*
Cu două sau trei excepţii, nu există în deceniul care se încheie răspunsuri consistente la problema actualizării lăcaşurilor de cult ortodoxe. Să nu ne mirăm, aşadar, dacă rezultatul acestui dezinteres va fi - este deja - un colos servit drept "Catedrală a Neamului" de cei în a căror competenţă nu stă - deşi ar fi fost cazul - frumuseţea zidirii: ierarhii bisericii ortodoxe.Modul lamentabil în care arhitecţii şi elita intelectuală s-au implicat de-a lungul procesului de incubaţie a acestui proiect nu dovedeşte decât decuplarea acestor "pături" de problemele societăţii şi, mai grav, incapacitatea lor de a mai "conduce" destinele acelei societăţi, de care îi desparte realitatea unei crize pe care intelectualii nu şi-au asumat-o, iar ceilalţi nici nu-i recunosc existenţa.
Ce să întrebăm acum? Care au fost demersurile noastre de a crea cursuri comune cu teologia în domeniul arhitecturii sacre? Sau, măcar, câte cursuri şi proiecte în domeniu s-au derulat în facultăţile de arhitectură din ţară, altfel decât sporadic şi fără sistemă într-un deceniu? Câte studii substanţiale în chestiune au apărut, scrise de arhitecţi, altele decât cele semnate de Sanda Voiculescu sau Radu Drăgan, de intervenţii sporadice de felul celor ale lui Alexandru Paleologu, Theodor Baconsky sau ale altor intelectuali, în marginea Catedralei cu pricina? Cum au protestat arhitecţii când fostul arhitect-şef al Bucureştilor, dl. Peter Derer, era înlăturat pentru că dorea să impună / opună demersuri legale şi profesioniste la delirul naţionalisto-populist păstorit de întreaga administraţie centrală, de la Victor Ciorbea la Ion Diaconescu şi de la preşedinte la nepotul apter al filosofului de la Păltiniş? Câte expoziţii, altele decât "Biserici nouă" din 1996? Câte concursuri pentru biserici de cartier, care să poată fi apoi puse - ca alternativă - la dispoziţia clerului? Câte rapoarte publice a dat comisia pentru avizare de la MLPAT? Câte emisiuni au fost propuse redacţiilor de "specialitate" de la TVR de către arhitecţi?
Majoritatea autorilor de biserici dintre războaie, dar mai cu seamă cei preocupaţi de edificarea bisericilor urbane de mari dimensiuni (catedrale) şi cei din deceniul al patrulea sunt cei care redefinesc de fapt stilul "neoromânesc" de generaţia a doua, impulsionaţi fiind mai ales de avântul luat de acest program după Unirea din 1918. Atunci s-a pus problema acută, mai mult chiar decât după 1977, de a semnala prezenţa statului unitar, mai ales în zonele nou alipite regatului român - Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Neoromânescul capătă astfel o încărcătură politică mult mai evidentă decât cel dinainte de război. Acum nu se mai punea cu acuitate problema definirii unei spirit "naţional" în arhitectură, cât a propagării acestui spirit naţional, deja concretizat prin lucrările primei generaţii de arhitecţi ai direcţiei naţional-romantice, în teritoriu.
Tehnicii combinatorice a primilor, generaţia a doua îi adaugă necesitatea monumentalizării - nu doar din pricina amplasării urbane centrale, ci şi, mai cu seamă, datorită raţiunilor politice ale acestor amplasări. Catedrale de mari dimensiuni în oraşele "sensibile" - Alba Iulia, Cluj, Timişoara, Satu Mare - iată astfel o problemă politică majoră care, în proces, a încetat să mai fie doar una estetică. Catedrala era semnalul aproprierii teritoriului respectiv, care era astfel fixat - prin sacru - în harta românităţii ortodoxe. Până la abdicarea regelui Carol II, acest program de monumentalizare a arhitecturii ortodoxe mai cu seamă în zone unde ea fusese anterior marginalizată sau unde era insignifiantă numeric (în secuime, bunăoară) a fost urmărit cu perseverenţă şi riguros aplicat.
Bisericile antebelice erau de regulă parohiale, relativ mici ca scară (Bradu-Boteanu -1909, Sf Visarion - 1912, a lui E. Doneaud): problema monumentalităţii, a reprezentativităţii lor de "ciob holografic" al întregii Românii ortodoxe, nu se pusese. Asemenea biserici pitoreşti vor continua să apară şi după război, uşor mai mari ca scară (Sf Spiridon / Spirea Veche - 1928, Bucureşti), ca expresie a parohiilor (criteriu de coagulare urbană) şi / sau a breslelor, regiilor sau firmelor mari (criteriu de coagulare profesională, care, prin modernizarea oraşului, încetase să se mai suprapună peste cel teritorial: Belvedere / CAM -1932, Bucureşti). Dar ele pot fi considerate ca marginale în raport cu obiectivele celuilalt program, al catedralelor "românizării" (i.e. ale aproprierii în sensul omogenizării sub criteriu naţional a teritoriului celui nou-românesc, unde ortodoxismul apărea drept ingredient esenţial al identităţii de neam).
Or, problema arhitecturii sacre de mari dimensiuni este tocmai absenţa modelelor de prestigiu comparabile ca amploare, altele decât cele bizantine. Devreme ce multe din obiectele privilegiate de referinţă din spaţiul valah - Cozia, Curtea de Argeş - aveau deja inoculat modelul bizantin, părea logic, din punctul de vedere al arhitecţilor de biserici ample de mai târziu, să se facă fuziunea direct cu modelul "originar", bizantin sau, spre finele perioadei interbelice, chiar "roman". Aşa se putea rezolva şi chestiunea scării, în sensul că bisericile urbane au nevoie de un cu totul alt raport între clădirile din jur şi sine decât biserica de sat. Aşa a făcut Petre Antonescu în "Biserici nouă", aşa au făcut Ionescu Berechet, Joja, Goga şi alţi arhitecţi interbelici preocupaţi de acest program - cu un radicalism al demersului încă nedepăşit.
Numărul de faţă al revistei Arhitectura s-a înfiripat în ultimii doi ani. El nu este o dare de seamă fidelă a ceea ce se întâmplă în ţară: de fapt, acolo sunt gata sau se construiesc peste o mie de case despre care se poate spune în cazul fericit că sunt doar anoste. Multe sunt neferice, destule sunt hidoase. Comisia de la MLPAT, în care sunt doar unul sau doi arhitecţi implicaţi propriu-zis în arhitectura ortodoxă, nu a împiedicat apariţia acestor monştri care - în durată lungă - fac cel mai mare deserviciu cu putinţă ortodoxiei. Domeniul pare pierdut pentru arhitecţii acestei generaţii, pentru că nu va mai apărea curând fereastra de oportunitate din primii ani ai deceniului post-totalitar. Este momentul să tragem linie şi să ne întrebăm, singuri cu conştiinţele noastre şi, poate, cu Dumnezeu: oare noi, arhitecţii români, ne-am făcut, aici şi acum, datoria?