Patru nume de arhitecţi, aşadar, pe care îi admir în ipostaza lor de creatori, de individualităţi, din motive complet diferite:
Primul e Vlad Arsene, pentru noutatea stenică a office building-urilor sale, americăneşti, din capitală (blocurile gemene dinaintea ozeneului expoziţional de la Piaţa Presei, ori ambasada Canadei); Practic, Vlad a aşezat un standard sub care e ruşinos să proiectezi clădiri de birouri. Nu suficient de ruşinos ca să nu se proiecteze majoritatea sub el. Dar din ce în ce mai multe clădiri îl egalează. De depăşit, deocamdată, nu e cazul. Îmi amintesc de admiraţia lui Ştefan (Puiu) Lungu pentru fostul MindBank-ul care acum nici nu ştiu ce mai e, ANAF? Clădirea foloseşte întreg subsolul pentru sala de ghişee (era bancă, avea spaţiu de interacţiune publică; la noua funcţiune ce-o fi?) Despre Vlad, agasantă este presiunea nervoasă în care e ţinut din pricina ameninţărilor cu demolarea din partea bisericii catolice (mă rog, doar a domnului Robu) faţă de Cathedral Plaza, edificiu din cauza căruia nu se pot ruga persoanele care au dat în judecată proprietarul clădirii, ca să fie demolată. Mult mai grav mi se pare că, în disputa aceasta, au găsit de cuviinţă să se exprime câţiva colegi, reacţionari, nu conservatori, în opiniile d-lor, dar, fireşte, inconsecvenţi faţă de consecinţele argumentelor produse. E uşor să treci drept apostol al păstrării, dacă te radicalizezi până la autism, dar asta nu e parte din soluţie, ci din problemă. Clădirea lui Vlad este isteaţă urbanistic (creează o piaţă urbană acolo unde anteriorul maidan cu pisic moarte nu deranja pe nimeni; se retrage respectuos faţă de biserică, a cărei percepere stradală nu este blocată decât de propria clădire cu colportaj religios la parter, dar pe care, cumva, nimeni nu propune să o demoleze); iar faţada spre piaţetă este elegant rezolvată (celelalte sunt banale).
Dorin Ştefan, pentru atitudinea sa natural-avangardistă şi pentru că este un profesor foarte en vogue, explodând de energie pozitivă la vârsta la care majoritatea se pregătesc să se retragă la pensie. Prietenos, excelent companion, bon viveur, bun coleg de universitate, de spaţiu public şi de profesie, Dorin este persoana pe care prefer să o am alături în majoritatea conversaţiilor serioase despre profesiune în general şi despre statutul nostru, bieţi oameni sub vremi, în particular. Noua sa clădire de birouri, al cărei dos îmi aminteşte de conversia din Ghencea, anturează clădirea istorică răs-arsă anţărţ, de vizavi de guvern, în Piaţa Victoriei. E elegantă, cu elegantele sale curbe; cred că putea fi mai înaltă, ca să înrămeze corect edificiul istoric, nu doar stânga dreapta, după principiul tampax (scuzaţi-mi franceza), cu racorduri laterale, de care e plin oraşul, pentru că place la monumente...
Radu Mihăilescu, de la Timişoara, este autorul unui spectru de clădiri, de la case (absolut excepţională Casă Herczeg, care şi-a vindecat proprietarul) şi lăcaşuri de cult (Biserica Eroilor şi cea de la Aiud, la Râpa Robilor) până la memorialul de la Sighetu Marmaţiei, plus un mall timişorean cu capelă la subsol, cu totul şi cu totul afară din orice orizont de aşteptare comun.
Într-o categorie separată, singur, este dl. academician Şerban Sturdza, fost preşedinte al OAR de la înfiinţare, acum preşedintele filialei OAR Bucureşti. Dânsul e un soi de Carlo Scarpa autohton de cea mai fină calitate, în zona reinterpretării tradiţiei (uneori, chiar a tradiţiei personale, dacă vedeţi ce a făcut din Casa Sturdza, unde e, adică sunt, Cărtureştii de pe Magheru). Nu e tradiţia vernaculară, ci una urbană, ba chiar aristocratică. Pe alocuri jazz, pe alocuri smerenie, arta poetică a domnului Sturdza, modul în care reface conace şi meserii trebuincioase refacerii conacelor, credinţa dumisale că există energii esoterice de natură să se manifeste întru amplasarea geografică şi culturală a acestor edificii - toate acestea dezarmează observatorul neutru. A restaurat casa mamei lui Enescu, de la Mihăileni, federând energii şi oameni împrejuru-i; la fel, biserici de lemn (ca şi răposatul Alexandru Nancu, de altfel, dar acesta mai puţin ştiut, deşi e autorul unei excepţionale cărţi / doctorat despre artă şi credinţă). Acum, când scriu acest text, sunt la Timişoara, unde dl. Sturdza a lucrat ani mulţi, înainte şi după 1989. Biserica studenţilor, al cărei proiect l-am publicat în Arhitectura în numărul despre Biserici Nouă, acum douăzeci de ani, încă nu este gata. Deşi este un proiect fabulos. De ce nu e gata?
Despre retardarea deliberată a beneficiarilor, instituţionali şi privaţi, ai celor mai spectaculoase dintre edificiile din România după 1989, precum şi a intelectualilor care ar fi putut să sprijine procesul de emancipare şi nu au făcut-o, însă, altă dată...