!

T(ext)eritoriile ca metatext

O altă perspectivă este - conjugată - cea a lui Lebbeus Woods şi Raul Bunschoten şi ea vine să ne vorbească, pornind tot de la Ground Zero (Woods&Lafranchi), despre texteritoriu, traumele apariţiei sale (care este legată mai mult e dispariţie, de conflict, de ştergere) şi potenţialul straniu pe care îl creează pentru dezvoltări viitoare. Auzim din nou interogaţii şi definiţii, "aduse dramatic în atenţie" (Woods&Lafranchi, 2002, 4). Deconstrucţia a devenit, în arhitectură mult mai acut după 9/11, o metodă de investigare a distrucţiei de orice fel, iar "reconstrucţia radicală" - una de evitare a "revenirii la normal". În potenţialul de refacere altfel a zonelor afectate de cataclisme, mai cu seamă atunci când cataclismul este generat de om (război, atac terorist), deconstrucţia a găsit un topos care o scoate din deja epuizatul teritoriu al criticii şi o reaşază drept "reconstructivism"; se ştie că acesta trebuia să fie numele arhitectural al mişcării, cu referire la constructivismul rus. Dimpotrivă, acum numele se reinvesteşte cu sens suplimentar - şi tragic - pentru că, acum, (re)construcţia nu mai este un proiect estetico-politic de rescriere a realităţii (Groys), precum fusese constructivismul rus, ci capătă, după războaiele balcanice şi cele din Irak, după atentatele teroriste, după bomba AIDS din Africa, o încărcătură de imediateţe pe care o putem numi antiestetică. Doliul nu se împodobeşte.

Or, revenirea la care "normalitate"? Aceasta însemnează radierea integrală a memoriei unui loc de felul Ground Zero, despre care am vorbit şi care revine aici sub figura "sitului dramei colective" (4) şi a Grund-ului heideggerian, care răzbate cumva la suprafaţă, fie şi numai ca distanţă teoretică asumată faţă de un concept deja învestit cu un sens tare. Dacă altitudinea oraşului se prăbuşeşte, poate că trebuie să căutăm noi înţelesuri ale oraşului din străfundurile sitului său, din "gr(o)und", cum ortografiază Lebbeus Woods titlul cărţii sale (alcătuită cu Guy Lafranchi) în care poate fi auzită şi o asemenea punere în criză a conceptelor ce păreau nu doar cunoscute, ci şi descărcate de sens. Gr(o)nd-ul lui Woods nu este subteran, sau fondator în sensul originarităţii sale, în felul în care înţelegem locul de fundare al unei clădiri. Woods vede bazele oraşului în stradă şi în cotidianitate: "Strada şi viaţa străzii sunt de fapt baza oraşului, (gr(o)und-ul lui, fundaţia realităţii sale fizice, fără de care nu ar exista...Strada nu este doar locul unde oraşul atinge baza şi pe baza căruia este el însuşi întemeiat dar chiar (...) matricea motivelor sale de a exista" (5). Trimiterea massei construite în fundalul străzii reprezintă o lectură diferită a oraşului decât aceea cu care ne obişnuiseră moderniştii, ale căror teorii urbanistice sunt, de altfel, vinovate de punerea în criză, sau desfiinţarea, străzii în oraşul modern. Dacă citim strada pe fundal de massă edificată, ca loc public al cotidianităţii în mişcare cu viteze diferite, al inter-relaţionării şi, într-adevăr, ca matrice a oraşului, ea este reînvestită cu sensul pe care modernismul CIAM i-l negase.

Raul Bunschoten vorbeşte în a sa carte despre Metaspaces[vii] şi face tranziţia necesară de la pământ la aşezare, prin intermediul epidermei prime şi, respectiv secunde pe care o reprezintă fiecare dintre ele. El discută - foarte frugal, în retorica manifestului unei expoziţii - despre ţesutul urban ca despre piele pe piele: oraş pe(ste) teren - dublă anvelopantă (sau multiplă, ca în cazul Troiei, ipostază mai frecventă decât poate să pară la prima vedere). Prin violenţa intervenţiei, aş diminua metafora dermală a lui Bunschoten spunând că, de fapt, oraşele par mai degrabă tatuate, sau scrise cu stylul, pe pielea-pământ. Probabil că, atunci, înţelegem diferit ipostazele în care vedem pământul iţindu-se de după şi de sub oraş, în fracturile trotuarelor, în elevarea lor de rădăcinile arborilor, în fisurile clădirilor, în fundaţii dezgolite. Şi înţelegem astfel de ce, în astfel de momente de dramă, texteritoriile ne arată nu numai scrisul - superficial, se pare, indiferent de investiţia de stabilitate pe care o plasăm în «tatuajul» primei epiderme, dacă e să judecăm după cât de uşor poate fi el dez-figurat prin violenţă - ci, mai ales, întinderea şi profunzimea pământului care aşteaptă, la pândă parcă, să şteargă «scrisul».

Perspectiva lui Bunschoten merită atenţia celor plecaţi în investigarea texteritoriilor. În primul rând, prin atenţia pe care şi el o acordă "ground"-ului, ca şi autorii de mai sus. Termenul analog celui de ground pe care îi foloseşte el este "crust (forms)", mai cu seamă pentru peisaj, înţelegând pământul ca pe ceva a cărui epidermă este peisajul, prima piele. Trăsăturile acestui ceva care este pământul sunt: incompletitudinea formală ("objects, formally complete, such as we rarely imagine ground to be"), profunzimea imaginală şi indecidabilă ("ground which goes, according to our senses, as deep as out imagination"; "an inner world of dream and desires"), dinamismul caracterizat de mişcarea înceată, ("the time of geological movements"), atributul păstrător ("ground to deposit objects" şi trupuri, aş adăuga) sau arhival (şi el asociază teitoriul şi scriitura undeva în carte), şi, în fine, instanţierea ca alteritate în raport cu oraşul ("Architecture also turns the skin of the earth into an expression of another space"). În raport cu această din urmă alteritate, pământul pare să pro-pună celor care se aşează "proto-urban conditions", analoage emoţiilor umane. Aceşti "curenţi subterani" - care fac ca pământul să tindă către aşezare şi pe aceasta să vadă într-o anumită configuraţie a pământului potenţialul propriei sale viitoare dezvoltări - vin din profunzimea pământului, a cărui faţă este peisajul. Aici putem presupune că aceste "condiţii proto-urbane" sunt analoage, deşi mult mai subtile în natura lor, celor absorbite de lucrarea operei de artă heideggeriană din profunzimea stâncii pe care se sprijină şi în care reaşază lumea pe care o va fi deschis. Atitudinea "uraniană" a lui Heidegger este dublată de Bunschoten de două instanţe intermediare, prima piele (peisajul) şi a doua piele (oraşul). Într-un fel pe care urmează să îl descriem mai departe, Bunschoten propune aceste interfeţe într-un fel care desparte un interval între pământ şi zidirea propriu zisă, pe care Heidegger le aşază în coliziune directă şi reciprocă nutrire. Peisajul şi Oraşul, cu străzile sale (acel gr(o)und al lui Woods, citat mai devreme), negociază însă "naşterea" casei din pământ. O formă de negociere o reprezintă, aşa cum încerc să arăt în acest text, texteritoriile însele, ca pământ cu memorie.

Pentru a întări argumentul, voi continua prezentarea metaspaţiilor lui Bunschoten. Patru forţe modelatoare afectează, potrivit autorului aici comentat, pielea secundă: ştergerea (erasure), originarea (origination), transformarea (transformation) şi migraţia (migration), dintre care primele două, în modul în care par a fi înţelese de către Bunschoten, sunt relaţii care angajează deopotrivă ambele "piei" ale pământului. Într-un anume sens, putem defini originarea[viii] drept acel atribut al pământului - prima piele - de a oferi indicaţii cu privire la configurarea celei de-a doua - oraşul. Într-un anume sens, pe care termenul englezesc îl şi conţine ca înţeles, pământul ca texteritoriu al originării oferă o "etimologie" oraşului, unei anume circumstanţe urbane sau clădirii care se încrustează pe/în el. Pământul deja scris este, din acest punct de vedere, superior pământului mut. Încă şi mai slab este însă pământul şters (erasure), pentru că, deşi folosit deja, ştergerea - mai cu seamă aceea violentă şi de mari proporţii, nu m-aş sfii aici să ofer exemplul demolărilor din Bucureştii anilor optzeci - îl poate întoarce la condiţia de "sălbăticie", condiţie pe care, ulterior, numai sondări randomizate, de felul descărcărilor de sarcină arheologică de peste veacuri o mai pot reformula, re-aducând respectiva bucată de pământ "înapoi" la condiţia de texteritoriu. Originarea şi ştergerea sunt în continuă încleştare. Bunschoten aminteşte şi de operaţiuni de ştergere benefice oraşului[ix], dar încărcătura de sens negativ a acestui fel de operaţiune urbană este greu de negat[x].

Pentru o practică a texteritoriilor

E straniu să vezi la lucru, printre lecturi "trădătoare" şi reinvestiri cu sens, prin mutarea dintr-un topos al folosirii lui într-altul şi dintr-o disciplină într-alta, un concept în devenirea lui istorică. Avem aici o cu totul altă viziune asupra pământului. Vedem acum iarăşi clară, violentă, figura acelui "Grund" originar iţindu-se din asemenea investigaţii din care frivolitatea şi jocul post-moderne au plecat. Epiderma e superficială, nu e păstrătoare, precum pământul heideggerian, exhibarea scrisului tatuat se face în vederea ştergerii complete sau rescrierii rapide. Texteritoriul aici este cu totul altceva: un metatext scris peste textul prim, de fundal, la fel de superficial ca şi cel care i se adaugă. Or, sondarea întâmplătoare (în raport cu rezultatele neaşteptate), schimbarea unghiului de privire sau protezarea acesteia prin alterarea lungimii de undă (de la vizibil la infraroşu, ultraviolet, gamma, radio etc.) sau prin simpla folosire a nuielii de alun a fântânarului, atunci când privim cu intensitate suprafaţa pământului, duce - precum se poate observa din cele trei exemple de mai jos, la descoperiri fabuloase. Între-deschiderea suprafeţei, prin siluire sau doar prin transparentizarea parţială, ne conduce fără întârziere la metafore corporale. Suprafaţa capătă profunzime şi straturile consecutive devin transparente unul faţă de celălalt; din această transparentizare se depliază dimensiuni de sens ascunse. A proiecta împreună cu straturile precedente este o operaţiune până la un punct analoagă modului în care - layer după layer - aşezăm transparenţe una peste cealaltă în proiectarea asistată de calculator. Folosim această unealtă spre a nu uita ceea ce este dedesubt sau deasupra şi asta pentru că trebuie să ţinem cont de ceea ce este dedesubt sau deasupra în proiectarea noului layer. Compunem altfel împreună cu straturile decât fără ele. Şi atunci de ce acest fel de a gândi o clădire să nu poată fi folosit în chip analog în ceea ce priveşte conlocuirea unei clădiri noi cu memoria locului şi, implicit, cu arheologia lui - mai veche sau mai nouă? Arhitectura se adaugă hiper-suprafeţei, insinuându-se în pliurile acesteia. Arhitectura este un act de violenţă şi, prin gesturile asociate fundării, forează în profunzimea imediată a terenului. În ce fel, aşadar, textuarea locului, adică investigarea lui în profunzimea propriei suprafeţe poate deveni pre-text pentru nou instanţă a teritoriului?

Lucrul cu straturile implică, în primul rând, investigarea lor. Operaţiunea arheologică de descoperire şi cartare a locului este prima operaţiune necesară aici. Odată această operaţiune încheiată, în funcţie de numărul straturilor, arhitectul poate opta pentru:

1) Forma cea mai soft cu putinţă a lucrului cu arheologia este aceea a virtual heritage: reconstrucţia virtuală a siturilor arheologice, cu toate problemele de metodă, de reconstrucţie prin analogie - în lipsa dovezilor «tari» - şi, mai cu seamă, de aflare la îndemână, spre conjugare cu realitatea de pe teren, a acestor reconstrucţii virtuale. Pe scurt, orice formă ar lua-o aceste reconstrucţii, rămâne problema diferenţei de mediu şi, mai cu seamă, a diferenţei de situri. Chiar dacă virtual heritage se află la muzeu sau la visitor's center, experierea celor două medii - realul şi virtualul - se a face, oricum, separat. Soluţia probabilă, aceea a «vistelor» - perspective privilegiate de unde să se poată vedea, prin suprapunere, deopotrivă real (prezent) şi virtual (trecut şi viitor deopotrivă), sau, încă mai costisitoare, a posibilităţii de parcurge situl arheologic cu ochelari de VR care să completeze (updateze) realitatea în chiar timpul parcurgerii ei, pare destul de îndepărtată şi de nerezonabilă financiar. Cu toate acestea, virtual heritage este un răspuns al tehnologiei contemporane la problema arheologiei legate de conservarea sau reconstrucţia siturilor, transformând ceea ce părea să fie o dihotomie într-o posibilă joncţiune. Se poate, astfel, pentru cei interesaţi, să şi conservăm ruinele arheologice aşa cum le-am primit, încetinindu-le la minimum descompunerea ireversibilă şi, în acelaşi timp, să avem şi o reprezentare convingătoare a ceea ce, probabil, va fi o bună aproximare a momentului auroral al respectivului sat. Virtual heritage aduce în plus posibilitatea de a vizualiza nedistructiv (adică aşa cum realitatea NU o va fi făcut, spre pildă, în cazul Troiei) atât a straturilor succesive care s-au înlocuit, sau au conlocuit - paşnic sau violent, cât şi a conjuncţiei lor. În ce fel virtual heritage va putea da seama despre caracterul procesual al mediului edificat, acesta este un lucru care ţine nu doar de mai performantă tehnologie - software şi hardware deopotrivă - ci şi de unghiul de investigaţie al celor ce o practică. Orice s-ar spune, reconstrucţia virtuală, ca şi arheologia şi conservarea patrimoniului în genere, sunt domenii care necesită o solidă introspecţie critică din vreme în vreme, întrucât toate trei modurile de lectură a texteritoriilor au tendinţa, naturală până la un anumit punct, a auto-canonizării.

2) Accesul - vizual, muzeificat - la (pre)texteritoriul de desubt, a cărui investigare a fost deja documentată şi «epuizată» (arh. Mario Botta, Banca Naţională a Greciei, Atena; arh. Richard Meier, Ara Pacis, Roma). În afară de coexistenţa pe o aceeaşi suprafaţă, raporturile dintre cele două instanţe sunt minime: cea mai recentă nu o incomodează pe cea mai veche, lângă care sau deasupra căreia se alătură, fără să se amestece[xi]. Tema este aceea a podului peste texteritoriul ex-pus. Nu rareori, menţinerea în vizibilitate publică este exact motivul aşezării unor clădiri peste precedentul arheologic: Casa Sf. Petru, bisericile care prind în montură situri ale trecerii pe pământ ale lui Iisus, Moscheea Temple Mount de la Ierusalim, înrămează roca de pe care a fost răpit la ceruri Mahomed. O ex-punere violentă a straturilor multiple de dedesubt - dar din motive contrare venerării relicvelor - o întâlnim la biserica St. Laurent din Grenoble. Şantierul arheologic a înlăturat pardoseala bisericii ultime şi a excavat, strat după strat, o biserică anterioară de plan central, la martirionul de sub aceasta, precum şi la mormintele de sub martirion şi din cimitirul adiacent. În fine, spre a epuiza de-tabuizarea cimitirului, s-au deschis mormintele şi, acum, scheletele sunt expuse parcursului turistic. Rezultatul este în acelaşi timp fascinant şi cutremurător, nu are efectul de alungare a straniului pe care, minţi carteziene, îl vor fi dorit arheologii. Dimpotrivă, accesul vizual pângăritor la lucrarea morţii, conjugat cu caracterul de ecorşeu - mai mult, de trup deschis cu totul - al ansamblului în stadiul său actual intensifică, înstrăinându-ne de propria experiere a tainelor locului. Nici biserică nici (doar) muzeu, St. Laurent este un loc/obiect trans-temporal, un texteritoriu exemplar - în acelaşi timp palimpsest scris, scris peste, şters şi rescris din nou.

3) Marcarea urmei (pre)texteritoriului pe teritoriul «nou». Restaurările procedează frecvent la asemenea în-scrieri a vechiului în nou. Fundaţia unui obiect pierdut este marcată pe teren (Mănăstirea Neamţ), sau se continuă diferit un obiect început/neterminat/demolat - cu o altă «cerneală» (i.e. alt material, sau altă culoare/textură a aceluiaşi), cu o altă «caligrafie» (i.e. un alt nivel de detaliere, ca la Sagrada Familia).

Exemplară pentru înţelegerea acestei rescrieri este înţelepciunea unui călugăr de la Mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Prizren, Kosovo (1353), distrusă în violenţele interetnice din martie 2004, în faţa violenţei pure, cea care aşază în arhiva unui texteritoriu un moment de cezură: «Viaţa nu e grea. Păcatul e greu. Mănăstirea înseamnă piatră. Vine furtuna, o dărâmă, noi o ridicăm la loc. Importantă este doar credinţa."[xii]

4) Flatarea unui sau a altuia dintre straturile preexistente - la limită, a tuturor - nu doar ca grafie pe teren sau în perete, ci şi ca recompunere a obiectului/stratului vechi în obiectul nou (armurărie şi galerie de artă, Wexner Center, Columbus, Ohio; arh.Peter Eisenman); în această ipoteză, ceea ce vedem drept nou este «alterat» simbiotic - prin compunere - de (pre)texteritoriu. Casa nouă e o rezultantă de doi vectori: ceea ce exista pe sit şi intenţiile auctoriale cele noi, aşa cum s-ar fi concretizat ele dacă pretextul nu exista. Desigur, exceptând dovada pre-existenţei unui proiect înainte de investigaţia arheologică, putem presupune că, de fapt, ideea nouă de proiectare va fi fost deja, din start, influenţată de prezenţa - uneori copleşitoare - a arhe-scriiturii de pe sit.

Mircea Eliade comentează în Jurnal (III, 1989, 247) despre opera - neterminată din pricina unui straniu accident - a unui anume egiptologist, Varille, care descoperise că

"pentru fiecare nouă construcţie egiptenii foloseau drept piatra din capul unghiului un element mai vechi, provenind de la un monument anterior. Această piatră era "sămânţa" din care noul monument putea creşte, o idee care era, în plus, perfect justificabilă."

5) Extragerea timpului din(tre) straturi ca element ordonator al acestora şi, astfel, contopirea lor într-o clădire sau gest edificator care le recapitulează pe toate, inclusiv ultima instanţă, cea actualizată prin zidire/intervenţie. Este cazul experimentului Chora L Works, al lui J.Derrida şi P.Eisenman, pentru La Villette din Paris. Inclusiv cartea[xiii] care documentează experimentul a fost gândită ca un obiect cu propria arheologie, care se dezvăluie pagină după pagină. Un exemplu încă mai elocvent este Casa Baião a lui Eduardo Souto Moura. Proprietarul a dorit construirea unei locuinţe pe un sit arheologic. Arhitectul a făcut mult mai mult: a îngropat casa în situl arheologic, lăsând elementele de drenaj ale acoperişului să transpară la «suprafaţă» în felul în care restul sitului arheologic lasă la suprafaţă vestigii. De fapt, arhitectul a operat o echilibrare a timpului istoric conţinut în sit. Pentru început, după descărcarea de sarcină arheologic, a ex-pus situl, prin consolidare şi excavare parţială, făcând şi mai dramatică vestigialitatea lui. Dimpotrivă, noul/prezentul a fost îngropat, la propriu şi la figurat, transformându-l pe de o parte într-unul din straturile sitului şi, pe de altă parte, reducându-i prezenţa şi actualitatea prin refolosirea pietrei dintr-un edificiu demolat din Barredo. Estomparea timpului prezent şi, dimpotrivă, exacerbarea celui trecut aduce cumva în balanţă jocul cu timpurile produsului final. Casa finală nu este o casă ci un ansamblu de pietre, vorba poetului Ivănescu, «vechi, nouă».

---