- Noroc că la Buenos Aires ne-am luat o serioasă marjă de siguranţă pentru traversarea "bălţii" (glumesc cei de acolo, dar estuarul lui Río Plata are totuşi cincizeci de kilometri în zonă, chiar dacă abia mai spre ocean se lăţeşte cu-adevărat). Recomandarea era să vii cu minimum jumătate de oră înainte de plecarea vaporului spre Colonia del Sacramento, pentru a avea timp pentru controlul vamal. Cum nici eu nici prietena cu care mergeam nu mai trecusem vreodată din Argentina în Uruguay şi n-aveam idee cum va fi, ne-am dus la Puerto Madero cu şi mai mult timp înainte, cam cu o oră şi jumătate mai devreme. Şi bine am făcut.
- De ce, aţi avut vreo surpriză?
- Păi se putea fără? Călătoream cu paşaport UE, aşa că n-aveam nevoie de viză. Dar nu se ştie niciodată când apare ceva din senin taman când te-aştepţi mai puţin! Ne-am cam speriat noi când am văzut câtă lume se-nghesuie să urce pe vapor, dar erau totuşi foarte multe ghişee, iar cozile avansau extrem de repede. Asta până la noi. Ne-am aşezat pe rânduri diferite, ca să vedem cine ajunge primul pe vapor. Mie mi-a venit primul rândul la control. Aici au început problemele. I-am dat poliţistului de frontieră paşaportul. L-a scanat. Nimic. L-a întors pe toate feţele, s-a scărpinat pe cap, a dat un telefon, a mai venit un poliţist, a dat şi el un telefon. Nimic. La rândul de alături, acelaşi lucru cu prietena mea, care ajunsese şi ea la control. În spate, lumea începuse să se mute la celelalte cozi, care avansau normal. Ale noastre, blocate amândouă.
- Care era problema?
- Nici eu nici prietena mea nu ştiam ce se-ntâmplă, dar eram calmi, singurul risc real era să pierdem vaporul. De altfel şi poliţiştii păreau mai degrabă miraţi decât îngrijoraţi. Dintr-o dată, aud nişte exclamaţii, o văd pe prietena mea zâmbind, şi-mi face semn că totul e bine. Lucrurile se rezolvaseră.
- Cum?
- Văzând că timpul trece, şi că nimic nu se-ntâmplă, i-a-ntrebat pe poliţişti (vorbea bine spaniola) care e problema? "Nu găsim ţara", a venit răspunsul, "nu există nici o ţară care să înceapă cu Ro".
- Şi cum s-a rezolvat?
- Le-a spus să caute în computer Rumanía. Pe paşapoartele noastre scria România/Romania/Roumanie, or pentru ei, în spaniolă, ţara era Rumanía.
- Bine, dar asta nu e o greşeală?
- Bună întrebare. Mi-am pus-o şi eu imediat ce am trecut de vamă. Se pare că nu. Nu numai în spaniolă se scrie (şi se pronunţă) aşa, ci în mai toate celelalte limbi - franceză (ou), germană (u), rusă (u), etc. Şi în engleză se scria până nu demult Rumania, nu Romania.
- Cu "u", nu cu "o"?
- E vechea formă a numelui, care-şi are originea în "rumânie", o înţelegere prin care "rumânii", ţărani munteni, se legau de o moşie boierească, în Evul Mediu.
- Bine, dar atunci "rumân" n-are legătură cu originea poporului român, aşa cum învăţăm la şcoală ("de la Râm ne tragem")?
- Nu sunt lingvist, şi nu ştiu dacă lingviştii noştri au căzut de acord (între ei sau cu istoricii) în privinţa asta. Dar "Rûm" e totuşi forma turcă (provenită din arabă) pentru Roma. E drept, musulmanii se refereau la "a doua Romă", Romania (cum s-a numit oficial Bizanţul, Imperiul Roman de Răsărit). Etimologic e o filieră diferită faţă de cealaltă, dar până la urmă cu acelaşi rezultat (mai puţin un frecuş fără importanţă la vama argentino-uruguayană, care nu se pune însă deloc la socoteală).
(Bucureşti, februarie 2017)