Politica locului de joacă

Metodele şi ideile lui Stanley Greenspan rămân în continuare foarte actuale, după cum demonstrează excelenta carte Politica locului de joacă: cum să înţelegi viaţa emoţională a copilului tău. Când copiii încep şcoala, în mod ideal, ei ar trebui să aibă deja câteva capacităţi absolut necesare pentru debutul vieţii în societate (să îşi poată controla impulsurile, să facă distincţia dintre realitate şi fantezie, să fie capabili să asculte şi să se concentreze, să fie capabili să exprime nevoi, dorinţe, neplăceri, să poată stabili relaţii agreabile cu ceilalţi). În schimb, foarte mulţi copii au un comportament agresiv, disfuncţional şi par incapabili să se concentreze în clasă. Din păcate, aceste "dizabilităţi" ajung să fie etichetate deseori drept tulburări de atenţie sau de învăţare, rezultatul fiind că cei mici ajung treptat să îşi însuşească aceste etichete şi să îşi piardă încrederea în sine şi în propriile abilităţi.

În acest volum scris într-un limbaj accesibil, Stanley Greenspan oferă nu doar explicaţii clare, ci şi soluţii valoroase părinţilor ai căror copii au fost diagnosticaţi cu probleme de atenţie sau de învăţare. De fapt, mulţi copii nu au nevoie de tratament medicamentos ori de severitate, ci de atenţie suplimentară din partea părinţilor. Prin intermediul unei metode structurate în cinci paşi (floortime, timp pentru rezolvarea problemelor, identificarea cu punctul de vedere al copilului, împărţirea provocărilor în etape mai mici, stabilirea limitelor), părinţii învaţă să ofere copilului timp şi sprijin necondiţionat, ajutându-l să îşi transpună emoţiile în planul ideilor şi să înveţe să se integreze în diverse grupuri.


Cu câţiva ani în urmă, am făcut o călătorie cu avionul împreună cu fiul meu Jake, pe atunci în vârstă de 7 ani. El s-a urcat fără teamă în avion, legănându-şi cu mândrie rucsacul de pânză groasă, plin ochi, purtând însemnul echipei Washington Redskins. Odată urcaţi în avion, la sugestia lui, am jucat câteva partide de UNO. Jake a fost un competitor aprig şi m-a bătut vesel, de două ori. Apoi, tot mai plictisit, a deschis fermoarul rucsacului. M-am uitat la el, aşteptându-mă să scoată o minge de fotbal sau vreun alt joc. În schimb, scotocind adânc printre lucrurile sale, Jake, cu ochi somnoroşi, a scos jucăria lui favorită, o balenă de pluş, m-a cuprins cu braţele şi a adormit.

Momentul acesta împreună cu Jake a sintetizat pentru mine cele două realităţi simultane ale copiilor de vârstă şcolară: apetitul pentru competiţie şi independenţă şi permanenta şi enorma lor nevoie de siguranţă, apropiere şi iubire.

Politica locului de joacă este rezultatul multor ani de cercetări şi investigaţii clinice privind dezvoltarea emoţională a copiilor. Este rezultatul a două cărţi anterioare pe care le-am scris - Primele sentimente şi Parteneriatul esenţial -, în care explorez lumea emoţională a copiilor mici şi a preşcolarilor şi expun o hartă a dezvoltării lor. În Politica locului de joacă, extind această hartă emoţională la copiii cu vârste între 5 şi 12 ani - perioada şcolii primare.

Anii de şcoală primară reprezintă o etapă critică în dezvoltarea psihologică. Din mici minuni intens emoţionale, iubitoare, fermecătoare, încăpăţânate, jucăuşe şi creative, apte să dea cu uşurinţă frâu liber fanteziilor şi sentimentelor în curs de formare, copiii se transformă în fiinţe mai logice, capabile să raţioneze, să înveţe şi să-şi controleze impulsurile. Ei părăsesc limitele familiei şi se avântă în lumea largă. Încep să interiorizeze simţul moralităţii şi să-şi formeze conştiinţa. Învaţă să se identifice afectiv cu alţii. Învaţă cum să-şi facă prieteni şi să facă faţă complexităţii grupului semenilor, să-şi asculte profesorii, să stea liniştiţi, să-şi facă planuri de viitor.

Dar pentru părinţi acestea sunt generalităţi. Avem nevoie de lucruri concrete. Cum ne putem îndruma copiii spre oportunităţi, departe de capcane şi dincolo de inevitabilele dificultăţi ale anilor de şcoală primară? Cum putem să-i ajutăm cel mai bine să folosească anii aceştia ca să deprindă şi să stăpânească noi lecţii emoţionale, pregătindu-i, totodată, pentru impetuozitatea adolescenţei şi provocările maturităţii? Cum îi putem ajuta să treacă prin exigenţele şcolii şi prin lumea adesea crudă a "politicii terenului de joacă", atunci când prietenii capătă o importanţă absolută? Ce putem face dacă un copil pare să reacţioneze la stresul vârstei şcolare cu agresivitate sau cu introvertire? Dar dacă se apropie pubertatea, iar un copil (sau un părinte) este speriat sau nepregătit?

Sfatul care li se dă îndeobşte părinţilor este să ofere iubire, sprijin şi un exemplu bun şi să spere la ce este mai bun. Politica locului de joacă este concepută pentru a oferi părinţilor informaţii mai concrete ca să-i înţeleagă şi să-i ajute pe copii în fiecare etapă din această perioadă critică a vieţii lor. Am descris şi vom explora trei etape prin care trec copiii, de la vârsta de aproximativ 5 ani şi până la 12 ani, în timp ce se desprind treptat de dependenţa emoţională de familie şi se deschid spre lume: "Lumea este a mea", când lumea copiilor este centrată pe ei înşişi, pe fantezia lor bogată şi pe familie; "Lumea înseamnă ceilalţi copii", când predomină politica locului de joacă; şi "Lumea din mine", când copiii încep să-şi dezvolte un sentiment lăuntric mai puternic legat de identitatea personală.

Vom examina mai îndeaproape provocările majore cu care se confruntă părinţii copiilor de şcoală primară. Cititorii pot urmări cum părinţii îşi soluţionează dificultăţile folosind cinci principii pe care le voi prezenta în detaliu.

Majoritatea sfaturilor obişnuite adresate părinţilor par prea limitate. Bobby nu îşi poate face prieteni, şi de aceea trebuie să se alăture unor echipe sau activităţi de grup; Gina este prea agresivă şi de aceea părinţii trebuie să-i impună limite şi să nu mai fie exagerat de protectori; sau Raj joacă prea mult jocuri Nintendo, şi de aceea are nevoie de activităţi atractive care să-i ocupe timpul. Şi aşa mai departe. Dar aceste probleme sunt rareori încadrate într-un context mai larg. Deseori, acestea sunt expresia superficială a unui proces evolutiv mai profund. La fel ca în proverbiala poveste cu cei trei orbi care examinează un elefant, ghidurile de parentaj fac diverse observaţii perfect riguroase, dar nu izbutesc să recunoască situaţia în întregul ei.

Trebuie să privim dintr-o perspectivă mai largă problemele copiilor noştri şi să le privim mai degrabă ca pe nişte oportunităţi - o modalitate de a explora şi înţelege toate faţetele dezvoltării lor. Dacă reuşim să înţelegem procesul de dezvoltare subiacent, putem percepe strădaniile copilului ca fiind semne ale efortului de a creşte, nu probleme cronice sau încercări de a-i enerva pe adulţi.

Cele cinci principii (sau cei cinci paşi), conturate în capitolele 1 şi 8 şi ilustrate în toată cartea, folosesc experienţele obişnuite, de zi cu zi, care au loc (sau care ar trebui să aibă loc) în familie şi le pun în slujba dezvoltării copilului. Ideea centrală din spatele acestor principii este că evenimentele zilnice, de rutină, deja prezente în majoritatea familiilor, au un enorm potenţial de a-i ajuta pe copii să se dezvolte emoţional şi să facă faţă provocărilor şi schimbărilor. Cu alte cuvinte, ai deja abilităţile necesare pentru a-ţi ajuta copilul. Cheia este să ştii cum să le foloseşti.


Copiii nu cresc în lumea care le-a modelat părinţii. Când noi eram copii, Lucy şi Ricky aveau paturi separate. Bikinii lui Goldie Hawn erau cel mai deşănţat lucru pe care îl puteam vedea la televizor, iar imaginile fugitive cu nudişti dansând la Woodstock erau cele mai colorate imagini permise la ştirile de seară. Ne rugam mamele să ne cumpere tenişi Beatles. L-am urmărit pe Neil Armstrong păşind pe Lună, iar părinţii noştri polemizau pe tema mişcării de emancipare a femeilor.

Copiii noştri vin de la şcoală şi îşi sună părinţii la birou, ca să-i anunţe că au sosit. Jumătate dintre ei vor creşte cu părinţi divorţaţi, mulţi cu fraţi vitregi, surori vitrege, bunici vitregi. Deşi încearcă să imite cinismul relaxat al lui Bart Simpson ("Nu te ambala, omule!"), ei speră să salveze lumea reciclând cutii pentru lapte şi caserole din polistiren expandat. Videoul şi televizorul aduc în camerele lor sexul, războaiele drogurilor, cocaina şi crima.

Provocările cu care se confruntă copiii noştri - în prezent şi în viitor - sunt atât de dificile, încât sarcina noastră pare imposibilă. Dar fiecare generaţie a trebuit să facă faţă unor provocări aparent la fel de insurmontabile cu privire la educarea copiilor. Fiecare generaţie îşi vrea copiii înţelepţi, sănătoşi, înzestraţi cu o judecată bună şi cu valori corecte, într-o lume care pare ostilă acestor calităţi. Mai mult decât atât: deşi noi, ca părinţi, vedem pericolele care îi ameninţă pe copiii noştri în prezent, nu putem să prevedem provocările cărora ei vor trebui să le facă faţă ca adulţi în secolul următor. Aşadar, cum îi putem pregăti pe copiii noştri? La întrebarea aceasta se poate răspunde numai cunoscându-le foarte bine structura interioară. Dacă ne cunoaştem copiii, putem să-i ajutăm să-şi dezvolte caracterul şi personalitatea, să-i pregătim să devină adolescenţi sănătoşi şi flexibili, iar apoi adulţi capabili să facă faţă tuturor obstacolelor pe care viaţa şi societatea le vor ridica în calea lor.

De-a lungul anilor, am elaborat un fel de hartă a dezvoltării sănătoase şi mature a personalităţii, care prezintă experienţele fundamentale - reperele emoţionale esenţiale - pe care copiii trebuie să le parcurgă. Aceasta presupune mai mult decât măsuri care atestă gradul lor de dezvoltare, precum comportamentul, dezvoltarea fizică sau felul în care copiii tind să privească tipurile de experienţe - reperele emoţionale - de care au nevoie în fiecare stadiu al vieţii ca să evolueze emoţional. De exemplu, copiii trebuie să înveţe de timpuriu să se apropie cu căldură şi plăcere de alţi oameni. Odată ce pot face acest lucru, ei sunt capabili să înveţe să comunice - la început, prin limbajul corpului, expresii ale feţei şi gesturi. Pe urmă, după ce ajung să poată comunica, ei sunt capabili să înveţe cum să folosească noţiuni ca să-şi reprezinte dorinţele şi emoţiile şi să comunice ce vor sau ce simt. În cele din urmă, ei învaţă să facă conexiuni între aceste noţiuni şi emoţii, încât pot începe să-şi dezvolte o conştiinţă de sine mai bine organizată, de-a lungul şcolii primare. Fiecare etapă se construieşte pe cea precedentă.

Etapele acestea le voi detalia mai târziu în capitolul de faţă, şi despre ele voi vorbi pe tot parcursul cărţii. Ce vreau să transmit aici este că, în fiecare etapă, copiii deprind abilităţile de bază care le permit să evolueze către etapa următoare. Capacitatea lor de a gândi, raţiona şi simţi devine tot mai sofisticată, pe măsură ce ei trec de aceste repere-cheie emoţionale. Aşa cum vom vedea în cartea de faţă, odată depăşite reperele, acestea îi vor însoţi pe copii tot restul vieţii. Vi le puteţi imagina ca pe fundamentul pe care copiii îşi construiesc identitatea personală şi cele mai importante aptitudini. Dacă, din indiferent ce motiv, fundaţia aceasta este şubredă - dacă reperele nu sunt atinse -, efectele pot fi resimţite pe toată durata vieţii copilului, şi chiar în viaţa adultă. De exemplu, dacă Rodney, în vârstă de 8 ani, nu a învăţat să se apropie de oameni cu căldură şi încredere, îi va fi greu să fie atent la ce spun părinţii şi profesorii. Poate avea probleme de comportament, poate fi diagnosticat cu probleme de învăţare sau se poate închide în sine. Părinţii şi educatorii trebuie să fie conştienţi nu numai de provocările cu care se confruntă un copil la o anumită vârstă, ci şi de reperele anterioare care ar fi trebuit atinse, aşa încât să-l poată ajuta pe copilul care trebuie să recupereze. Din fericire, nu este niciodată prea târziu să ajuţi un copil să atingă aceste repere emoţionale, şi pe tot parcursul cărţii voi discuta cum se poate face acest lucru.

Acest capitol introductiv trasează harta interioară a copilului şi explică reperele emoţionale esenţiale. Există trei etape distincte prin care trece copilul în perioada şcolii primare şi care se bazează pe stadiile timpurii ale copilăriei şi anilor preşcolari. Pentru început, mă concentrez asupra acestor etape, iar mai târziu în acest capitol voi reveni pentru a examina aptitudinile emoţionale necesare copiilor în anii şcolii primare.


Primul stadiu din perioada şcolii primare are la bază abilitatea de a se asocia cu alte persoane, de a comunica, de a-şi închipui şi gândi. Stadiul acesta, "lumea este a mea", care se desfăşoară în general de la 4 ani şi jumătate până la aproximativ 7 ani, joacă un rol foarte important în viaţa unui copil. Eu cred că în acest stadiu este generată o mare parte din creativitatea viitoare, deoarece la vârsta aceasta copiii dobândesc o mare parte din înzestrarea lor, din capacitatea de a visa şi din îndrăzneală. Pentru copiii aflaţi în acest stadiu, totul este încă posibil - există un sentiment al măreţiei şi omnipotenţei. Ei sunt curioşi în privinţa vieţii, au o expresivitate cutezătoare ("Eu sunt cel mai bun!") şi un sentiment profund de uimire în faţa lumii. Băieţeii îşi pot imagina că sunt Superman, o Ţestoasă Ninja, Super Mario sau Batman, în timp ce fetiţele se văd în chip de Cenuşăreasă, Cat Woman, Barbie sau Beauty - sau, bineînţeles, tot o Ţestoasă Ninja ori Super Mario.

Micuţa Rachel, de exemplu, poate să transforme terenul de joacă în oceanul ei personal, unde Tăticul este Regele Triton, iar păpuşa ei este Flounder.
- Rege Triton, stai acolo! porunceşte ea. Tu trebuie să stai de pază, ca să nu vină piraţii!

Sau Harold se apropie de o păpuşă-clovn mare, din lada cu jucării, şi începe să boxeze cu ea, anunţând:
- Pot să bat pe oricine. Eu sunt Superman!

Nu toţi copiii îşi dramatizează sentimentele atât de făţiş. Unii preferă să dirijeze spectacolul într-un mod calm şi tăcut sau cu o abordare timidă şi subtilă. Ei pot concepe scenarii elaborate şi produce picturi şi desene remarcabile, pline de viaţă.

În stadiul acesta însă, majoritatea copiilor se plasează, ostentativ, în mijlocul scenei. Ei vor ca totul să fie amuzant, palpitant şi plăcut. Sunt dispuşi să lucreze, atât timp cât munca lor este distractivă şi pasionantă. Drept urmare, unele aspecte mai banale ale şcolii - literele şi socotitul - li se vor părea destul de plictisitoare. Unii copii, mai ales cei cu aptitudini mai avansate, vor îndrăgi chiar şi lumea aparent dificilă a învăţăturii. Un factor-cheie este cât de greu îi vine unui copil să înveţe.

Coordonarea motrice se îmbunătăţeşte la vârsta aceasta. De exemplu, acum copiii sunt capabili să arunce şi să lovească mai precis, sau să ţopăie şi să sară. Îmbunătăţirea coordonării motrice de fineţe înseamnă că ei pot să-şi lege şireturile de la pantofi, să înveţe să scrie literele şi să deseneze forme geometrice: pătrate, triunghiuri şi romburi. În paralel cu aceste aptitudini, ei încep să înţeleagă lumea lor în noi moduri. De exemplu, pot alinia formele în funcţie de lungimea acestora şi pot începe să distingă gradaţii ale intensităţii sentimentelor lor, de pildă: "Sunt puţin supărat, cam supărat sau foarte supărat?"

După cum probabil ştiţi deja, stadiul acesta este numit de regulă "oedipian": s-a sugerat că băieţii au fantezii sexuale despre mama lor, fetele, despre tatăl lor, iar copiii dezvoltă rivalităţi puternice faţă de părintele de sex opus, rivalităţi care coexistă cu sentimentele de iubire. Mai puţin ştiut este că etapa aceasta inaugurează un nou tip de relaţie: cea triunghiulară. Mama şi tatăl nu se mai substituie cu uşurinţă, ca atunci când copilul era mai mic şi obiectivele de bază erau siguranţa şi încrederea. Prin urmare, relaţia copilului cu părinţii săi capătă aspectul dramatic al unei telenovele. Copilul îşi imaginează fel de fel de rivalităţi, triunghiuri şi intrigi. Fiul dumneavoastră poate începe să se poarte mai competitiv şi să fie mai arţăgos cu tăticul. El îl iubeşte în continuare şi îi caută afecţiunea şi atenţia, dar, de asemenea, ţine să arate că poate face unele lucruri mai bine decât tatăl lui. Copilul se va strădui să o impresioneze pe mămica, în detrimentul tăticului; ba chiar uneori va porunci: "Ieşi afară, tati!", în timp ce îi arată mamei cum a învăţat să imite un samurai. Alt exemplu: Ashley, în vârstă de 6 ani, se cuibăreşte lângă tăticul ei şi îl roagă să-i citească. Dacă mămica întreabă: "E timpul să-ţi citesc şi eu?", Ashley răspunde scurt: "Nu. Te chem eu când am terminat".

Aceste comportamente pot descumpăni, în cel mai bun caz. Dar nu trebuie să uităm că ele fac parte dintr-un model mai extins, în care sunt incluse tipuri de relaţii mai complicate; de asemenea, prin aceste comportamente, copiii îşi încordează muşchii, experimentând ce înseamnă să fie şefi şi să controleze triunghiul în aşa fel încât să-şi îndeplinească scopurile.

În plus, prezenţa a trei oameni în sistem îi oferă copilului o flexibilitate emoţională sporită. Relaţia copilului cu părinţii săi este acum triunghiulară, în loc de "unu la unu", iar el nu trebuie să privească relaţia cu fiecare părinte în parte ca pe o situaţie de tip "totul sau nimic", în care un adult este văzut ca satisfăcându-i nevoile sau nu. Dacă mămica este uneori puţin distantă, fetiţa îşi poate curta tăticul - în speranţa că mămica va fi geloasă -, în loc să dispere şi să plângă, aşa cum ar fi făcut înainte. Iar dacă fetiţa se află în etapa în care nu are ochi decât pentru tăticul, ea se poate preface că-l ignoră şi să acţioneze cu sfială, aşezându-se lângă mămica şi aşteptând ca el să o abordeze. Este un moment favorabil ca părinţii să echilibreze mai bine relaţiile. Un tată obsedat de muncă poate face eforturi pentru a deveni mai disponibil, pentru a prelua o parte din dependenţa copilului şi din nevoile sale de siguranţă. Şi tăticul poate fi un sprijin, la fel de bine ca mămica.

Când copiii sunt capabili să-şi privească lumea printr-un sistem triunghiular, intensitatea sentimentelor lor este amortizată şi acest sistem le asigură rezultate alternative. Dacă, de exemplu, un băiat este supărat pe mama lui, el poate recurge la fantezie ca să o izgonească din regatul său, fără să se teamă (ca mai înainte) că, din cauza supărării sale, va fi abandonat. Acum el poate pretinde că este tovarăş de arme cu tăticul şi că pornesc împreună în aventură, eventual în căutarea unei domniţe desăvârşite, aflată în primejdie. Evident că, în realitate, băiatul nu este pregătit să o părăsească pe mămica, dar cel puţin are acum flexibilitatea ca, în imaginaţie, să joace diferite scenarii bazate pe sistemul său triunghiular. După cum se poate vedea, triunghiul este un sistem eficient de verificări şi echilibrări emoţionale, permiţând copiilor să facă faţă unor sentimente complicate fără izbucniri capricioase.

Toată discuţia aceasta despre sistemele triunghiulare nu este menită să excludă familiile monoparentale. Acestea pot oferi un mediu excelent de creştere şi dezvoltare emoţională, la fel ca familiile cu doi părinţi. Ingredientele au importanţă aici, nu faptul că sunt oferite de una sau două persoane. Bineînţeles că relaţiile triunghiulare sunt mai uşor de cultivat într-o familie cu doi părinţi. Dar, dacă li se oferă suficientă siguranţă de bază, căldură, iubire şi susţinere pentru nevoia lor de autoafirmare, con comitent cu limite ferme impuse de părinţi, copilul dintr-o familie monoparentală va învăţa să caute şi să experimenteze relaţii triunghiulare. De exemplu, el se va folosi de fraţi şi surori, de prieteni, de profesori sau de partenerul părintelui - de oricine este disponibil - pentru a crea triunghiuri.

În acelaşi timp, indiferent dacă trăiesc sau nu împreună, părinţii nu pot pierde din vedere faptul că între ei doi există o alianţă fundamentală. Copilul trebuie să realizeze că, oricât de mult s-ar strădui să-şi asigure alianţa unuia sau altuia dintre părinţi, alianţa este familia. De aceea, părinţii care îi implică pe copii în dificultăţile conjugale, trăgându-i într-o parte sau în cealaltă, le îngreunează foarte mult creşterea emoţională.

La vârsta aceasta este important să îţi încurajezi copilul să exploreze relaţii mai complicate. În ultimă instanţă, mare parte din creşterea emoţională a copiilor este construită pe baza aceasta. De la mama şi copilul care îl înving pe tată la un joc, la un părinte sau un alt adult care ia partea copilului într-o dispută de opinie cu celălalt părinte, tonul emoţional poate să transmită empatia şi simpatia care îi vor înlesni copilului explorarea subtilităţilor relaţiilor.

Alianţele tată-copil pot fi deosebit de utile în acest stadiu de dezvoltare deoarece, în familia tipică, cel mic are deja o dependenţă primară faţă de mama lui şi trebuie să devină mai independent de ea. Bazându-se mai mult pe tată, copilul se simte mai liber să exploreze şi să-şi încerce puterile, fără a înceta să se simtă în siguranţă. O alianţă cu tatăl poate, de asemenea, să atenueze sentimentele puternice ale copilului faţă de mamă. De exemplu, dacă mama Mariei, de 7 ani, este supărată şi autoritară (şi care părinte nu este aşa din când în când?), Maria poate apela la tatăl ei. Dacă tatăl şi copilul reuşesc să înfrunte mânia şi autoritarismul ei, copilul va putea să iubească din nou o mamă care nu mai este copleşitoare şi înfricoşătoare. Reciproc, dacă tăticul este supărat, copilul poate învăţa să încheie o alianţă cu mama, ca metodă de atenuare a fricii care îl copleşeşte. Totodată, o alianţă mamă-copil împotriva tatălui îl poate ajuta pe copil să înţeleagă că alianţele se pot alcătui în numeroase feluri şi că este liber să încerce şi să formeze unele noi.

Deoarece în stadiul acesta un copil învaţă să vadă lumea mai mult din perspectiva a trei persoane ("eu, mami şi tati"), cu toate intrigile şi rivalităţile ce pot să apară de aici, el duce cu sine, în lume, acest punct de vedere. Viaţa lui la nivelul fanteziei se extinde: intrigile capătă mai multă consistenţă şi scenariile devin mai complicate. Lupta nu se mai duce corp la corp (vrăjitoarea malefică atacă păpuşa neajutorată). În schimb, ca să dăm un exemplu, Robbie, în vârstă de 6 ani, poate pretinde că este atacat de un monstru spaţial, dar că în final este salvat de un robot uriaş.

Puteţi observa că aceleaşi tipare se repetă în cazul prietenilor - reali sau imaginari - copilului dumneavoastră. O fetiţă de 5 ani, de pildă, are doi prieteni imaginari pe care îi ceartă: le arbitrează disputele, le corectează manierele la masă şi decide care dintre ei merge la plimbare cu maşina, cu mămica sau cu tăticul. Prietenii imaginari pot îndeplini unele dorinţe ale copiilor, jucând anumite roluri - însoţitorul de nădejde, tovarăşul de aventuri sau protectorul împotriva răului. Câteodată, prietenii imaginari sunt persoane aflate în dificultate, pe care copilul le protejează.

Copii pot interpreta scenariile acestea şi împreună cu prietenii reali. Ei pot începe să instige un prieten împotriva altuia. Chloe, de exemplu, îi spune lui Beth un secret despre Jennifer. "Promite-mi că nu-i spui lui Jennifer", îi ordonă ea lui Beth. "Promite-mi!" În acelaşi timp, ea îi spune lui Jennifer un secret despre Beth. De asemenea, copiii pot începe să se folosească de un prieten, sau de prieteni, ca să transfere o parte din sentimentele lor de dependenţă faţă de părinţi. Ei pot dezvolta o pasiune nestăvilită faţă de un prieten sau faţă de un adult. Ei vor dori să vadă acel prieten tot timpul şi vor vorbi despre el în permanenţă, ca şi cum ar ţine la acea relaţie ca la ochii din cap.

La vârsta aceasta, copiii încă se pot pierde în fanteziile lor, savurându-le deplin, ca şi cum ar fi reale. Dar veţi observa că, de obicei, ei pot distinge între fantezie şi realitate. Deşi captivaţi de desenele animate, ei vor realiza probabil că acestea nu reprezintă o imagine riguroasă a lumii. Copilul dumneavoastră va anunţa: "Eu sunt Terminatorul", dar după aceea vă va zâmbi complice sau va ridica din umeri, ca şi cum ar spune: "Doar mă prefac". Un băiat de 5 ani poate fi implicat într-o fantezie elaborată în care el este un campion la arte marţiale care încearcă să salveze o prinţesă. Dar, de obicei, el este în stare să discearnă între fantezia sa şi realitatea mamei, care îi spune să adune piesele jocului Game Boy împrăştiate prin toată camera.

În acelaşi timp însă, anii în care "lumea este a mea" pot fi o perioadă de mari spaime, deoarece grandoarea şi bogăţia fanteziilor copiilor sunt o sabie cu două tăişuri. Ei se sperie cu uşurinţă de propria putere. Se tem de vrăjitoare ascunse sub pat, de fantome ori bandiţi care vor intra în cameră să-i răpească. Vor să sară în patul mamei şi al tatei, pentru a fi apăraţi.
"Cum de ţi-e frică să mergi la culcare?" - o întreabă tatăl pe fiica lui -, "când azi-dimineaţă erai o prinţesă aşa de puternică şi tăiai capetele duşmanilor, ba chiar şi ale celorlalte prinţese?"
"Chiar şi prinţeselor li se face frică", va răspunde fata, în timp ce se ghemuieşte lângă tatăl ei. "Şi oricum, atunci nu era întuneric."

Cu toate că sentimentul realităţii li se consolidează, pot persista insuliţe de credinţă în magie; de pildă: "Vrăjitoarele ar putea exista. Eu nu cred că există, dar e posibil să existe".

Sau un băiat de 7 ani va spune: "Visul este atât de înspăimântător, dar eu ştiu că nu e adevărat. Totuşi, încui uşa şi mă ascund sub plapumă, fiindcă nu sunt foarte sigur".

Contrar grandorii pe care o manifestă în medii familiare, la vârsta aceasta copiii pot deveni ruşinoşi sau timizi în împrejurări noi. Manny, un băieţel de 5 ani, se joacă de-a Ţestoasele Ninja şi pretinde că este Michelangelo, dar când sosesc musafiri, se agaţă de mămica.

În paralel cu imaginaţia lor înfloritoare, vedem de asemenea cum copiii încep să-şi dezvolte latura logică şi aprecierea realităţii - deşi latura imaginativă o va întrece pe cea raţională până la intrarea în stadiul următor. Ei învaţă cum să-şi instige fraţii unul împotriva altuia (după cum probabil că ştiţi, aceasta este vârsta la care rivalităţile dintre fraţi se amplifică nestăvilit). Învaţă să argumenteze mai eficient; de pildă, atunci când fratele mai mic vrea să meargă la culcare mai târziu decât fratele mai mare, el poate aduce argumente ingenioase, precum: "Nu înţeleg de ce trebuie să mă culc înaintea lui Barry. Sunt mai mic decât el, deci corpul meu are nevoie de mai puţin somn!"

Dacă totul merge bine, copiii depăşesc etapa aceasta având anumite capacităţi: percepţia realităţii începe să devină mai fermă, dar ei continuă să aibă o fantezie activă şi un sentiment de grandoare şi omnipotenţă. Ei sunt capabili să abordeze relaţii mai complicate şi, în felul acesta, devin mai stabili emoţional. Încep să-şi dezvolte capacitatea de a simţi emoţii mai "adulte", precum vinovăţia sau empatia (deşi empatia se pierde cu uşurinţă atunci când copiii sunt invidioşi sau competitivi). Şi sunt capabili să experimenteze o gamă largă de emoţii şi drame emoţionale - de exemplu, orbitând în jurul dependenţei, rivalităţii, furiei şi iubirii. Toate aceste abilităţi îi pregătesc pe copii să se desprindă din sânul familiei şi să iasă în lumea largă.


În al şaptelea şi al optulea an de viaţă, orizontul copiilor se extinde şi lumea lor creşte. Ei ies din stadiul orientat spre familie al dezvoltării şi intră în lumea haotică a relaţiilor cu semenii. Îndepărtându-se de intrigile relaţiilor triunghiulare de acasă, ei se cufundă în politicile terenului de joacă. La vârsta aceasta, coordonarea motorie se îmbunătăţeşte şi mai mult. De exemplu, copiii pot să sară coarda, să arunce şi să prindă o minge cu un grad de precizie rezonabil. Când aleargă, pot schimba rapid direcţia. Sunt capabili să scrie mai fluent şi desenele lor se îmbunătăţesc. Pot să deseneze figuri umane proporţionate mai realist. Sunt în stare să înţeleagă şi să comunice multe idei şi concepte înrudite şi sunt mai bine pregătiţi să-şi expună dorinţele, nevoile şi fanteziile. Pot să grupeze lucrurile pe categorii - fie că este vorba de numere, forme sau prietenii. Pot să înţeleagă cum funcţionează numerele (adunarea, scăderea şi aşa mai departe); pot să înţeleagă conceptul de formă geometrică şi să facă deosebire între diferite tipuri de prietenie.

Interesul lor pentru intrigi, rivalităţi şi relaţii triunghiulare păleşte puţin, la fel şi o parte din bogăţia lumii lor imaginare. În stadiul acesta este mai probabil ca ei să pretindă că sunt ofiţeri de poliţie care îi ţin la respect pe indivizii răi, de exemplu, decât războinici ninja care salvează lumea. Fără să mai fie atât de expansiv şi de grandios, acum obiectivul lor este să stăpânească aptitudinile pe care le-au deprins.

Copiii se autodefinesc acum mai puţin în termenii modului în care îi tratează părinţii lor, şi mai mult în funcţie de cum se încadrează în grupul colegilor de şcoală. Imaginea despre sine începe să fie definită de grup - de ierarhia puterii care domină pe terenul de joacă -, în loc de a fi determinată numai de părinţi sau de convingerile lor interioare (care apar mai târziu). În toate privinţele, de la aptitudinile sportive până la popularitatea înfăţişării, inteligenţă şi îmbrăcăminte, copiii se compară cu ceilalţi. La vârsta aceasta, copiii îţi pot spune cu rigoare uimitoare cine are cele mai cool haine, cine spune cele mai mari minciuni, cine citeşte cel mai bine, cine aleargă cel mai repede şi cine este cel mai îndrăgit şi admirat băiat din clasa a treia.

Cel puţin la început, definiţia pe care copiii o dau realităţii lor sociale este foarte concretă: "Dacă Brian crede că sunt un prostănac, înseamnă că aşa sunt". Asta nu înseamnă că nu se simt iubiţi sau preţuiţi de mămica şi de tăticul. Dar încep să întrevadă o nouă realitate: s-ar putea ca ei să fie "prostănaci", deşi părinţii lor îi iubesc şi îi preţuiesc. Ei se autoevaluează în cadrul grupului în funcţie de ceea ce cred prietenii lor: "Erin crede că picturile mele cu cascada sunt nasoale; prin urmare, trebuie că ele sunt nasoale, şi eu sunt nasol!" Respectul lor de sine e în creştere sau în cădere, în funcţie de părerea prietenilor. Oricât de mult am vrea să-l asigurăm pe copilul nostru că este o persoană dulce şi adorabilă, pe care noi o iubim, viaţa poate fi dureroasă dacă, de exemplu, el se află pe locul al treilea în topul prietenilor unui copil al cărui cel mai bun prieten ar vrea să fie.

În pofida acestor noi suferinţe şi frământări, copiii beneficiază mult de intrarea în grup şi de autodefinirea ca membri ai grupului. De exemplu, ei dobândesc o enormă abilitate de a gândi complex. Pentru a gestiona cu succes complicaţiile multiplelor relaţii din cadrul grupului, ei trebuie să înveţe să raţioneze la un nivel foarte sofisticat. Ei învaţă că: "Poate că Michael vrea să se joace cu Flynn nu fiindcă mă urăşte sau fiindcă sunt prostănac, ci pentru că astăzi Flynn este cel mai bun prieten al lui, iar eu sunt pe locul al doilea şi Joey este pe locul al treilea. Dar asta se poate schimba, mai ales dacă o să-l invit de câteva ori la mine acasă şi o să-l las să se joace cu jucăriile cele noi pe care le-am primit de ziua mea".

Abilitatea aceasta de a diagnostica dinamica grupului îi ajută pe copii să-şi dezvolte aptitudini cognitive şi sociale care vor fi foarte valoroase la şcoală - şi dincolo de şcoală, în lumea reală -, deoarece mare parte din lumea în care vor activa (în următorii aproximativ nouăzeci de ani) va implica această dinamică. De aceea, pentru ei, cel mai bine este să sară în apă şi să înveţe să înoate. Dacă nu o fac, vor avea puţine ocazii să înveţe, de exemplu, că viaţa funcţionează în cea mai mare parte în nuanţe de gri, nu în extreme de tipul "totul sau nimic". Pentru a putea evalua aceste nuanţe de gri, este nevoie de înţelegerea faptului că sentimentele şi relaţiile pot exista în termeni relativi.