Contrarietăţi

- Îţi aminteşti cum învăţam la şcoală despre marile victorii pe care voievozii noştri le repurtau împotriva turcilor?
- Sigur, era pasionant. Ascultam cu sufletul la gură istoriile despre alegerea locului de luptă - mlaştini, locuri înguste unde marile armate otomane nu se puteau nicicum desfăşura. Erau prinse în ambuscadă şi spulberate. Conducătorii turci abia scăpau cu fuga. Când nu-şi pierdeau viaţa, îşi pierdeau măcar dinţii.
- Un lucru m-a contrariat atunci, şi continuă să mă contrarieze. După fiecare astfel de victorie strălucită, urma plata unui tribut şi mai împovărător decât cel de dinainte.
- Ai dreptate, nu m-am gândit la asta până acum. Într-adevăr, e ceva aici ce nu se leagă.
- Oare aceste succese militare, cu adevărat remarcabile având în vedere raportul inegal de forţe, nu erau cumva doar mici episoade dintr-un război mai mare, care era însă inevitabil pierdut de fiecare dată?
- Probabil că da, altfel n-am fi stat cinci sute de ani sub turci. Dar cel puţin n-am fost niciodată paşalâc.
- E drept că Imperiul Otoman ne-a lăsat o oarecare autonomie - mai mare în Transilvania, mai mică în Moldova şi Muntenia, şi nu ne-a împiedicat nici libertatea de credinţă. Asta nu-nseamnă însă că-ntinse regiuni, cum ar fi Crişana, Banatul, Dobrogea, Basarabia istorică, n-au fost totuşi paşalâcuri (în turcă eyalet). Iar Turnu, Giurgiu, Brăila sau Hotin, raiale. De la un moment dat, domnitorii muntean şi moldovean au devenit practic simpli guvernatori imperiali otomani - paşi cu două tuiuri, cum menţiona de altfel firmanul de domnie. Iar unii dintre ei au şi trecut la mahomedanism, chiar fără să-i oblige nimeni.
- Bine, şi atunci cum rămâne cu ce-am învăţat, c-am fost apărătorii creştinătăţii?
- Bună întrebare! Printre înaintaşii noştri se află desigur mari luptători antiotomani, dintre care nu puţini s-au sacrificat pentru independenţă şi credinţa strămoşească, dar în ansamblu cred că această jumătate de mileniu de vasalitate faţă de turci de care pomeneai ne-a plasat într-o poziţie mai degrabă confuză. La multe din momentele importante ale istoriei, cum au fost spre exemplu cele două asedii ale Vienei, când civilizaţia occidentală a fost grav ameninţată de Islam, ne-am aflat totuşi în tabăra otomană. I-am bombardat atunci pe creştini, chiar dacă fără prea mare entuziasm. În rest, ai noştri s-au cam luptat cu toţi, fie că erau creştini, fie mahomedani. Şi s-au războit şi între ei, ca fraţii. Şi nu s-au ferit să-i cheme chiar ei pe turci sau pe tătari în ajutor, atunci când aveau de luptat cu vreun adversar mai colţuros.
- O spui cu regret?
- Nu neapărat. Sunt sigur că au existat motive serioase pentru care lucrurile s-au întâmplat aşa, chiar dacă noi nu le înţelegem întotdeauna. Cine ştie, poate am putea găsi o explicaţie mai profundă dac-am reuşi să ne punem cumva în pielea celor de atunci. Iar un verdict - dacă a fost bine sau nu - nici măcar nu mai e aşa de important acum. Ar fi însă important să putem găsi resorturile care ne-au împins, ca naţie, să acţionăm aşa. Cunoaşterea acestor resorturi ne-ar permite o "citire" mai precisă a istoriei noastre naţionale. Şi ne-ar furniza şi mijloacele pentru a face proiecţii mai clare de viitor.

(Bucureşti, februarie 2017)