Într-o zi, l-a adus în redacţie, unde petreceam ore ascultându-l, pe Nicolae Goga. În perioada interbelică, acesta a fost student. Prieten al lui Constantin Joja, îi era acestuia şi tovarăş de idei politice, care s-au dovedit greşite. Au figurat în expoziţia (de la Dalles), numită Munca legionară în arte, deschisă în toamna lui 1940, unde, amândoi, au prezentat un proiect pentru o aşa numită Casă a Căpitanului (titlul e cu referire la Corneliu Zelea Codreanu) şi unul pentru o Biserică a Neamului. La sfârşitul anului 2016, din cine ştie ce străfunduri, apăruse prin holul şcolii o stafie: macheta acesteia din urmă, care, însă, a şi dispărut rapid. Se pare că au reuşit să depăşească momentul rebeliunii fără mari consecinţe publice. S-a mai remarcat N. Goga în 1942, la concursul pentru o catedrală ortodoxă la Odessa, cu un excepţional proiect solo, care a împins la ultimele consecinţe proiectul comun cu Joja, din 1940. Acesta din urmă a şi câştigat concursul din 1942, cu un proiect straniu, despre care am scris altundeva, aşa că nu insist, pentru că voi reveni la C. Joja cu alt prilej.
Biserica Neamului era foarte speeriană, deşi argumentul arhitecţilor mergea pe o sinteză a tradiţiei planimetrice moldoveneşti cu turlele înalte valahe. Mult mai interesant mi se pare proiectul semnat doar de Goga, pentru concursul din 1942, pentru că aici se propune, cred, un capăt de linie al investigaţiilor pe tema spaţiului sacru autohton. Mai pe scurt, bisericile ortodoxe sunt disimetrice în raport cu axa nord-sud; adică, sunt simetrice mai puţin detalii: o scară către balcon, sau uşa de pe sud, spre vestmântar. Or, Goga a reuşit performanţa de a introduce un ax de simetrie şi pe axa nord-sud, introducând între pronaos şi naos un spaţiu de gropniţă. Astfel, turla de peste pronaos (de obicei de secţiune pătrată, încununată de o icoană a Maicii Domnului) devine egală în formă şi altitudine cu aceea de peste naos (cu Iisus Pantokrator).
Atunci mi se părea elegantă, mi se pare încă, biserica sa de lemn din Parcul Titan. Între timp a căpătat o istorie proprie şi, mulţumită efortului unui preot dăruit cu mut har, este un loc mult mai important decât modesta sa faimă printre arhitecţi. Or, am discutat destul de mult cu Nicolae Goga şi cu Anghel Marcu, atunci, despre ideea lui Joja de a amplasa asemenea verticale maramureşene în câteva locuri-cheie din capitală, dintre care îmi amintesc de scuarul de la TNB şi în faţa Casei Republicii. Această ridicare-împotrivă, cum numea Neemia refacerea zidurilor Ierusalimului, avea în primul rând, potrivit celor doi arhitecţi, un motiv ideologic, de alungare a duhului rău comunist din acele locuri. Goga a şi arătat cum ar fi trebuit să arate, dar excentric, o astfel de prezenţă publică. În Titan, dă bine, deşi este din ce în ce mai eclipsată de ce apare nou în jur. În faţa Casei Republicii - nu sunt deloc convins. La TNB, pot crede că ar fi echilibrat demolarea, după cutremurul din 1977, a bisericii de vizavi, de lângă corpul vechi al Şcolii de Arhitectură. Dar nicio verticală nu va fi putut să domine o clădire de magnitudinea acestui Palat al Parlamentului, pornind de jos. Poate catedrala patriarhală să o facă, pornind de sus, din deal; urmează să vedem.
Închei, spunând că regret că nu ştiam atunci ce să îl fi întrebat, mai de esenţă, pe Nicolae Goga. Ştiu că m-a surprins vorba dumnealui, de creştin practicant, referitor la biserică. O generaţie întreagă lipsea din transmisiunea ştiinţei acesteia, esoterice în fond, a constructorilor de lăcaşe de cult (şi, mai specific, de catedrale); regret, aşadar, că generaţia lor nu a transmis-o, nu avea cum, altora, de la care să o fi primit cei leat cu mine şi mai mici. Această porţiune a trebuit să o descoperim noi the hard way şi nu sunt convins că o ştim perfect, cei câţiva care am mai rămas tributari acestui meşteşug al constructorilor operativi de odinioară. Odată cu Nicolae Goga, separat de erorile politice pe le vor fi făcut (şi pentru care au plătit cu ani grei de recluziune), a tăcut încă o voce care aflase câte ceva din secretele artei sacre.