Parabole din natură

Scrisă în perioada victoriană, cunoscută pentru tonul didacticist moralizator, această carte, în patru volume, reprezintă o voce distinctă a acelor vremuri.

Prin intermediul alegoriei, din dragoste pentru ştiinţă şi copii, Margaret Gatty a căutat să înapoieze naturii misterul şi mirarea de care a fost sărăcită din pricina investigaţiei modernităţii. Introducerea unor subiecte mai profunde sau mai dramatice este o încercare de a ne prezenta lumea naturală ca o scenă în care se desfăşoară drame morale capabile să atingă atât intelectul, cât şi sufletul cititorului.

Dorinţa autoarei a fost ca aceste povestiri să fie citite copiilor, astfel încât, împreună, cei mici şi cei mari să pornească în această aventură comună de a descoperi, prin intermediul naraţiunii, orânduiala şi sensul vieţii.


Fără îndoială, Greierele de casă avea o viaţă tare necăjită până când oamenii şi-au zidit primele locuinţe şi au aprins focuri în vetre. De-atunci stă în cotloanele călduroase ale vetrelor, de unde-şi cântă melodia sa veselă şi iese uneori să se încălzească la lumina arzătoare a focului. El, care iubeşte atât de mult căldura, nu găsea adăpost decât în vizuini, scorburi de copac şi prin găuri scobite în pietre şi stânci, ori prin alte asemenea unghere mohorâte şi umede. În plus, trebuia să îndure dojana vietăţilor ce aveau parte de un adăpost călduţ şi nu-i împărtăşeau nevoia de voioşie.
- De ce nu te duci pe câmp să ţopăi şi să cânţi împreună cu verişoara ta, Lăcusta? - îl întrebă morocănos Păianjenul, care-şi ţesea pânza într-una din văgăunile unde-şi găsise adăpost Greierele. Sunt sigur că ai avea picioare destul de lungi, dacă ţi le-ai desface. E doar o stare mofluză ce vă face, pe voi Greierii, să vă jeliţi din unghere întunecate. Ar trebui să vă folosiţi de picioare şi să ţopăiţi de bucurie. Şi să mai ştii că ai putea cânta mult mai tare, dacă ai vrea.

Greierele se gândi că ar putea să se schimbe, dar ştia că pentru asta trebuia să se raporteze altfel la ce făcuse până atunci. Ceva nu mergea defel, însă ce anume nu ştia. Toate celelalte vieţuitoare - animale, păsări şi insecte - păreau destul de fericite. Păianjenul, de pildă, se simţea aşa bine în gaura pe care el, Greierele, o găsea atât de searbădă. Şi nu doar Păianjenul era mulţumit, ci şi Muştele, Albinele, Furnicile, până şi Cârtiţa ce uneori ieşea din vizuina ei şi spunea poveşti minunate cu peripeţiile ei subterane. Apoi păsările cu trilurile lor voioase, vieţuitoarele mari ce se plimbau ca uriaşii pe câmpii. Toţi, absolut toţi erau fericiţi cu ce aveau. Fiecare avea căminul pe care şi-l dorea şi nimeni nu invidia pe nimeni.

Cu el însă era altfel: nu-şi găsea locul nicăieri. Mai mult: întotdeauna, fără să ştie de ce anume, i se părea că doreşte ceva care-i lipsea şi la care nu putea ajunge. Ceva care să-l scoată din unghiul mort al lâncezelii. Bietul de el! Credea că este pe veci condamnat să zacă-n cotloane întunecate, cu toate că ştia că picioarele i-au fost făcute ca să zburde în voie. Şi cât de puţini îi ascultau cum cântă, deşi era înzestrat cu un glas ce putea să transmită şi altceva decât nişte jelanii.

Uneori, câţiva Greieri se adunau laolaltă şi dezbăteau această chestiune. Îşi priveau picioarele lungi şi îndoite şi-şi ziceau că sunt asemenea celor de Lăcustă. Totuşi, le repugna ideea de a o urma în iarba răcoroasă şi de a ţopăi ziua întreagă. Odată, un Greier cu mare abnegaţie, s-a gândit să meargă pe câmp să-şi întâlnească verişoara cea verde. Voia să-i ceară părerea, să-i dea un motiv pentru care viaţa Lăcustelor pare aşa de odioasă pentru rudele ei atât de apropiate. Şi s-a dus. Iar când Lăcusta s-a lăsat convinsă, ascultând cu atenţie, a tăcut câteva clipe, a fost cuprinsă de un mare interes pentru soarta neamurilor ei. Avea inima simţitoare datorită vieţii trăite în iarbă şi sensibilităţii ei muzicale. Lăcusta s-a hotărât să-şi viziteze verişorii şi să vadă cum i-ar putea ajuta. Poate - îşi spunea - e doar o indispoziţie trecătoare, ori poate o afecţiune cronică moştenită din familie. Sau poate e o neglijenţă din copilărie ce s-ar putea însă remedia cu un tratament adecvat.

Lăcusta porni spre copacul scorburos unde-şi găsiseră adăpost Greierii. Ajunse repede, căci merse în salturi tot drumul. Cu o ultimă săritură ajunse în mijlocul lor, unde aterizase mai mult voios decât politicos. Ştiind că verişorilor săi nu le place veselia, şi-a reţinut cu grijă orice însufleţire iar apoi a început să examineze atent picioarele şi genunchii tuturor Greierilor. Le-a desfăcut pe rând şi s-a uitat îndeaproape la fiecare. Căci, credea ea, "trebuie să fie vreo problemă cu articulaţiile". Dar nu găsi nimic în neregulă. Greierii aveau corpurile şi picioarele ca şi Lăcustele. Le lipsea numai energia pentru a le folosi.

Ce-o fi crezut şi ce-o fi spus după această descoperire uluitoare, nimeni nu ştie. Cert e că, la sfârşitul cercetării sale, a început să se agite şi zise tare:
- Scuzaţi-mă, dragi prieteni. Am o crampă la piciorul stâng şi trebuie să sar.

Şi a sărit. O dată, de două ori, de trei ori. Cu ultima săritură ieşi din copac. Şi, fie dinadins, fie că uitase, cânta de zor în timp ce sărea, iar la verişorii săi, Greierii, nu se mai întoarse nicicând.

Ah, această jinduire după viitor mai bun, însă nesigur... Ce insuportabilă tortură, ce amară deznădejde să vezi cum desăvârşită e toată făptura în afară de tine! Ce dureros contrastul, ce copleşitoare şi nemiloasă lupta dintre lanţurile de fier ale realităţii şi aripa în zbor a visului.

O Cârtiţă bătrână şi harnică ieşi într-o zi din vizuina ei să vadă ce se mai întâmplă pe pământ. Auzi jelirea Greierului şi zise:
- La ce bun, prieten drag, toate aceste gemete şi bănuieli? Spui că toate vieţuitoarele, în afară de tine, sunt desăvârşite şi fericite. Ei bine, s-ar cuveni să înţelegi că şi tu eşti desăvârşit, în felul tău, chiar dacă n-ai aflat încă. Şi tu vei fi cândva fericit, chiar dacă acum mai ai de aşteptat. Crezi tu că ţesătura asta fină din care e făcută lumea poate fi maculată cu un strop de noroi, doar ca să necăjească o făptură neînsemnată ca tine? Nici să nu gândeşti, pentru că nu e deloc aşa! Şi să nu-ţi închipui că fiecăruia îi merge bine din prima. Chiar şi celor mai buni le e greu la început. Am o oarecare experienţă, aşa că ştiu ce spun. Dar la urmă totul se rezolvă, sunt sigură de asta. Iată, bănuiesc că niciodată nu ţi-a trecut prin cap ce greu trebuie să-i fie unei Cârtiţe tinere când începe să sape o vizuină. Crezi cumva că ştie de ce face asta sau pentru ce o face? Nicidecum. Lucrează doar pe întuneric, fără să ştie încotro se îndreaptă. O, Doamne! Dacă ar fi încetat să se mai frământe şi să mai fie atât de suspicioasă, ce greu i-ar fi fost să adulmece - aşa, fără vreun motiv cunoscut, fără ca să afle vreodată de ce şi pentru ce. Dar toate se rezolvă în cele din urmă. Aşa s-a întâmplat şi cu noi. Îmi amintesc destul de bine: am tot aruncat pământul afară din vizuină până când locul proaspăt curăţit s-a dovedit un adevărat palat. Apropo, trebuie să te duc o dată la noi în vizuină. O să-ţi placă şi vei învăţa o lecţie cu folos. Vezi, până la urmă am aflat ce rost avea să râmăm pământul.
- Da - spuse Greierele -, numai că voi mereu trudiţi cu un rost. Şi eu, dacă ar trebui să trudesc, aş avea nădejde. Greu e să lâncezeşti, să nu ai nimic de făcut decât să aştepţi.
- Prostii! - zise Cârtiţa. Fiecare făptură are ceva de făcut. Tu, de pildă, trebuie mereu să cauţi soarele. Ştii doar cât îţi plac razele şi căldura pe care le trimite, aşa că ar trebui să le cauţi şi să te bucuri de ele cât poţi de mult. Iar după ce apune soarele, n-ai decât să vânezi cea mai cochetă văgăună şi să profiţi de ea. În privinţa celorlalte, trebuie să aştepţi. Şi, te asigur, aşteptarea e uneori la fel de folositoare ca munca.

Boul cel tânăr se afla în câmpiile din apropiere. Alerga peste tot şi-şi apleca botul nătâng spre fiecare lucru ce-i ieşea în cale. Nimeni nu ştia de ce. Se agita cât era ziua de lungă şi-şi necăjea mulţi prieteni şi cunoştinţe. Pe alţii îi făcea să râdă. Câinii, mai ales, se amuzau şi-l lătrau necontenit - chiar aproape de botul său, căci îşi pleca adesea capul spre ei. Într-un final, misterul s-a dezlegat. Două corniţe frumuşele ieşeau din capul prietenului nostru, astfel că întreaga sa vânzoleală căpăta un sens. Pe una din potăile afurisite ce îl tot hârjoneau a aruncat-o cât colo de durere. Totul se aranjează în cele din urmă, prietene! Orice sete este, în final, potolită. Ce-i al tău e pus deoparte, de asta să fii sigur! Poate că e nevoie să aştepţi o vreme. Dar aşteaptă şi vei vedea că totul, până la urmă, se va rezolva.

Sfatul Cârtiţei a venit într-un moment foarte prielnic pentru Greieri, căci o Maimuţă răutăcioasă tocmai le spusese că, dacă tot n-au niciun rost şi sunt nefericiţi, poate ar fi mai bine pentru toţi ca ei să moară, de inaniţie sau într-un alt fel, să scape lumea de ei. Judecata dreaptă a Cârtiţei i-a făcut să vadă lucrurile într-o lumină nouă. Nădejdea este un simţământ atât de firesc şi de plăcut, încât atunci când au ajuns să-l cultive, a prins să rodească un fel de fericire în inimile lor. Pe scurt, Greierii s-au hotărât să aştepte şi să caute soarele, aşa cum fuseseră sfătuiţi de prietena lor, Cârtiţa.

Nu se cunosc prea multe despre începuturile Grierilor de casă. Se presupune însă că au călătorit mult, preferând ţările cele mai calde. Se zvonea, la un moment dat, că unele familii au rămas în urmă pentru că descoperiseră un fel de Greiere Elysium la gurile vulcanilor. Adevărul acestor presupuneri nu a putut fi confirmat. Fără îndoială că, dacă ar fi ajuns acolo, ar fi fost opăriţi de prima erupţie, aşa că nu e de mirare că o astfel de ipoteză n-a fost nicicând întru totul verificată.

Între timp, câteva generaţii au dispărut. Lucrurile au rămas neschimbate. Cuvintele Cârtiţei au fost transmise din tată-n fiu, devenind vorbe de duh ce aduceau Greierilor multă mângâiere:
- Totul se aranjează până la urmă. Orice sete, la final, va fi potolită. Ce-i al lor e pus deoparte. Aşteaptă şi totul, în cele din urmă, se va rezolva.

De nădejde nu duceau lipsă prietenii noştri în aceste vremuri de încercare. Oriunde mâna omului aprindea un foc - fie că erau nişte hoinari în inima pădurii, fie nişte turişti veniţi cu cortul - Greierii se umpleau de emoţie şi nădejde. Aproape că înţelegeau şi se bucurau de împrejurarea ivită. Când însă hoinarii sau turiştii plecau, dezamăgirea Greierilor fu amară.

Mulţi n-au pregetat să-i necăjească, spunându-le că asta le e soarta. Orice licărire de nădejde le era strivită de ironia acidă a celor ce îi condamnau să se resemneze.
- Nu vom crede aşa ceva! - strigau Greierii, cu inimile zdrobite. Totul se va aranja în cele din urmă! - cântau ei cât puteau de tare. Totul are un sens!

Şi, cum Greierii cântau îndârjiţi aceeaşi melodie, cei care îi necăjeau s-au săturat să-i tot asculte şi i-au lăsat în pace. Aşa au rezistat acestor insinuări, în fond, plauzibile.

Dar a venit şi ziua cea fericită! Prima flacără aprinsă în vatra din vechime a pus capăt nevoilor Greierului de casă. Când, în serile de iarnă, focul ardea în casele oamenilor, toate îndoielile şi necazurile Greierului au încetat. S-au evaporat asemenea viselor unei nopţi agitate, pe care le-a biruit lumina zilei şi realitatea. Cât de copleşiţi de bucurie erau Greierii! Ce tare ţopăiau de fericire!
- Ştiam că aşa se va întâmpla! Buna Cârtiţă a avut dreptate! Cei ce ne-au necăjit s-au înşelat! Totul e desăvârşit acum şi nimeni nu e mai fericit ca noi!
- Bunico, spune-mi te rog cum se numeşte insecta care cântă aşa tare în ungherul de lângă vatră? - întreabă micuţa ce şade visătoare pe canapeaua din lemn de stejar.
- Nu o aud, draga bunicii, zise bătrâna surdă şi oarbă. Dar de cântă, înseamnă ce e fericită şi se bucură la fel ca mine de flăcările astea călduroase. "Toată făptura să-L laude pe Domnul!"

Nu e de mirare că, dintre toate vocile care se aud în jurul acestor flăcări călduroase, niciuna nu este mai înaltă şi mai plină de recunoştinţă decât cea a Greierului răbdător. A "răbdat", îndurând frică şi întuneric, a nădăjduit pe când era în neştiinţă, iar acum lăcaşul lui răspândeşte căldură şi lumină. Şi, dacă a primit înţelepciunea unei făpturi mai amărâte şi mai nevăzătoare decât el, nu e singurul care a fost astfel îndreptat.

Acum ştim de ce Greierii vin în grupuri mari în casele noastre şi prosperă în preajma focului din vatră, de ce cântă atât de tare şi de mult, încât, uneori - îmi pare rău să spun - sunt vânaţi de gazdele exasperate. Dar se spune că aceste făpturi zumzăitoare aduc noroc în casa unde se aciuiesc. Şi e adevărat! Pentru că aduc cu ele povestea unor promisiuni îndeplinite şi cântă melodia unui vis frumos devenit realitate. Şi chiar dacă e fără cuvinte, acea muzică ascunde o voce pentru toţi cei ce ştiu să asculte şi să se bucure de armoniile şi tainele Naturii.